Cele trei blocuri au fost înfipte până-n fălci în verdele parcului.
Capetele li se ițesc timid peste masa de frunze, arată ca un grup de puști care se ridică pe vârfuri la tejghea, să-și ceară o limonadă.
În jurul meu se vorbește despre seri la teatru experimental, excursii în Japonia și care erau scorurile la burger fest și Mircea spune: nu-i așa că Bucureștiul ăsta are o energie unică?
Mă uit la el trăznită.
-Nu.
Nu mi se pare.
E rândul lui să mă privească strâmb.
-Cum adică nu simți energia Bucureștiului? E un oraș viu, un oraș genial, uite câte cârciumi s-au deschis, acum e și seara muzeelor și Romanian Design Week și…
Aveam o mătușă care se dădea cu spray peste bluza transpirată. Parfumul crea un gărduț olfactiv prin care mirosul dulceag de subraț nu reușea să treacă, trebuia să sape o groapă pe dedesubt și numai după câteva ore era liber.
Asta e Bucureștiul pentru mine.
Un plovăr împuțit dat cu parfum.
Un oraș verde 2 luni, după care praful câmpiei îl va acoperi.
Un oraș cu infrastructura înnodată, unde faci cu mașina 3 kilometri în 55 de minute.
Un oraș cu ruine vechi dar mai ales cu ruine noi, embrioni de clădiri lăsați să putrezească la marginea drumului.
Un oraș cu parcuri cu băncuțe murdare și coșuri de gunoi goale, căci nimeni nu-și aruncă petul de bere sau punga de chips în ele.
Un oraș plin de rahat de câine, cu lacuri acoperite de jeg și aer încărcat de zgomotul mașinilor tunate.
-Hai măă, uită-te în jur, uită-te ce frumos e, cum să…
Mircea lucrează la corporație, are un salariu foarte bun, stă în Floreasca, merge cu trotineta la serviciu, iese la restaurant de 2 ori pe săptămână și își face concediile în străinătate. Mircea s-a născut într-un orășel mic din Ardeal, a făcut foamea, a făcut școală, a făcut pe dracu-n patru să fugă și a venit la București.
Mircea a reușit în viață, e la capitală, bea un vin roșu pe o terasă care ar putea fi în Berlin, dar nu e, ar putea fi în Barcelona, dar nu e, ar putea fi în Viena, dar nu e. E în București, ce-a fost mai rău a trecut, ăștia 28 de ani rătăciți în sertarul veșnicei tranziții nu au fost pierduți, am ajuns să avem și noi un festival de chifle cu chiftele, am ajuns să avem și noi un teatru privat sau poate chiar două, am ajuns să avem și noi terase d-ăstea unde se servește aperol.
Ce poți să-ți dorești mai mult de la viață?
Legănați de brațele calde ale suficienței ne scufundăm în cel mai crunt egoism.
Nu vedem sărăcia, mizeria, prostia, impostura, ticăloșia, hoția, violența.
Nu vedem bătrânii care cerșesc, aurolacii clătinându-se în intersecții, copiii cu mâna întinsă printre mesele teraselor elegante, câinii vagabonzi strecurându-se printre mașini, fațadele prăbușindu-se, claxoanele înecându-ne, șoferii înjurându-se.
Nouă ne e bine.
Hipnotizați de propriul succes, umblăm adormiți printre ororile prezentului.
-Cum poți să fii atât de nemulțumită? Imaginează-ți că te nășteai într-un sat din State. Nu ai fi ajuns cine ești acum. Zi mersi că te-ai născut în România.
Aceasta e elita țării noastre.
Aceștia sunt oamenii de succes.
Când nu există nicio urmă de spirit critic, când nu ai referințe și așteptările sunt mici, obții un popor mulțumit și somnolent care ar da orice să mai doarmă un pic în fața vitrinei cu jucării.
Căci atunci când dormi nu e frig și moartea venită în somn e cea mai plăcută.