La 12.000 de metri deasupra Austriei, apoi Poloniei, apoi Ucrainei, zboară un avion plin cu oameni bronzați, cu zâmbete albe, cu pectorali și bicepși lucrați, acoperiți de pânza delicată a cămășii și de stofa fină a costumului.
Unii moțăie, unii citesc ziarul, unii privesc gânditori pe geam insectarul de nori, molii și cărăbuși, imense rădăști, albine și viespi și gărgărițe din puf alb prinse de verdele pădurilor sau de galbenul câmpurilor de rapiță. Dar cei mai mulți dintre oamenii bronzați, cu zâmbete albe, lovesc tastaturile computerelor și apasă ecranele tabletelor și telefoanelor, cu încruntarea concentrată a celui care are o misiune importantă, pregătește o aselenizare, cel puțin, și iată-ne pe toți coborând în deplină siguranță între pădurile Kievului.
Și toate acestea mulțumită acestor oameni în costume, cu ceasuri scumpe și pectorali lucrați, mă gândesc, și apoi îmi spun că sigur sunt spioni. În Ucraina e război, frontul războiului cu Rusia trece prin computerele noastre, prin generatoare și stațiile de curent, prin centralele nucleare și prin bănci. Armata de spioni se risipește în sala de așteptare. Eu caut un taxi, negociez, 10 euro mă duc în viteză până la Podil, 45 de minute de goană pe autostrada dreaptă, 5 benzi, păduri, benzinării, blocuri imposibil de urâte, comunism coreean combinat cu glitz și kitsch, betoane și geamuri mici, ca niște ochi mijiți. Camioane și claxoane, ștauri pe podul peste Nipru, inox și barje, cupole aurite și pescari. Spionii sunt în lobbiul hotelului. Sunt în lift. E plin de americani mestecând engleză ca pe o gumă, lipind-o sub mese, pe pereți. De ce sunt atât de mulți?
Mi-amintesc de România anilor `90, de investitori în costume mai nefericit tăiate pogorând în aeroportul puchinos din Otopeni. Sau poate chiar la Băneasa, de cursele cu ATR-urile unde stewardese îți dădeau bomboane cubaneze să sugi în timpul decolării, ca să nu ți se înfunde urechile.
Indieni momiți cu bobițe de sticlă colorată. Asta eram noi, dolari și sticle de whisky și pachete de Kent, țara a fost fumată, băută și acum mă uit la tinerii din Kiev fumând, bând și pupându-se în parcuri, mă uit la cântărețul ambulant din fața statuii Libertății de pe Maidan care zdrăngăne la chitară Wind of change, în ucrainiană, desigur. Sper că toți sunt niște droizi din Westworld, că amintirile nu le-au fost complit șterse și au reușit să își construiască o conștiință, că percep că oamenii în costume, cu zâmbete albe și pectorali aspectoși sunt Ei, nu Noi. Sper că înțeleg că nimeni nu este venit aici, în Kiev, din compasiune. Că este o goană după proiecte, reconstrucție, resurse. Frontiera a fost mereu populată de negustori și soldați și, mai ales, de spooks camuflați în oameni de afaceri.
Miroase a marijuana pe strada care coboară dinspre biserica Sfântul Andrei. Casele sunt bătrâne, din cărămidă, dar toate privesc lumea prin ferestre termopan cu ramă albă, de plastic. Modernitatea nu a adus un stent unei inimi bolnave ci a venit ca un tricou cu Rammstein oferit la ajutoare unei bătrâne din Puchenii Moșneni.
Termopane și dale de beton, beculețe albastre strălucind peste apa neagră a Niprului. În restaurante, după geamuri termopan, spioni beau vinuri georgiene și fac planuri de luptă. Afară, o ucrainiancă încearcă să vândă, cu voce mică, ultimele 15 fire de narcise galbene care i-au mai rămas.
Chitaristul cântă, tot în ucrainiană, Nothing Else Matters a lui Metallica.