Pe ecrane se plânge mut. Femei cu broboade, bărbați cu șepci, îngropați într-o durere fără trăsături, copii cu ochii mari privesc către noi dintr-un borcan de murături uitat în beci câteva zeci de ani.
E înmormântarea lui Stalin, 1953. Unii zic că a ucis 20 de milioane și că Mao a fost mai bun ca el, alții 60 de milioane și că Mao nici nu s-a apropiat de realizările marelui conducător.
În casete luminate sunt salvate așchii din viața căzută sub topoarele partidului comunist. Cineva a scris o scrisoare pe niște fâșii de cârpă, altcineva a mâzgălit vorbe pe lemne de foc, unul a făcut un ceainic din conserve, altul a meșterit cești de cafea din dinți de morsă. Fetele au croșetat fețe de pantofi și au decorat căciulițe, batiste și fețe de albume de fotografii cu fulgi de zăpadă, flori și brazi. Oameni. Săracii oameni.
Gesturi mici care încearcă să acopere oroarea ca un mileu pus pe o ghilotină. Atâta timp cât pot să rămân feminină, încălțată cu pantofi albi, din fir răsucit de croșetă într-o baracă din Chukotsky, viața e recognoscibilă și deci, cu putință, la fel cum ar fi iubirea cu un om care a trecut printr-un accident mutilant care i-a distrus trei sferturi din față.
O femeie pe la 80 de ani cu dinți țâșnind din mandibulă ca ruinele romane dintr-o pădurice de mesteceni, povestește cum a fost luată de pe stradă, vino să stăm de vorbă puțin, dar mama o să fie îngrijorată, stai liniștită că nu lipsești mult. A fost condamnată la 20 de ani de pușcărie nici acum nu știe pentru ce. Un bărbat în fotoliu își amintește cum de la lipsa somnului și bătăile din arest începuse să audă muzică.
Le-am spus să îi oprească. Pe cine? Pe cei 3 acordeoniști. Atunci au chemat medicul.
Bărbatul din fotoliu râde încurcat. Eroii, chiar și în situații limită, aud muzică clasică.  Valkiriile lui Wagner ar fi fost o alegere bună.
De ce plâng oamenii, știau de marea epurare, eclipsa cum îi spuneau rușii, perioada dintre 1937 și 1938 când au fost uciși 3 milioane de dușmani ai poporului și trimiși în gulag alte câteva milioane?
Știau.
Vis-a-vis de ecranul mut este cel vorbitor. Nepoți și adolescenți pe vremea morții lui Stalin traduc tristețea participanților la monolitica durere.
Lacrimile nu sunt întotdeauna de tristețe.
Unele sunt lacrimi de îngrijorare, așa cum povestește femeia asta. Cine o să urmeze, ce alt diavol o să fie propulsat la putere?
Altele sunt de bucurie ca ale acestei doamne care povestește cum bunica a dus-o într-o pădurice la marginea orașului, a așezat pe un ștergar cel mai bun tort din lume și i-a spus plângând: știi cine a mers în rai azi?
Fetița a început să spună numele dar a fost oprită.
Nu, nu ăsta. Ăsta se perpelește chiar acum în marele foc al Iadului. Nimeni nu a mers azi în Rai. Mănâncă și bucură-te copile, ce-i mai rău a trecut.
Lacrimile pot fi de mânie. Cum sunt ale acestui bărbat care își amintește furia bunicului: ce ne-a făcut ticălosul de lustrangiu, uite ce ne-a făcut ticălosul de lustrangiu!!!
Lustrangiul și cizmarul.
Suntem încălecați de ambiții crescute între perii, ceară, piele tăbăcită și clei, de oameni ciuciți pe scăunele, cocoșați în fața picioarelor altora, visând ca într-o zi să le reteze capetele.
În muzeul Gulagului sunt 4 turiști.
Afară, Moscova claxonează, captivă în chihlimbarul ștaurilor fără sfârșit. E o lumină mieroasă care curge pe sendvișul bulevardelor cu 5 benzi pe sens și se agață în gardurile șantierelor care le aliniază. Se schimbă conducte, cred că refac rețeaua de apă.
Îmi amintesc de fostul prizonier, un bărbat frumos și la 80 de ani, povestind momentul când a coborât din tren, la Kolîma. Tot ce a văzut a fost un gard de sârmă ghimpată alergând spre infinit. Ce e asta? a întrebat gardianul.
Este țara noastră.
Țara noastră e un lung șir de garduri din sârmă ghimpată întinzându-se spre infinit. Cum să nu-ți imaginezi 3 acordeoniști cântând a jale?