Mâinile bărbatului înghesuit în scaunul 11 F sunt roase, roșii, torturate de frig, apă rece, stau ca niște animale bătute în poală. Îmi spune sărumâna când mă așez lângă el. Dar cu stewarzii vorbește cu: ai cafea? dă și mie un croasant d-ăla!
Mâinile bolnave țin acum paharul de cafea, croisantul, un păhăruț cu lapte condensat și o linguriță de plastic, un șervețel. Bărbatul nu știe cum să desfacă măsuța, îi arăt, tresare speriat și apoi păstrează o sfioasă recunoștință.
În fața noastră e o familie de țigani, soțul, soția, 3 copii, cei mai cuminți copii din lume. Se întorc acasă, cei doi mai mici nu au mai fost aici niciodată. Tatăl, macraon, față de spărgător de mașini, are o privire umilă, de câine care urmărește mișcările dresorului atunci când se uită la instrucțiunile făcute de stewarzi.
Tot avionul aplaudă încântat aterizarea. E plin de muncitori, veniți acasă pentru Paște. Oameni cu copii în treninguri înflorate care știu ce înseamnă snack dar nu și pufuleți. Oameni cu mâinile arse și lovite, care nu știu să folosească tacâmurile. Oameni care vorbesc cu făăă, fir-ai a dracului dar și cu: sărumâna, mulțumesc frumos.
E prima zi de Paști, nu sunt taxiuri. La cele 6 mașini care scuipă bonuri, un text însoțește plimbarea stingheră a autoturismului animat de pe ecran: nu sunt taxiuri, vă rugăm reveniți.
Afară, jarul sutelor de țigări înroșește noaptea.
Și dumneavoastră vi s-a anulat avionul?
Femeia e subțire, are un cercel în nas, 35 de ani.
-Nu. Eu aștept să găsesc un taxi. Dar ce s-a întâmplat?
-Ryanair a anunțat că zborul la Roma nu mai există. Ne-a oferit pentru miercuri un alt zbor. Nici banii nu ni dă înapoi, nu pe toți. Și zborul de miercuri trebuie să-l plătim.
-Trebuie să-i dați în judecată, nu se…
-Da, clar, am vorbit cu avocatul meu din Roma. Dar problema e că eu am de recuperat prețul biletului de 100 de euro și despăgubiri pentru că m-au ținut aici, pe aeroport, de la ora 4 după-masa. Fără să ne dea nimic. Dar cât am de plătit avocatul? Nu pot să îi dau 150 de euro, nu? Dar știți ce, tot o să îi dau în judecată, pentru binele nostru, al tuturor.
-Dar ceilalți călători ce au făcut?
-Italienii s-au organizat, am cerut o soluție, românii au plecat capul și au înghițit. De 18 ani sunt plecată din țară, nu mai am nimic aici, casă, familie, nimic, dar mereu m-am simțit româncă. Până azi. Ne-am dus la polițist, să cerem să facă ceva și știți ce ne-a zis polițistul? A zis așa: eu sunt responsabil cu ordinea publică și cu protecția aeroportului, nu să vă dau bilete. Mă doare-n cur de problema voastră. Așa a zis, ca pe vremea lui Hitler ăsta al nostru, ca pe vremea lui Ceaușescu. Polițistul a zis că îl doare în cur. Și atunci am zis că de azi nu mai vreau să fiu româncă. Sunt italiancă pentru că în Italia, chiar dacă sunt probleme, cu banii, cu salariul, cu politicienii, oamenii se ajută între ei. Oamenii sunt oameni, nu sunt mâncați de răutatea asta de la noi.
Găsesc după o oră jumate taxi. Șoferul e vesel că într-o săptămână pleacă în Norvegia. A lucrat acolo în construcții. E frig dar oamenii țin de cald. Stă 3 luni, 3 săptămâni vine acasă, încă 3 luni, încă 3 săptămâni acasă. Până cînd acasă va deveni acolo și aici va fi un loc în care vii să te cerți cu polițistul pe care îl doare în cur de tine.
Preferă să aibă mâinile rupte, decât sufletul plin de vânătăi.
Dumneavoastră locuiți aici?, întreabă.
Da. Încă.
Ciudat, păreți intactă.
Nu sunt. Pe dinăuntru sunt spartă și nu e niciun lipici să mă pună la loc.