Trenul de pe linia Yurikamome alunecă silențios printre incredibile dovezi ale geniului inginerilor japonezi. Poduri suspendate peste șosele desenate de o civilizație superioară, niște Prometei îndrăgostiți de sake care au venit aici și, în schimbul unui butoiaș, i-au învățat pe japonezi să nu se sperie de gravitație. Aici cazi doar în sus, te prinde un avion care va trece pe lângă tine sau poate chiar o rachetă. Nu-ți fă griji inginerule, nu te teme muncitorule, ridică prisma asta la 600 de metri de apă și, dacă așa crezi tu că o să arate mai bine, așează globul acesta gigant pe acești piloni firavi dar lungi, până la lună.
De ce nu?
Acesta este motto-ul orașului care nu zice niciodată nu, resetat în 1945, într-o vară fierbinte ca cea de acum. La televizor, Kim-Jong-un amenință că țara lui Trump va fi înghițită de o sferă de foc dacă America va continua politica agresivă față de Fenian.
Oameni grași jucându-se cu focul.
Acum 72 de ani, la 8 și 15, Hiroshima era evaporată de Little Boy, copilul altor ingineri care nu se temeau să se joace cu focul. Războiul nuclear a împlinit azi 72 de ani. E zodia leului. Ca mine.
Acum 2 ani am fost la Hiroshima și am scris ce am văzut.

Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?