Sunt 12 grade și plouă. Uneori hotărât, ca un grădinar eficient, stropește viguros străzile. Uneori ca un grădinar care trage cu ochiul la televizorul deschis la baba de la parter, neobservând că furtunul atârnă moale în mâinile lui.
Pe pod, linse de ploaie, sunt două portrete înrămate ale lui Nemtsov între găleți cu flori, crizanteme în această nesfârșită toamnă rusească, garoafe și trandafiri. Câteva lumânări electrice cu bateria epuizată înșiră trotuarul. Avem un text în rusă și unul în engleză care ne anunță că aici a fost asasinat opozantul lui Putin, Boris Nemtsov, în 27 februarie 2015. Desigur, autoritățile au descoperit că asasinul este un cecen.
Lângă pod, în poala bisericii sfântul Basil, camioanele se pregătesc să plece pe drumul mătăsii într-un rally de câteva mii de kilometri. Jurnaliștii s-au strâns lângă gardurile de sârmă în spatele cărora torc motoarele. Așteaptă semnalul plecării, mă gândesc că o fi un om cu un pistol-probabil un cecen-care va trage un foc în aer, glonțul nimerind ceafa unui lider al opoziției. Ce căuta domle acolo, în bătaia pistolului cecenului care tocmai dădea startul unui maraton, unui campionat, unei curse?
Nemtsov a scris mult despre corupția sistemului. Despre frauda de la Soci, despre trupele rusești din Ucraina. Acum e mai puțin interesant pentru presă decât camioanele care vor pleca pe drumul mătăsii.
Pânze imense se întind pe pereții galeriilor Tretyakov. Martiri, proscriși, ostași, regi. Culori intense, roșu și portocaliu, albastru și verde crud, galben optimist și roz viu. Acoperă o istorie neagră ca cerul rău al Moscovei într-o zi de iulie cu 12 grade.
Rusia nu contenește să-și înfigă mâinile în carnea propriilor coapse și să tragă, până dă sângele, până apar oasele, își smulge femurul și îi suge măduva și apoi, când dă să se ridice de pe divan, Rusia își dă seama că nu poate să meargă, căci nu are un picior. Cine a vătămat-o? Un cecen, un tătar din Crimea, un polonez, un lituanian.
Opricina, poliția secretă înființată la ordinul paranoic al lui Ivan cel Groaznic, a distrus nobilimea rusă, a lovit mânăstirile, a strâns averi imense și apoi s-a întors împotriva propriei conduceri într-un episod pilot al revoluției din octombrie 1917. Pas cu pas, opriciniki au urmat traseul redescoperit de roșii 500 de ani mai târziu. Omorâm nobilimea, le înșfăcăm pământurile, atacăm averile mânăstirești, tâlhărim negustorii, executăm opoziția, promovăm mojici needucați și ambițioși, distrugem elitele.
Scăpăm de oligarhi, o clasă de aristocrați autonomi, năbădăioși, cărora le-ar putea veni ideea să ceară puterea.
A pornit iar ploaia. Îmi vine să ling turlele colorate ale sfântului Basil, biserica de turtă dulce ridicată de același Ivan cel Groaznic. Se spune că i-a scos ochii arhitectului ca niciodată să nu mai poată să mai construiască nimic la fel de încântător.
Culoarea care ascunde întuneric, ca un triferment amar înfășat într-o peliculă de zahăr roșu. Rusia întreagă e o fată morgana, ghidându-ți pașii spre podul unde cecenul cu pistolul e gata să te trimită iute într-o cursă fără obstacole pân la poarta raiului.
În ploaia mânioasă, muncitori pe leagăne prinse cu sfori de urechile acoperișurilor vopsesc grăbiți pereții palatelor în roz putred. La anul pe vremea asta campionatul mondial de fotbal o să fie aici, trebuie să fie frumos, să mutăm cadavrele de pe poduri, scheletele din parcuri, să facem curățenie, să dăm bine, să fie lumea fericită.
Ivan cel Groaznic ar fi mândru de Rusia de azi.
Și asta spune multe despre amândoi.