La 5.30 dimineața, România și-a pus fâșu, gumarii, și-a tras șapca pe ochi și a plecat să ia rata de Londra, Eindhoven sau Milano. Se așteaptă îmbarcarea claie peste grămadă, cu ochi cârpiți, cu păr ciufulit, cu cearcăne vinete și picioare umflate. Bucuria călătoriei a rămas în tăvița de plastic la domnii vameși care te întreabă dacă ai ceva de declarat.
-Declar că sunt bucuros că plec în vacanță.
-Ho-paaa, deci dețineți bucurie? Câtă aveți? Nu știți că nu aveți voie să călătoriți cu bucurie la dumneavoastră, este inflamabilă și poate să pună în pericol viața echipajului și starea de sănătate a restului pasagerilor. Scoateți bucuria și lăsați-o aici, pe toată.
În avion sunt numai muncitori. Și asta mă face să mă gândesc la textul lui Dragoș Pătraru pe care l-am citit ieri.
“M-am săturat de acești neoliberali, care se plâng de noi, de români, că vai, suntem proști și hoți. Să ne pupați în cur, mă! Suntem cum ne-au făcut vremurile, după 50 de ani de întuneric comunist și încă 30 de furt coordonat de securiști, prin politicieni idioți, care au distrus sistemul educațional, și, odată cu el, toate reperele acestei nații.
Propuneți acolo, ca subiecte, ”absența angajaților calificați, exodul de personal”. Angajații calificați există. Calificații din Germania sunt în Germania. Calificații din Anglia sunt în Anglia. Calificații din România sunt răspândiți în toată lumea. Sunt vreo 5 milioane. Își plâng, în fiecare seară, în pumni, că nu pot să vină acasă. Ei au, ca toți calificații buni, un preț pe care voi nu sunteți dispuși să-l plătiți în România. Unde, atenție, marjele voastre de profit sunt mult mai mari decât în Germania, decât în Anglia și așa mai departe. Vă sfătuiesc să publicați următorul anunț: firmă angajează (aici puneți orice aveți nevoie), salariu 1300 de euro lunar net, plus bonusuri în funcție de performanță. Se oferă angajare, asigurare medicală, taxe plătite la zi, zile libere pentru orele suplimentare, respectarea programului trecut în contract, condiții de lucru excelente, respect, patroni care nu se bagă că știu ei mai bine, posibilitate avansare, cursuri de perfecționare periodice, posibilitate dobândire de acțiuni în cadrul firmei, în funcție de rezultate. Dacă nu vine nimeni, atunci putem vorbi despre cum este resursa umană de aici o piedică în calea dezvoltării. ” (tot postul aici)
Anul ăsta împlinesc 25 de ani de muncă. Pe cartea de muncă probabil că am maxim 15. Și nu corporațiile occidentale neoliberale mi-au furat 10 ani din viață, nu au plătit taxe și m-au lăsat goală, în pădure, pe întuneric, cu un prezervativ fluorescent, să mă ghideze și să-mi țină de cald. Nu.
Corporațiile ăstea de le știu eu dau bonusuri pentru performanță, fac asigurări medicale pentru toată familia, dau mașină bengoasă de firmă și, pentru manageri, dau card de protocol, să iasă manageru și să se cinstească pe banii corporației. D-aia corporatiștii se luptă să rămână în birourile lor de sticlă, cu parcări supragalomerate și 2 toalete pe un etaj unde muncesc 80 de oameni, pentru că primesc o poală de bani, vacanțe plătite de instituție, cursuri de perfecționare și un vagon de alte beneficii pe care românul Sârbu, românul Florescu, românul Țiriac, românii Dumitrescu, Popescu și Ionescu sau alți români care se joacă de-a capitalismul nu le dau angajaților lor.
Nu e mai simplu, dacă ești patron român, să îl plătești pe angajatul tău cu salariul minim pe economie și restu îi dai tu cumva, la plic, pe drepturi de autor, pe donație, în natură, în canapele, așa cum plătea pe vremuri un politician român echipa de campanie?
Cel mai al dracului abuzator de sclavi era negrul din satul vecin cu tine. Cel mai hain gardian în lagăr era evreul de pe strada ta.

10 ani din acești 15 cu carte de muncă au fost petrecuți într-o firmă unde patronul, ca să-și maximizeze profitul, a făcut toate manțocăriile posibile să scadă costurile, deci salariile, că în domeniul meu, ălea sunt singurele costuri în afară de cafea, apă, curent și hârtie igienică. Și noi, angajații, am tăcut ca boii pentru că eram fericiți că muncim și că ni se permite să arătăm lumii întregi că suntem creativi. Și uite ce drăguț e patronul, face petreceri. Și uite ce atent e el cu noi, ne cumpără cadouri de Crăciun din Germa. Și uite ce frumos arată birourile noastre, ce mobilă frumoasă și tablouri frumoase avem. Doar că nu este a noastră mobila și nici tablourile nu sunt ale noastre. Ci ale patronului. Iar noi nu ne putem permite să luăm un credit, că avem salariul minim pe cartea de muncă. Cât despre pensie, hahahahahahaha, cine se gândește la pensie drăguță? Ești morbidă.
Patronul era român. Din Berceni. Nu corporatist-capitalist sălbatic, nu un nene cu MBA-uri care l-au învățat să stoarcă și ultima picătură de muncă entuziastă din angajat.
Nu.
Patronul era un băiat oarecare, cu ambiții modeste, cu obsesii comune: mașină, casă, copil. Nu am fost făcuți de vreun geniu antreprenorial psihotic, nu am fost hipnotizați să muncim pe 3 parale de un personaj diabolic-fermecător al cărui șarm mefistofelic ne-a făcut să ne vindem viitorul în schimbul șansei de a-i sta în preajmă.
Nu putem să ne lăudăm că am fost supți de raza tractoare a personalității magnetice a unui personaj larger than life.
Un om obișnit ne-a transformat în minionii lui și asta nu spune mare lucru despre el, cât spune despre noi. Am fost, eu si generația mea, decimate de îndoială și, în același timp, pline de speranța că prin muncă vom reuși. Am reușit să-i îmbogățim pe alții, toți ignoranții ăștia de umplu parlamentul, toți trepădușii care populează administrațiile locale, oamenii de afaceri-deschideți numai Forbes, top 300 sau 500 sau cât e acum-să vedeți ce mutre de lombrozieni au majoritatea miliardarilor români construiți din lut, bețe și rahat de generația mea.
Da, știu, Securitatea nu a pierit niciodată, Securitatea avea banii, Securitatea avea puterea. Dar noi am muncit pe 3 lulele la firmele securiștilor și verișorilor și nepoților de securiști, nu ne-a păsat că nu ne dau banii pe contract, nu am ieșit de 1 mai în stradă să cerem să ni se plătească asigurări de sănătate, nu am făcut decât să ne bucurăm de laxitatea sistemului pe care noi l-am întreținut prin apatia, comoditatea și indolența noastră.
Și asta ne-a adus aici, în acest terminal de aeroport, la 5 jumate dimineața. Împingem toți limba mare a ceasului spre stânga, ne suim cu picioarele pe ea și sărim cu toții, 5 milioane de oameni plecați din țară la muncă în străinătate, deodată sărim pe limba mare a ceasului, sperând să putem să dăm timpul înapoi. Dar limba mare a ceasului nu se clintește și secundarul continuă să alerge în dreapta.
Zece ani de muncă pe care i-am pierdut pentru că m-am născut umilă și credulă. Când stai atât de prost cu timpul, cum să mai ai vreme de vacanță?