Vreau să-mi fac pașaport. Nu pot fără să stau la coadă, de la 7 dimineața, deși biroul se deschide la 8.30. Asta e la Brașov. Există o mașinărie care ar trebui să scuipe numere de ordine dar la ora 8.35, după ce toți ăia care au venit de la 7 și-au luat bilet, anunță sec că nu mai se eliberează numere de ordine. Mă aștept să se așeze picior peste picior și să-și facă unghiile. Mașinăria, da.
La București nu e chip să treci de un zid de oameni înrăiți de așteptare. Aici numerele de ordine sunt necunoscute, la fel de misterioase ca săpunul și pasta de dinți, miroase a transpirație, bilă revoltată și a draci. Unde te bagi duduie, nu vezi că e coadă?
Încerc rezervările pe net. Azi nu pot face. Nici mâine. Poate poimâine. Softul adus din Suceava în noiembrie a avut durata de viață a unei perechi de șlapi chinezești. Uite că peste trei zile totuși se poate. Mă arunc să completez tabelul, scriu numele, scriu ce vreau, scriu de ce vreau ceea ce vreau și dau enter.
Pe ecran, cu roșu, apare: țeaaaaapăăăăăăă!!!
Nu scrie exact așa. Adevărul mestecă tic-tac dar respirația usturoiată tot mă lovește în nară. Scrie: intervalul orar selectat este deja rezervat.
Păi cum?
Computerul acum nu mai mă lasă să selectez nimic. Dar dacă apăs pe săgeata asta și mă duc într-un nou mâine, uite că iar e loc. Refac traseul, enter, țeaaaaapăăăăă!!!
Softu e pizdit. Nu merge neam.
Mai bună e mașina cu bilete de ordine de la Brașov. Aia măcar are sinceritatea abruptă a unui sas care vrea să se culce cu tine, dar nu are unde, că stă cu mă-sa.
Sunt 131 de bonuri date. Eu am nunărul 53. Sunt mulți țigani cu copii. Număr 3 copii cu papion la 8. 45 dimineața. Mai sunt și țigănci vospite blonde care vorbesc tare. Una dintre ele zice: haoleu, nu am actu ăla făăă, trebuie sã mã întorc cu el dar sã stau iar la coadã șefu?  Păi cine ne lasă pe noi sã ne bãgãm, că uite câți sunt?
Șefu le spune că să explice situația celorlalți cetățeni care așteaptă. Țiganii cu copii, chiar și ăia cu plozi cu papion, sunt mai înțelegători. Românii sunt dârzi. Folosesc persoana întâi singular: păi de ce să te las eu pe tine, păi de ce nu ai adus actele, păi să mor eu că nu intri înaintea mea. Țigăncile blonde vorbesc cu domnu. Domnu are piciorul mic, mâini mici dar o răutate enormă.
Sunt trei birouri unde depui dosarele. Merge treaba destul de repede. Mie îmi face poză, îmi ia actele și îmi spune: păi vezi mami, s-a rezolvat.
Întreb de ce este atât de multă lume. El zice că nu știe. Dar au înebunit de tot. Nu se mai respectă calendarul clasic. Înainte, în aprilie era liniște, înainte, după Paște, se linișteau lucrurile. Acum nu. Și ei sunt doar 7 deși schema este de 27 de oameni. Și o să intre în mai în concediu. Atunci să te ții.
De ce nu angajați?
Nu-mi mai spune mami acum. E clar că nu sunt o mami dacă sunt atât de naivă. Pentru că nu au de unde să angajeze. Pentru că nu se mai fac oameni ca pe vremea noastră. El a fost sărac când era mic. Toată copilăria nu a avut decât o banană. Și aia verde. A mâncat-o după o săptămână. A fost învățat să lupte pentru orice. Nu ca ăștia tineri. Toți pică examenul psihologic. Toți sunt slabi. Crescuți în puf. Nu ai cum să angajezi oameni crescuți în puf să-ți primească actele pentru pașaport, să apese pe buton și să-ți facă o poză, să-ți spună: reveniți în 10 zile.

Trebuie niște dragoni, niște lei, niște urși grizzly care să facă asta.
7 din 27.
Nu am nici acum pașaport, tati. Nu s-a rezolvat. Nu am adus nu știu ce despre care funcționarul leu-tigru-dragon nu știa, doar șeful lui știa.
Softuri din Suceava care au hotărât că e timpul să se pensioneze. Trezit la 6 dimineața ca să stai la cozi de 4-5 ore pentru ca mașina care dă numere de ordin să nu te refuze.
Dar ce-mi trebuie atâta călătorie? Mai bine să stau acasă, pe curul meu, în superba Grădină a Maicii Domnului.
P. S. Oare firma din Suceava e tot a lui Ghiță? Oare nu există niște măști cu Tăriceanu, ca să mă bag și eu în față?

Azi e ziua în care în sfârșit, public, îi spun adio lui Traian Băsescu.
De-a lungul anilor ăstora în care l-am susținut în ciuda ambițiilor politice ale fiică-sii, în ciuda amorului gros pentru manele și pocnitori de Buzău, în ciuda Videnilor, Bercenilor, meltenilor, în ciuda cumetriilor cu țigani și tâlhari, în ciuda piruetelor groase în dansul cu lupii, în ciuda barbutului cu viitorul meu, în ciuda a toate astea am crezut că schimbările bune din România începând cu 2004 i se datorează. Că actul de condamnare a comunismului nu e o farsă, că înființarea DNA-ului nu e un truc, că băgarea lui Năstase, Voiculescu, Patriciu sau Vântu la bulău nu au fost niște vendete ale dumisale.
M-am uitat la el ca la un personaj providențial, omul cu obrazul îndeajuns de gros încât să poată să se bată cu balaurul pesedist, marinarul care a supraviețuit atâtor sifilisuri și mahmureli, încât are ficatu îndeajuns de călit să poată metaboliza virusul corupției.
Ne trebuie un Shrek d-ăsta, mi-am zis, nu merge cu mănuși când ai de-a face cu Năstase, Hrebenciuc, Mitrea, Patriciu, Vântu, Voiculescu. Da, e grobian, da, hăhăie și e îndrăgostit de o platinată trupeșă care are ambiții de primă doamnă. Dar uite cum i le zice lui Ponta, uite cum dă de pereți cu Geoană.
Mi-am spus, după alegerea lui Iohanis, că în 6 luni mutul o să ne facă să-l regretăm. Că dispariția umbrei lui de pe scena publică o să facă loc obrăzniciei lui Ponta, vicleniei țărănești a lui Dragnea, tupeului lui Tăriceanu, ohhh, cum o să-i ducem dorul marinerului care i-ar fi lovit cu ziarul peste bot și i-ar fi trimis la culcare. Că nu e nimeni ca el, atât de pregătit pentru glodul României.
Dar uite cum Traian Băsescu nu este nimic din lucrurile pe care le-am crezut eu despre el. Uite cum Traian Băsescu nu este omul providențial, nu este nici măcar un om.
Este doar un bărbat îndrăgostit, un animal prins într-o furtună de hormoni, păcălit de propria chimie.
Cândva, în septembrie 2014, un tânăr deprimat că a fost părăsit de iubită s-a suit în mașină și s-a sinucis intrând cu automobilul cu 180 la oră într-o altă mașină, ucigând pe loc alte 3 sau 4 persoane. Scriam atunci uitându-mă la știrea curgând în slow motion pe ecranul televizorului: mă gândesc că acum, noi toți, românii, ne întoarcem într-o mașină de la pescuit. Înspre noi, cu 180 la oră, se îndreaptă sinucigașul părăsit de iubită. Va muri dar ne va lua pe toți cu el. Îi dăm faruri, îi urlăm prin megafon dar până acum nu avem niciun răspuns. Îi spunem: Chiar crezi că merităm să ne omori pentru Elena?

Dacă am avut vreodată dreptate despre Traian Băsescu, a fost atunci.
Băsescu este un sinucigaș care intră cu 180 la oră în tărăboașca străveche în care poporul român călătorește pe șoseaua veșnică a tranziției.
El ne ucide din dragoste.
Nicolae, Nicolicea, Iordache, Tăriceanu, Dragnea ne ucid pentru că sunt atât de proști și răi încât nu știu că dacă intră cu un Hummer, cu 180 la oră, într-un popor aflat într-un Lăstun, îl spulberă.
Sunt 3 milioane de români care muncesc afară și eu și alți prieteni ai mei ne gândim că e timpul să plecăm din țară.
Astăzi Traian Băsescu m-a dat afară din România. Și m-a umplut de rușine față de sentimentele mele față de el.
Am simțit la fel numai legat de primul meu iubit, o persoană care muncește în cloaca numită A3, pe postul de producător general. Un individ care a uitat complet de unde a venit și cine e, tot din iubire, dar una de bani.
E anul rușinii.
Mă duc să îmi pun cenușă în cap din muntele de cenușă pe care Băsescu mi l-a furnizat cu generozitate. Avem cenușă, căci țara arde.
Arde cu vâlvătaie.
Avem cenușăăăă,avem valoaaaaareeee!!!

Am luat bilete la clasa I. În compartiment sunt 4 bărbați. Unul are tatuaje, unul are un costum de ginerică pe umeraș, unul are o carte, unul are un laptop greu pe genunchi și are căști în urechi. Nu își dă seama că vorbește tare atunci când răspunde la telefon.
Vocea i se schimbă după alo, sunt în tren, merg acasă. Devine umil.
-Nu, nu curge de la mine, normal că fac baie, dar nu curge de la duș. Da, am dat cu mătura, cum să nu fac curat? Dar chiar nu se poate să mă lăsați până la sfârșitul verii? Îmi place mult aici, nu..Bine, sărumâna. Îmi caut începând din 2 mai, când mă întorc.
Tatuatul încearcă să îmi prindă privirea. Are un leu pe antebrațul stâng. Are și un lanț de aur. Nu tatuat, adevărat, atârnându-i de grumaz. Umilul țâșnește pe culoar, spune decis: –doamna Marcu, nu vreau să mă mut, e perfectă casa pentru mine.
Tace , ascultă, apoi: dar am făcut curat, am măturat înainte, dar e perfectă casa, vă rog frumos lăsați-mă să stau aici să..
Vocea i se zbate ca o vrabie prinsă în pumn, abia se ține să nu plângă. E un băiat grăsuț, cu șolduri de femeie, cu un miros greu de adolescent care transpiră în tricouri din bumbac niciodată uscate, care prind un iz de igrasie. Are ochii în lacrimi când se așează înfrânt pe scaun. Are căștile iar în urechi și încearcă să se agațe de un ceva de pe ecranul laptopului. Tresare când Iulian îl atinge pe genunchi și îl întreabă dacă își cunoaște drepturile de chiriaș. Nu, nu și le știe. Tatuatul se animă.
-Există contract?
A expirat de 2 ani. El stă într-o mansardă pe care doamna Marcu a ridicat-o în spălătoria blocului.
-Și intră peste tine în casă, te verifică dacă faci curat?
Omul cu cartea explică: când încasează plata chiriei, proprietăreasa renunță la dreptul de folosire al bunului folosit pe perioada respectivă.
-A reparat dușul, dacă zice că îi curge de la duș?
-Nu.
-Păi e obligația ei.
Gâtul i-a dispărut, arată ca un om de zăpadă, un om de zăpadă neagră din Copșa Mică.
Și contractul a expirat.
-Nu te muta nicăieri, zice ginerică, nu are ce să îți facă pentru că sigur e ilegală mansarda. E clar că nu declară nimic la fisc.
-Nu vreau scandal, spune băiatul cu șolduri de femeie. Îmi face bine o schimbare.
-Uneori, să știi, trebuie să fii leu. Eu am schimbat yala de la ușă în secunda în care m-am mutat în chirie, îi spune bărbatul cu leul tatuat pe antebrațul stâng.

Omul de zăpadă neagră iese pe hol și-l auzim vorbind cu agentul imobiliar. Bărbații respiră fierbinte, dezamăgiți. Încă un sclav liber de 1 mai.

O amică îmi scrie speriată că nu a înțeles gluma pe care am făcut-o despre ea și locul ei de muncă. Nu e o glumă, e doar un enunț, nu am zis nimic rău nici de ea, nici de instituția de stat la care muncește. Am pus împreună, într-o frază, numele ei și pe cel al instituției. E îngrijorată.
Frica e palpabilă ca un chist pe țâță.
De ce îi este frică Ioanei?, o întreb pe Bianca.
Bianca spune: ca să nu-și piardă jobul.
Păi cum să își piardă jobul dacă ea este specialist, singurul specialist pe bucata ei, nu e alt specialist ca ea în toată instituția al cărei nume nu îl putem pronunța.
-Tu nu știi ce presiuni sunt atunci când lucrezi într-o instituție de stat.
-Stai puțin, își face treaba bine?
-Clar.E singurul specialist care…
-Păi și atunci cum să o dea afară?

Tu nu știi cum e la stat. Normal că îi e frică să nu piardă slujba. Lumea vede că e prietenă cu tine, tu ești anti-PSD, atunci și ea poate fi considerată anti-PSD, o dau afară și pun verișorul cumnatei senatorului PSD în locul Ioanei și nu îi plătești tu Ioanei ratele.
Nu pot urmări traseul alambicat al paranoiei. Mă opresc în fața primului boschet, ca un cal îndărătnic.
-Dar ea e bună pe ceea ce face, nu?
-Cea mai bună, singurul specialist care…
-Deci își poate găsi mâine serviciu dacă e înlocuită de verișorul cumnatei senatorului PSD, nu?
-Nu știi. Fă-i tu o listă de opțiuni și vezi ce zice.

Frica. Am cunoscut-o și eu când eram în primele 3 luni de ProTV. M-au pus pe mine să fac știrile despre donatorii care băgau bani la Dăruiești și câștigi, un fel de proto-Dansezi pentru tine, cazuri sociale prin care tot felul de mafioți-cocalari-ciordaci spălau bani. De la nașu mare un computer pentru fetița fără mânuțe din Argeș.
Eu am uitat să pun în știre că banii au venit de la Gigi Nețoiu, da, acel Gigi Nețoiu. Fiind doar un Gigi, cu apucături de Gigi, ăsta a sunat la doar un Mișu care a zis: gata, afară, ai uitat să zici de Nețoiu, crezi că știrile ăstea sunt despre fetița fără mânuțe sau despre PR-ul lui Nețoiu?
Mi s-a strâns stomacu de frică atunci. De unde chirie, bani de țigări, bani de bere, ce mă fac? M-a salvat Sorin, a zis că mă ia la producție, nu a mai fost cazul, furtuna a trecut.
Am plecat cât am putut de repede din cocina aia unde oamenii erau dați afară că nu au pupat în cur târfe și tâlhari.
De atunci nu mi-a mai fost frică.
Pentru că am înțeles care sunt drepturile mele, că nu mă poate juca orice barbugiu pe degete. Pentru că știu ce știu și știu cine sunt.
Nimeni nu e de neînlocuit, spunea Sergiu la Protv.
Exact. Nici angajatorul nu-i de neînlocuit.

Băiatul cu șolduri de femeie, corporatiști cu păr alb și frici ascunse în cearcăne adânci, specialiști din instituții de stat panicați de statusuri de facebook, toți sunt sclavi.
Incapabili să își înțeleagă valoarea, înfricoșați să gândească, îndemnați să creadă că demnitatea este un concept pentru demagogi și nebuni. Copiii obedienței și comodității. În definitiv, se știe că animalele crescute în captivitate trăiesc mai mult decât ălea din sălbăticie. A murit cineva de la zăbrele, n-a murit!