Tihna și indiferența de vineri seara

După ce am împlinit 15 ani, nu am mai reușit să mai joc pe muzica pe care mi-o cânta maică-mea. Oricât mi-am dorit, greșeam pașii, o călcam pe bombeu, nu eram atât de grațioasă ca Irina de la 2 și nu făceam piruete ca Mihaela de la scara vecină. Taică-miu, genul de chiulangiu care ar lipsi din propria lui viață dacă ar ști unde e ușița aia care nu scârțâie pe care să poată să o șteargă fără să atragă atenția lu dom diriginte, în marile momente de titanică ciocnire între mine și maică-mea a spus, de fiecare dată, așa: tu pleci, dar eu rămân cu ea. Deci, indiferent dacă ai sau nu dreptate, de fapt, nu ai dreptate.

Într-un soi de Real Madrid-Bayern perpetuu, am fost mereu Bayern. Furată de arbitrul-tată, nici nu mai știu de ce am continuat, până pe la vreo 35 de ani, să mă prezint plină de speranță la execuție.

Într-un final am înțeles că nu am cum să câștig și m-am obișnuit cu situația așa cum m-am obișnuit cu urletele nebunei de la 2. Am făcut bătătură la suflet, ba chiar cred că îmi crește și un mont d-ăla de babă care a mers prea mult timp în pantofi cu calapod strict.

Am înțeles că pentru unii oameni e mai importantă tihna.

Lasă-mă domle să-mi tihnească și mie masa, îți spun ei, chiar dacă știu că s-au găsit să prânzească în timp ce copiii, frații, prietenii lor își fură chiar în acele momente o furculiță în ochi de la bucătăreasa furioasă.

Ți-am băgat eu furculița în ochi, întreabă oamenii care preferă tihna, molfăind un cârnat. Nu vezi că mănânc? Și apoi, eu acum ce să fac, să bălăcăresc bucătăreasa că te-a lăsat chior sau să o laud pentru mâncarea asta superbă pe care a pregătit-o pentru noi și pentru masa asta delicioasă pe care tu o distrugi cu răgetele tale de durere?

Întotdeauna omul cu tihna alege bucătăreasa.
Oamenii comozi merg pe mâna Realului. Multă vreme am crezut că taică-miu e un exemplar singular, un fel de Lonely George din Galapagos. Dar nu, e plină lumea de Lonely George, trăind tihnit sub carapacea lor, incapabili să se opună soției-bucătăreasă/soțului-bucătar.
Pentru că tu pleci și ei rămân în compania psihopatului-psihopatei cu care își împart viața.
Dar nu vrei să evadezi? Nu vrei puțină dreptate, un pic de adevăr, poate o cănuță de curaj? Dacă ții la partenerul tău cu nervii vraiște, nu vrei să îl ajuți, să îl trezești din coșmarul ăsta care îl face să îți bage furculița în ochi ție, copilul, fratele, prietenul lui?
Nu.

Omul care preferă tihna are acum un fir de iarbă în colțul gurii și se gândește că ar mânca o fripturică de berbec cu salată orientală cu măsline d-alea bune.
Cine îi pregătește toate astea? Tu?
Tu pleci, el rămâne cu ea. Sau cu el.
Deci ce rost are să mai discutăm despre dreptate, adevăr sau curaj.
Sunt mulți oameni blocați în bucătăriile propriilor vieți, prea grași, ca peștii banană ai lui Salinger, incapabili să iasă din paranteza în care au intrat.
Taică-miu are 71 de ani, nimic nu se mai poate schimba.
Dar ce te faci cu peștii tineri din acvariile de la hipermarket, făcându-ți cu aripioara, fericiți că tu pleci și ei rămân, să mai pape ceva?

2 comments
  1. ultimulunicorn said:

    trist dar perfect adevarat ai punctat.
    si eu aleg tihna – de multe ori chiar in detrimentul meu.
    Tihna poate crea dependenta! e aiurea insa cand exista victime colaterale.

  2. stefanbragarea said:

    Dumnezeule, puteți scrie și bine!
    Cu stupefacție și fără măscări…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: