Beirut pentru paranoici

Sunt 6 soldați în uniforme verzi. Le e somn. Doar țigările par să fie vii, jarul respiră, acum e incandescent, o secundă mai târziu cenușiu. Scrumul cade la picioarele lor unde e plin de porumbei, sunt vreo sută, umblând de nebuni în pustiul de piatră bej. E liniște și pace, ca într-un sat de Bărăgan în luna iulie, la 3 la amiază.
Toate străzile care duc la Place d`Etoile sunt blocate de cataroaie imense, de beton. Unele au și bariere, lângă bariere sunt alți soldați. La unul din pichetele ăstea este și un câine lup plictisit de moarte.

Pe cine păzesc?

Parlamentul. Și mai sunt câteva clădiri guvernamentale. Tot aici e soukul modernizat al Beirutului, cartierul designerilor și Saifi Village, o zonă unde duhnește a miliarde de dolari de îți rupe nasul.

Soldații păzesc bogătașii.

Asta trebuie că fac. Pe străzile centrului Beirutului, zig-zagând printre Mertzuri și BMW-uri, Ferrari și Rolls-uri, doar turiștii sunt pietoni. Turiștii și servitoarele filipineze, îmbrăcate în uniforme ca să nu care cumva să crezi că sunt altceva, scoțând la plimbare chow-chow și akita rupți de căldură. Și mai sunt și paznicii cu livrea ai blocurilor construite de Norman Foster, Zaha Hadid și Renzo Piano unde cel mai umil apartament poate fi cumpărat cu 4 milioane de dolari. Aici locuiește un trib de vânători-culegători, saudiți și iranieni, ruși și brazilieni, chinezi și iordanieni, palestinieni și evrei, francezi și englezi și australieni, strânși cu toții în această supă internaționalistă a alchimiștilor care au reușit să producă aur din piatră seacă.

Aici nu mai are cum să fie vreun război, îți spui coborând printre turnurile de 30 de etaje de bani. E prea mult de pierdut, sunt prea mulți care ar pierde și prea importanți. Beirutul este o Mecca a banilor, un Monaco al Orientului și cine ar vrea să bombardeze Monaco-ul?

În spatele clădirii dantelate a hotelului Phoenicia este cadavrul erect al lui Holiday Inn.

Distrus complet în timpul bătăliei hotelurilor din 1975, Holiday Inn este un monument accidental care refuză să dispară. Prin găvanele negre ale geamurilor privește direct spre St. George Hotel, o altă victimă a aceleiași bătălii, și el o pată pe obrazul glamuros al golfului Zaitunay.

Pe clădire e agățat un cearceaf imens pe care scrie Stop Solidere.

Solidere este copilul lui Rafik Hariri, vizionarul, iluministul, napoleonul care a propulsat Libanul într-o epocă a prosperității. Dar totuși, ce este Solidere? Este Compania Libaneză pentru Dezvoltarea și Reconstrucția Cartierului Central al Beirutului.

Cei 15 ani de război civil au mutilat orașul, atât de cumplit încât nici acum, după sute de operații estetice, nu și-a revenit. Imense cratere, clădiri care se susțin, improbabil, într-o grindă, blocuri ciuruite de mortiere, case părăsite, pereți surpați. Toate acestea sunt țesute organic în textura orașului nou pe care Solidere și-a propus să îl construiască pe malul Mediteranei. Zis și făcut. 

Solidere a primit puteri speciale, de expropiere și de evaluare a terenurilor pe care urma să construiască. Toți taximetriștii, toți chelnerii, toate vânzătoarele și toți recepționerii știu că Solidere a abuzat, că proprietarii au fost păcăliți, că Hariri a făcut munți de bani, Everesturi de dolari din acest imperiu imobiliar și în 2005 pooooooc, a fost aruncat în aer chiar aici, lângă hotelul pe care scrie Stop Solidere.

Și s-a terminat pentru o vreme cu investițiile, banii nu au mai curs din Arabia Saudită și nici sirienii nu au mai venit și acum, deși vin, deși sunt 2 milioane în Liban, sunt doar săraci care muncesc pe jumate din ce muncește un libanez obișnuit.

Dar cârciumile sunt pline, o bere este 5 dolari, un pahar de vin tot așa. Un pahar de arak e 7 dolari, ce contează, setea e mare. Se bea pe bani grei dar nu și dacă ești pe La Corniche, esplanada de la malul mării. Acolo nu găsești alcool, acolo sunt fete îmbrobodite și pescari care sunt alimentați cu narghilele de băieți în șalvari. Acolo se bea ceai și jelab și cafea și peste sutele de bărbați în lycra, ieșiți să alerge câte 3 și câte 7, în cete transpirate, curge din boxele atașate micului minaret cântarea melancolică a muezinului.

Se claxonează sălbatic dar fără nervozitate. Sunt taximetriștii pro-activi care te văd, îți dau semnal, fluturi degetul, nu mulțumesc. Un bătrânel zice milos când mă vede pe jos, încercând să mă strecor printre mașini: stai prost cu banii, nu-i așa?

Nu au mai văzut plimbându-se decât familii de refugiați sirieni. Aici nu îți folosești picioarele decât ca să ajungi din parcare în cârciumă. De fapt nici asta căci cele mai multe restaurante și baruri au valet parking, ca în America. Și apoi taxiurile sunt atât de ieftine, de ce ai vrea să te rătăcești la Hezbollah în cartier?

Ca să văd hipsterii de aici, au altfel de sandale, își piaptănă altfel barba? 

Nu poți să zâmbești. Lumea își pierde aici hazul. Femeile arată ca niște matrioști, au mijlocul rotund și capete de popică, se leagănă în drumul dintre aprozar și casă. Blocurile sunt mai dese, privirile mai încruntate, peste tot flutură steagul galben-verde, pe care o mână ridică o mitralieră, ca pe un unic răspuns la orice întrebare.

Copii nu sunt aici și toți bărbații au bărbi și cei tineri au bărbi mai scurte care totuși flutură atunci când scuterele țâșnesc dintre mașini, era să fac de 7 ori infarct de groază că o să fiu strivită.

Cartierul nu e mare dar mi se pare lung căci e greu să treci printr-un culoar de oameni care nu îți zâmbesc, care te turtesc cu reproșuri nerostite.

Și imediat după, izbucnești în Achrafieh. Bătrâne cochete în balcoane cu feronerie dantelată și imediat în spate blocuri făcute de designeri suedezi, cu lemn și piatră mată și copaci crescând perpendicular pe gravitație. Librării-cafenea cu sucuri și reviste care te învață rezistența prin cultură și magazine elegante unde consumul de obiecte de cel puțin 5000 de dolari este singurul tratament împotriva psihozelor de care suferă tot beirutianul. Căci toți, chiar și ăștia născuți acum 3 ani, sunt traumatizați de războiul care s-a sfârșit în `90. Nu vor să vorbească despre el, nu vor să și-l amintească. 

Nu există niciun muzeu, niciun memorial al războiului, doar Holiday Inn-ul crăpat și lovit, între zgârie norii glamuroși. Sunt doar amintiri de dinainte, când Libanul era Elveția Orientului Apropiat și Beirutul era Micul Paris al Orientului Apropiat. Când irakieni bogați veneau să schieze la 20 de minute de Beirut. Când vapoare descărcau în port sute de turiști britanici și francezi, americani și germani, îi cazau la St. George și din 1974 la Holiday Inn. Un an a apucat să funcționeze săracul, înainte să devină platforma de pe care au fost aruncați zeci de luptători creștini în timpul bătăliilor din 1975.

De ce ai vrea să vorbești despre asta și despre moartea primului ministru Rafik Hariri care a fost corupt-toată lumea știe asta, dar nu a fost omorât de sirieni-toată lumea știe asta-ci de Israel, care a trimis un proiectil, nici vorbă să fie mașină capcană, doar am trăit războiul, am văzut cum se propagă explozia în cazul unei mașini capcană-toată lumea știe că Hariri a fost ucis de israelieni și de ce să vorbim despre asta căci oricum nu face bine nimănui?

Antoine nu vrea nimic altceva decât să facă bani. Are un restaurant, a avut unul și în România de unde a plecat prea devreme, înainte să intrăm în Uniunea Europeană, înainte să fie atât de bine cum este acum, căci de aici pare că în România este foarte bine. Spune că singura șansă este să se întoarcă banii saudiților, să se redeschidă casinourile, să se facă trafic de droguri, ca pe vremuri, căci banii nu îi faci decât din droguri și casinouri.

D-aia o fi bine în România?

Clar de aceea, zice Antoine.

Și acum sunt șanse mari ca saudiții să vină pentru că ai văzut că Trump a făcut afaceri grozave cu ei, să curgă șampaniile, să se scoată tacâmurile de aur, belșugul se întoarce.

Un cocktail de optimism și pesimism plutește, reușind să nu se anuleze unul pe altul, peste ceața de claxoane din oraș.

Și din nou mă împiedic de un cataroi imens, o altă stradă blocată, aici e și gheretă cu steag. Înainte inamicul era afară, sub zidurile orașului. Acum e înăuntru, pe strada ta, bea și mănâncă în apartamentul vecin și când va primi ordinul te va ataca. Și de aceea e bine să punem pietre în capul străzilor, bariere și ostași, să fim mereu pregătiți căci calul troian e în grajd, nu știm care e, dar știm că sigur e înăuntru.

Orașele sunt niște păduri, și-au pierdut funcția medievală de a-și apăra locuitorii.

Acum suntem omul și copacul. Fiecare pentru el și rupt de realitatea imediată, plasat într-un globalism virtual.

Pe bulevardul Weygand se strâng tineri cu steaguri întinse pe umeri ca o pelerină care i-ar feri de ploaie. Sunt fanii clubului de fotbal Manchester, e finala cu Ajax. Cântă, aplaudă, susțin echipa aflată la 4850 de kilometri depărtare. 

Nu sunt în Beirut. 

Nici eu. 

Sunt pe hârtiile mâzgălite de marele arhitect al matrixului, prinsă în această arcadie imobiliară, între lumi care cresc și lumi care se destramă, la 100 de kilometri de Damasc, la 20 de centimetri de Marea Meditarenă atât de dorită de toți strategii lumii.

Iar șoferul care mă duce la aeroport, fost ofițer, îmi spune în timp ce mă ajută cu bagajul: Hezbollah=Israel.

Paranoia. În lumea asta este un dar.

Soldații picotesc în fața aeroportului, obosiți de atâta pace.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: