Ce legãturã e între un fier de cãlcat si gulag?

Perm este cel mai estic oraș rusesc din Europa.
S-a chemat pentru câteva zeci de ani Molotov și a avut până în 1989 statut de oraș închis pentru că aici era o bună parte din enorma industrie militară a URSS. Perm este urât fără speranță, o urâțenie de care niciun chirurg estetician nu te poate scăpa, cumva o sluțenie cinstită în implacabilitatea ei.

La 100 de kilometri de Perm este Perm-36, de fapt ceea ce a mai rămas din Muzeul de Istorie a Represiunii Politice Perm-36, singurul muzeu al gulagului din fostul spațiu sovietic. A fost înființat în 1994 de către organizația Memorial care a reconstruit lagărul de muncă forțată de aici care a funcționat din 1946 până în decembrie 1987. Celelalte mii de astfel de locuri care au împânzit URSS începând cu anii `20 au fost demolate după prăbușirea imperiului sovietic.

În mașina care aleargă pe autostrada tăiată printre zidurile unei păduri de un verde-negru care pare să se strângă, luându-ne aerul și lumina, suntem doar noi doi, șoferul cu față de ursuleț Mișka și Veronika a cărei funcție nu o identific. Excursia am cumpărat-o de la recepția hotelului Monika deservită de 3 Monici mămoase și săritoare care însă nu vorbesc boabă de engleză. Prin google translate în clipele de țignal bun la rețea reușim să înțelegem că la 10 vine cineva de la agenție și că nu o să avem interpret pe drum, doar la lagăr. Dar o să fie masă inclusă, că excursia e vreo 6-7 ore, 3 ore doar pe drum.

Veronika se căznește și scoate un: no lunch și apoi mai reușim să producem de la ea, tot cu google, trăiască, o scurtă poveste a Perm-Molotovului, cel mai lung oraș rusesc după Moscova și Sankt Petersburg. 70 de kilometri de oraș, zice Veronika, aleargă în paralel cu râul Kama, tributar al Volgăi dar ca tot ce este sovietic, o urieșenie de apă, mai lat ca Dunărea la Giurgiu de 2 ori.

 Anii `90 au fost crunți aici, industria s-a năruit, oamenii însă nu au fost trimiși în șomaj dar au început să fie plătiți în produse, că bani ioc. Ce fel de produse? Orice fel de produse. Mă gândesc cum ar fi fost să primesc un aruncător de rachete katiusha pentru 9 luni de muncă susținută și cum m-aș prezenta cu el la piață, să îl schimb pe ouă, banane și chiloți de bumbac.

Dar acum e bine, continuă Veronika forând după engleza învățată acum 20 de ani și ascunsă bine sub un pietroi, pentru că acum, în ultimii 2 ani, au revenit comenzile de la stat. Asta explică de ce piețele, parcurile, străzile, mall-urile și restaurantele din Perm duduie de popor.

Nu pleacă nimeni la muncă în străinătate?

Veronika se uită la mine ca la o nebună.

Cum să plece? Unde să plece? Ce e aia străinătate? Doar studenții mai merg la Ekaterinburg sau Moscova și unii nu se mai întorc, își găsesc servicii pe la corporații, în IT, dar altfel toată lumea a rămas pe poziții.

Șoseaua despică lacuri acoperite de o ceață gălbuie, ruptă de bărci pescărești care ies din condensul auriu ca niște refrene etern repetate ale aceleiași prime bărci care a plutit aici. Pe maluri sunt datcha, cabane de vacanță rusești, din bârne. Eonii trec și ție, pescarul, nu-ți pasă, ai prins un somon sau un păstrăv, l-ai pus la afumat. Stalin, Brejnev, Gorbaciov sau Putin nu contează.

Camioane enorme depășesc alte camioane enorme dar mai lente. Mișka tace și Veronika spune că lumea a luat-o razna, că e nevoie de echilibru. Uite, cam așa cum s-a obținut acum, la Perm-36 când a trecut de la ong-ul privat care urla isteric despre represiune, sub controlul statului care a atras atenția asupra lucrurilor bune care s-au întâmplat aici.

Căci mereu este nevoie în viață de echilibru.

Ajungem.

Celelalte 11000 de cuvinte scrise despre muzeul gulagului le gasiti aici 

https://www.vice.com/ro/article/8xa7z4/am-vizitat-lagarul-din-rusia-unde-erau-omorati-oamenii-care-se-opuneau-comunismului?utm_source=vicefbrom