Vârsta Revoluției

În 1989, taică-miu și maică-mea aveau exact vârsta pe care o am eu acum. Mă gândesc că au ieșit din comunism, mă rog, dacă putem să spunem asta, ca un câine care aleargă după mașină încercând să prindă roata și atunci când mașina se oprește, când roata nu se mai învârte, se oprește și câinele, năucit de lipsa unui plan.
Acum ce fac?
România părinților mei s-a așezat la masa de gală, cu tacâmuri de salată, supă, pește și friptură, cu 2 lingurițe pentru desert și 4 pahare pentru băuturi.
Acum ce fac?
Acum ne uităm în jur. Acum vedem ce fac ceilalți, cu ce furculiță servește democrația Ungaria, ce pahar folosește pentru economia de piață Polonia.
Ia lăsați-l pe Ion Iliescu să vă arate că el a mai fost la case d-ăstea mari. Și Roman e priceput. Ia uitați-vă la ei cum își întind șervetul în poală, cum ridică degetul mic atunci când beau.
Părinții mei au reintrat la școală, în aceeași clasă cu mine, ne-am strâns cu toții sub baobabul teleormănean și am ascultat vocea învățătorului, șșșșșșșșștttt, aruncam iritați în spate atunci când golanii din ultimele bănci începeau să facă bancuri și să vorbească tare.
Tăceți măi, unii din noi să știți că am venit aici să învățăm, nu să ne distrăm!
Conștienți de înapoierea noastră istorică, noi, elevii primilor ani de școală post-revoluționară am tocit manualele feseniste, am ieșit în pauză doar când s-a sunat și am mâncat sandvișul cu margarină Delma, recunoscători învățătorului care nu ne-a lăsat să ne facem de râs în Europa cu manierele noastre grosolane, de țărani luați de la curul vacii.

Încă puțin și o să fiți gata, așa ne-a spus învățătorul și a plecat într-un schimb de experiență sau a fost mutat la altă școală sau a fost pensionat sau pur și simplu a murit. Încet, încet, acești primi îndrumători au dispărut făcând loc unei generații noi de cadre didactice care trebuia să se asigure că suntem îndeajuns de educați încât să înțelegem cu ce se mănâncă democrația.
Și profesorii ăștia noi au început să ne ciupească de cur, să ciordească bani din fondul clasei, să pocnească elevii peste ceafă, să ne mănânce sandvișurile sau să ne ceară să cotizăm la vila lor de la munte. Iar noi, elevii, ca niște câini alergând după o nouă roată, am pornit în urmărirea lor, uitând unde vroiam să ajungem. Am devenit ei, golani, jmenari, birjari, fanfaroni și coțofene, barbugii și hiene, am început să ne insultăm între noi, să ne scuipăm, să ne tragem de țâțe și să ne bulănim, să ne furăm mâncarea, să ne plesnim copiii și, cel mai important, să nu mai ne temem că suntem niște țărani de la coada vacii, căci, așa ne-au zis profesorii noștri cei noi: care e problema frate că suntem țărani de la coada vacii, și Romulus și Remus, Isus și Putin, și ei sunt de la coada vacii sau a calului sau a lupului, ce contează?
În viață, așa ne-au zis profesorii cei noi, nu trebue să fii fraier fratello, trebuie să ai bani să moară ai tăi dujmani, trebuie să fii golan ca la noi în Teleorman, trebuie să lovești și școala vieții s-o prețuiești, muie la babalâci, la femei, la telectuali, dă-i dracu de bulangii, că ăia le dai una de le sare mucii, nu au nimic în cap dăcât formule, dacă era dăștepți nu era săraci.
Fii mândru că ești român.

Veniți dintr-o lume a samizdatelor, a Rapsodiei Române ascultată cu tresăriri de vinovată plăcere, a intelectualilor îngrămădiți în dube de securitate, părinții mei știau să discearnă atunci între impostorul găunos cocoțat pe bidiviul unui titlu de doctor inginer și academicianul veritabil, muncit prin subsoluri de universitate ca să-i scrie tovarășei o nouă lucrare magnet de titluri onorifice.
Părinții mei știau atunci să evalueze calitatea golănașului tupeist, uns de tătucă în fruntea ministerului cutare și pe cea a vânzătorului de pantofi, absolvent de medicină, distrus de partid pentru că a trimis o scrisoare de protest la Europa Liberă.

După 28 de ani de școală fesenisto-securistă, părinții mei nu mai știu să calculeze această ecuație a valorii. Rătăcesc între Năstase și Olguța, Dragnea și Nicolicea, Băsescu și Tăriceanu, Mircea Badea și Ciuvică, Voiculescu și Sârbu, Ghiță, Fenechiu și Udrea, incapabili să înțeleagă că nici banii, nici poziția socială și nici puterea nu te fac om.
Că toți cei înșirați mai sus nu sunt decât niște roți după care am alergat ca niște câini, hipnotizați de învârtelile lor, și că atunci când îi vom prinde vom realiza că suntem atât de departe de drum, că ne-am îndepărtat atât de tare de casă, încât nu mai știm să ne întoarcem de unde am plecat.
Au trecut 28 de ani de la revoluție și eu sunt undeva într-un câmp de gunoi, cu un cauciuc ros la picioare.
Am vârsta părinților mei la Revoluție și am nevoie de una ca să mă întorc pe acasă.