Femeia de serviciu are bunăvoința unui administrator de bloc întrerupt în plin proces de deturnare de fonduri. Îmi face vânt pe scări, camera 6- spune, holul e întunecos și ușile sunt înalte, făcute pentru oameni care aveau mereu în buzunar o prăjiturică din care atunci când gustau creșteau de 4 metri. Camera 6 este probabil la fel de urâtă ca numărul 5, tavanul e traversat de o bârnă de beton mușcată de un animal nervos, de dedesubt ies vinișoare metalice ruginite, mă gândesc cum o să mă strivească bârna asta de beton umplută cu oscioare de oțel atunci când o să vină cutremurul. Ar trebui să ies repede din clădire dar nu au venit doamnele cu care trebuie să mă întâlnesc așa că mă uit printre broșurile prăfuite de pe rafturile metalice, sunt detașamente de câte 20-30 de broșuri de același fel, despre Asia și despre crize umanitare din Africa unde e cutremur mereu,  cad etaje întregi de zgârie nori și te strivesc chiar dacă ești în mijlocul junglei, nu ai cum să scapi de gunoiul ceresc, exact ca în Saturn, stațiunea nu planeta Saturn, unde m-am dus în anul 2000 cu Petrică și Cristina și ne-am plimbat pe strada principală și am văzut cum, de o sârmă întinsă între doi stâlpi de iluminat, era atârnată o plăcuță pe care scria: atenție cad obiecte!
Așa scria și tu te uitai în sus, să vezi de unde cad obiectele, sperând să vezi ce fel de obiecte că una e să cadă obiectul pian și alta este să cadă obiectul cercel și alta e să cadă obiectul rotor de aspirator. Deasupra era doar cerul, mirat și el de ce scria pe plăcuța din Saturn, dar poate că totuși într-o vreme era o poartă stelară deschisă fix acolo, deasupra străzii principale din Saturn, și de la curent erau trași afară galoșii extratereștrilor sau poate nu erau extratereștrii, poate poarta aia te purta înapoi în timp, tot aici pe pământ și astfel ajungeau la tine telecomanda lui Nicolae Ceaușescu și foarfecele de unghii ale reginei Maria.
Așa mă gândeam când am fost întreruptă de cele două doamne care intraseră de ceva vreme și, ziceau ele, mă întrebau a treia oară dacă vreau cafea sau ceai?
Nu, nimic, mulțumesc. Vreau doar pace în lume și să nu vină cutremurul cât sunt la voi în clădire. Dar de ce?, s-au interesat doamnele și eu le-am arătat bârna de beton umplută cu oscioare de oțel și ele au zis că de acolo s-a luat o mostră ca să verifice dacă e rezistentă construcția și este, fii fără grijă. Dar eu nu am cum să fiu fără grijă în țara unde și când mergi pe stradă poți să fii stâlcit de un obiect, când mergi la un concert poți să fii ars, speaking of …
Ce se mai aude cu răniții de la Colectiv?, am întrebat și doamnele mi-au povestit cum a fost în acel noiembrie 2015, când organizația lor a primit milioane de euro de la donatori, cetățeni, firme și corporații. Și cum organizația lor a anunțat peste tot: ăștia sunt banii oameni buni, hai să facem un plan cum să îi cheltuim ca să facem cât mai mult bine. Și cum s-au făcut liste cu supraviețuitorii: cei internați în stare gravă în spital, cei care au fost internați în spital dar nu aveau răni atât de grave, cei care au fost duși la spital în seara accidentului dar nu a fost necesară internarea lor. Dar ce te faci cu cei care au fost în Colectiv dar nu au fost la spital? Ei nu au suferit traume? Ei nu au dreptul la bani din donațiile făcute de cetățeni, firme și corporații exact pentru ei, pentru supraviețuitori? Adică ei sunt supraviețuitori de mâna a treia?
Doamnele de la organizația umanitară le-au explicat că cei răniți grav și cei răniți mai puțin grav dar spitalizați au nevoie de mai mulți bani, pentru că spitalele nu sunt dotate, pentru că nu au medicamente, pentru că, mult timp după ce vor fi externați o să aibă nevoie de kineto, recuperare, tratamente și alte grefe de piele.
Aduceți bonuri, le-au spus supraviețuitorilor care nici măcar nu trecuseră pe la spital. Aduceți bonuri care să ateste că ați luat medicamente, că ați fost la psiholog, că v-ați luat creme sau …
Perfect.
Pe biroul doamnelor din organizația umanitară a crescut un munte de bonuri de parizer, șosete și tampoane luate cu 2 săptămâni înainte de accident.
Nu putem să dăm bani pe așa ceva.
Păi de ce doamnă, că e bonuri. Dați banii încoa că suntem supraviețuitori. Ia să vedem, pe ce i-ați cheltuit? Ați luat 100 de cearceafuri, de ce ați luat 100 de cearceafuri? Și saltele, de ce..?

Femeia de servici aduce ceaiul pe o tavă, avem fructe de pădure și ceai verde. Poate ar putea să toace niște broșuri d-ăstea cu Africa, să le toace fin și să le pună în pliculețe, să le dea pe post de ceai de nu mă doare-n cur de restul lumii.
Și cum s-a terminat cu victimele Colectiv?
S-au terminat banii. Nimeni nu mai dă nimic acum. Nimănui nu-i mai pasă. Oamenii ăia sunt distruși pe viață dar au ieșit din atenția publică. Doar dacă o vrea vreun politician să-i folosească pentru campania electorală în vreun fel.
Așa e, nu m-am gândit niciodată, ce material bun ar putea să fie ăsta. Disperate, familiile se pot duce la domnul Dragnea să-l roage pentru o proteză sau să dea bani pentru o operație, Faust all over again. Și consultanții isrelieni ar simți potențialul de PR și ar zice Da, sigur, cât aveți nevoie?, și apoi mustața ar apărea în poză cu supraviețuitorul cu proteză și piele nouă, poate luată chiar de la un PSD-ist, piele groasă, să-i țină de cald tot restul vieții.

Sau poate, un supraviețuitor disperat ar copia povestea din 1997, cred, când un cetățean s-a aruncat de la etajul 10 și a căzut pe un pensionar care s-a întâmplat să treacă fix pe acolo, ucigându-l pe loc. Dar pensionarul să fie Dan Voiculescu sau Gelu Voican, Nicolicea sau un alt securist bătrân.

Atenție cad obiecte!, am scrie pe o plăcuță și am prinde-o de bloc.
Cad obiecte și decad oameni.
Dinescu spunea deunăzi că ce rost are să-l judeci pe Iliescu, e bătrân, totul a rămas în urmă. Poate pe Dinescu ar trebui să cadă supraviețuitorul Colectiv disperat că a fost lăsat  singur, în suferință.
Căci pentru răniții Colectiv trecutul a ars, prezentul doare și viitor nu există.
Banii s-au terminat, poporul a uitat.
Popor de căcat.

Am fost la un film cu 46 de supereroi. Sau 893, ce mai contează? Erau mulți și oricum nu au reușit să oprească sfârșitul lumii însă au adus încăsări record, cele mai mari din lume într-o perioadă atât de scurtă.
Filmul ăsta cu oameni de oțel, ratoni vorbitori, zei cu ciocane și mutanți mi-a adus aminte de un alt film cu supereroi la fel de hilari pe care l-am văzut acum 4 ani: High Tech, Low Life.
HTLL este un documentar despre jurnalismul alternativ dintr-o Chină în care toate știrile sunt bune. În China nu se întâmplă crime, ci doar, cel mult, accidente. În China nu sunt exproprieri ci doar oameni egoiști care nu vor să dea statului și partidului ceea ce este de drept al statului și partidului. În Republica Populară nu sunt abuzuri ci doar crize de isterie ale cetățenilor care nu iubesc consensul.
Zola, un puștan dintr-o familie de țărani, infantil dar insistent, urcă pe blogul său fotografii ale chinezilor expropriați de statul chinez, expropieri despre care nimeni din presa oficială nu suflă o vorbă. Mai târziu, prinzând istoria violului urmat de asasinarea unei tinere de către fiul unei beizadele locale, Zola aleargă la locul crimei și scrie pe blog povestea fetei, reușind să își crească traficul la un gigantic 200.000 de vizitatori pe zi.

În același timp, în Beijing, Tiger Temple, un fost publicitar transformat în jurnalist de ocazie, mânat de spirit civic și dorința de a face dreptate, devine vocea celor arși cu supa prea fierbinte a partidului: țărani ale căror terenuri au fost confiscate de stat, țărani ale căror terenuri au fost inundate și poluate de către companii de stat, orășeni care au fost lăsați fără adăpost de către statul hotărât să curețe hărmălaia inestetică a mahalalelor înainte de Olimpiadă. Tiger Temple scrie despre toți, pedalează sute de kilometri ca să ajungă în satele unde a fost chemat de localnici ca să le ofere ajutorul, își riscă liniștea bătrâneții-căci e sărit de 55 de ani-spunând adevărul despre lucruri despre care nu este bine să vorbești căci în China ele nu există și simpla lor rostire, aranjarea cuvintelor în propoziții și fraze, le dă corporalitate, le construiește o identitate care nu mai poate fi ignorată de oficiali.

Cei doi blogări-singurii din China care se ocupă cu genul acesta de jurnalism civic-au parte, din când în când, de părinteasca grijă a statului: lui Zola i se interzice părăsirea provinciei în care locuiește iar Tiger Temple este luat pe sus și deportat din Beijing pe perioada anului nou, ca să nu dea bătăi de cap autorităților taman în timpul sărbătorilor.

Pe tot parcursul filmului te întrebi privind prin ce trec cei doi care este motivul pentru care continuă să scrie. Pentru ce o fac riscând să fie încuiați în cutia cu trabuce putrezite a lui Mao?
Pentru bani? Sunt într-adevăr susținuți financiar de fani, dar toată lumea știe că nu te îmbogățești din așa ceva. E mai degrabă subzistență.
Pentru glorie? Dacă în cazul lui Zola, fiind tânăr și impulsiv, este vorba și despre glorie, în cel al lui Tiger Temple e mai mult vorba despre sindromul Batman.
Suferă de această boală toți cei care nu mai pot să suporte starea de lucruri, care iau dreptatea în mâinile lor atunci când văd că statul este ori prea slab și corupt ca să-ți rezolve problema, ori prea indiferent și opac.
Coșmarurile sociale nasc în unii civism și activism, în alții apatie și depresie.
Deunăzi m-a întrebat un cetățean grec de ce cred că la români nu există citizen journalism. De ce trecem pe lângă abuzurile pe care le cunoaștem, de ce închidem ochii în fața corupției, a mârlăniei, hoției și ticăloșiei?
De ce nu ne pasă?

Pot fi mai multe explicații: pentru că suntem nesimțiți, pentru că ne este frică, pentru că suntem amorali sau leneși și comozi și nu vrem “să ne creăm probleme”. Pentru că am fost învățați să nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala, pentru că orice manelistă sau femeie de fotbalist e mai importantă decât Doina Cornea. Pentru că, dacă nu ne dă nimeni în cap, nu înțelegem ce înseamnă valul de pușcăriași eliberați de nea Tudorel. Pentru că civismul e îngropat în osânza traiului pe credit. Pentru că nu avem memorie, nu avem empatie și pentru că Ceaușescu a avut-pentru 45% dintre români, o influență bună pentru România. Pentru că inamicul nostru numărul 1 nu e Iliescu, nu e Băsescu, nu e corupția, nu e parlamentul. Inamicul numărul 1 suntem noi. Și cum să te poți bate cu tine însuți, dragă Batman?
Cum să te autodistrugi când nici măcar nu ești un personaj Marvel, cu o mie de vieți și 6 pietre ale infinitului care stăpânesc sufletul, mintea, puterea, realitatea, spațiul și timpul și pot face chiar și din Republica Populară Chineză o democrație de tip suedez, cum a vrut și tovarășul Iliescu dar noi nu l-am lăsat că nah, nu ne plăceau chifteluțele de la IKEA și nici să ne înșurubăm singuri biblioteca.

Un bărbat și un băiat schimbă becuri. Bărbatul zice: nu vă supărați doamnă, e cineva în căsuța asta?
Nu e nimeni.
Dar la dumneavoastră ard toate becurile pe prispă?
Nu știu, stați să văd. Unul arde, altul nu.
Atunci vin la dumneavoastră să schimb, că aici nu e nimeni.
Băiatul rămâne la căsuța nelocuită, buimac, în timp ce bărbatul urcă treptele de lemn care miorlăie feroce sub ghetele lui cu 7 numere mai mari. E un soi de anti-Hulk, atunci când se mânie, bărbatul nostru se face mic și ghetele îi rămân mari și geaca și pantalonii flutură pe trupul împuținat de furie.
Nu e doar becul ars, e și cilindrul de sticlă în care stă becul spart. Bărbatul se bălăngăne pe un scăunel cu 3 picioare în timp ce manevrează șuruburile lămpii.
E de aici, din satul de lângă, are doi băieți, au plecat să muncească pe plajă la Sulina, să învețe meserie și apoi, p-aci ți-e drumul, o să meargă afară. Și el a fost plecat în Germania, a muncit 4 ani de zile la un abator, făcea pe zi 100 de euro și îi trimitea la băieți, acasă, dar nevasta a zis: ți-ajunge cu plecatul ăsta om la 50 de ani și el nu a mai plecat și s-a angajat la resort aici, om bun la toate, câștigă 1200 de lei pe lună.
Asta e, ce să fac, doar la Tulcea plătesc mai bine dar n-am mașină să ajung acolo.
Peste tot în Tulcea sunt lipite anunțuri: angajez vânzător, angajez barman, angajez femeie curățenie, angajez bucătar. Nu sunt destui oameni. Sau sunt prea multe oferte de muncă.
De ce să muncești în construcții sau șofer când uite, PSD-ul oferă posturi mult mai atractive. Poți să te faci iscoadă de facebook, ești însărcinat să te duci la primar și să-i spui cine i-a dat like la postări avocatului nebun, ăla de face festivalul de blues. Sau poate vrei să fii trâmbițaș, tot ce trebuie să faci este să anunți cetățeanul picat în păcat că, la 3 likeuri date persoanelor de pe lista neagră a PSD-ului, urmează să fie vizitat de gâdele de ANAF. Mai poți fi omul însărcinat cu excursiile în crâng cu oameni de afaceri care au scuipat în supa PSD-ului unde, după ce i-ai pus să-și lase mobilele la 6 kilometri distanță, îi ameninți că vor fi dați afară din oraș dacă nu intră în rând cu lumea.

Omenia se topește ca zăpada sub sarea justificărilor: măi, nu mai pot să ies cu tine, că știi că primarul nu te place, nu pot să îți chem copilul la petrecere la fii-mea că vine consilierul x și tu i-ai zis acum 6 ani că e bou și omu a ținut minte, nu pot să te împrumut cu bani că sora lu nevastă-mea e combinată cu ăla de la consiliul județean, nu te are la inimă că știe că ești neam de penelist dar să știi că te respect, mi-a plăcut ce ai scris pe facebook despre ei, futu-le muma-n cur de ordinari, cum fură ei totul, dar nu am putut să dau like că îmi trimit imediat ANAF-ul pe cap și știi că ăia nu pleacă până nu te amendează. Dacă aveai gura mică, îți zic că erai departe.
Credeam că numai în China există social credit system.
Nu fetiță, aici, la Tulcea, a început treaba de 2 ani, mai dihai după generalele din 2016.
Orașul șoptește, orașul ascultă, orașul dă likeuri cu gândul la o promovare sau doar ca să-și păstreze locul de muncă. Orașul minte și orașul ridică, în convorbiri abia murmurate, socluri din marmura laudelor celor care au curajul să spună și să lupte și să reziste apoi orașul, obosit de duplicitate și lașitate, se întoarce pe-o parte și, până să sforăie vârtos, apucă să strecoare soției care citește cărticica de rugăciuni înainte de culcare următoarea concluzie: când te mănâncă-n cur, cineva o să te scarpine.
Animalele sălbatice trăiesc cel mai mult în captivitate, mi-a zis mie acum mult timp un domn biolog.
Și din când în când, de plictiseală, evadează doar ca să se întoarcă rapid la cușca unde sunt hrănite regulamentar, de trei ori pe zi, în schimbul obedienței.
Cui îi trebuie revoluții?

Pe peretele căsuței, înrămat, este certificatul care atestă cele 5 stele primite de Delta Nature Resort. Certificatul este semnat de Elena Udrea în 2012. În una din camere, îndoit într-un vas scobit în lemn care cred că ar trebui să aibă funcția de recipient în care păstrezi lemnele de foc (există un șemineu cu botniță de metal, nu pare să fi fost folosit vreodată), în bolul de lemn deci există o carte cu poze și câteva texte în limba franceză despre frumusețile Deltei Dunării. Cartea a fost scoasă în august 2008 sub supravegherea atentă a consiliului departamental Tulcea, banii sunt PHARE, fotograful e Jurgen Sieckmeyer, textele sunt scrise de soția sa, Doris Sieckmeyer. Domnul Jurgen a mai scris cărți despre Kosovo, Bosnia și Croația, toate cu niște figuri de fete brunete zâmbindu-ți de pe copertă.
Piscina e închisă, masajul nu e deschis, kayacele pe care le poți închiria la 10 euro plutesc lângă ponton, arată ca niște schelete de câini bătrâni, uitați în lanțuri, morți de ani buni fără ca cineva să fi băgat de seamă.
Pe prispa căsuței de 5 stele e plin de coji de semințe de floarea soarelui și mucuri de țigară. Femeile de serviciu, în halate de culoarea fisticului, nu sunt de găsit. La recepție este o fetiță de 15 ani, așa arată cel puțin, are părul răvășit, bretonul îi vine peste ochi, oricum nu se uită la tine atunci când vorbește ci caută cuvintele pe jos. Cred că niște furnici sau poate vreun gândac de bucătărie au luat cuvintele pe care trebuia să le spună și le-au mutat în altă parte. Fata dispare și apare cu un feldwebel, o domniță de 19 ani care dă ordine rapid: dați-mi actele de identitate, completați, semnați, așteptați, inspirați, expirați. Chelnerii stau strânși ciopor în spatele barului. Toți 4 luați împreună nu strâng 75 de ani. Trădați de acnee și de sictireala afișată, cei 4 încearcă să te ignore, în speranța că tu, clientul, o să dispari în camera de 5 stele, cu șemineu și carte despre frumusețile Deltei Dunării descrisă și pozată de soții Sieckmeyer.
Resortul a fost fondat de Diwaker Singh, fost președinte al Zapp împreună cu Radu Georgescu de la Gecad (loc în care și Singh a dat la vâsle până în 2017 când Gecad a fost vândut), cu omul de afaceri Michael Radomir (????, nu știm prea multe despre domnia sa, doar că este implicat în Transilvania Ecomondo) și eco multimiliardarul Ben Goldsmith. În 2006, vuia presa despre investiția de 7,5 milioane de dolari făcută la Somova care ar fi trebuit să fie urmată de încă 4 milioane din buzunarul societății Copper Beech Invest.

“Reprezentanti ai companiei Christian Dior, seful Bancii Mondiale, lady Gabriella Windsor, numerosi manageri VIP-uri si chiar membri ai familiei regale britanice au vizitat Delta Dunarii incepand din aprilie 2005, atunci cand eco-hotelul de lux Delta Nature Resort a fost inaugurat aici. Complexul hotelier realizat de arhitectul britanic Alireza Sagharchi este alcatuit din 30 de vile spatioase construite din lemn si piatra si prelucrate dupa metodele traditionale ale localnicilor, un club care gazduieste restaurantul, barul si biblioteca complexului precum si un teren de tenis, o sauna, piscina si cele trei sali de conferinte ale complexului. Amplasamentul acestuia, pe o suprafata de 15 hectare pe malul Lacului Somova, conectata la Dunare prin intermediul unui canal navigabil, este in mare parte responsabil de succesul de care s-a bucurat initiativa. Complexul se afla la marginea Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii, terenul fiind concesionat actionarilor de la Primaria Somova pentru 49 de ani, cu optiune de prelungire pentru inca 49, scopul declarat fiind acela de a nu deranja in niciun fel echilibrul ecosistemului din zona. Radu Georgescu, presedintele GEcad Software, Diwaker Singh (fost presedinte al Zapp), Ben Goldsmith si Michael Radomir (din familia Marks & Spencer) si Nicolae Ratiu sunt doar cativa dintre actionarii care au infiintat complexul Delta Nature Resort, astazi inregistrat in baza de date a Luxury Hotels of the World. Investitia a inceput in 2003, iar actionarii principali sunt britanici. In total, s-au investit 7,5 milioane de euro in dezvoltarea complexului de 60 de locuri, asta insemnand o medie de 100.000 de euro pentru fiecare loc de cazare. Chiar daca initial, actionarii spuneau ca “what you see is what you get” si ca nu se vor mai extinde pentru a mentine standardele de calitate, planurile s-au schimbat, probabil dupa preluarea pachetului majoritar de actiuni de Copper Beech Invest in 2007. Compania a anuntat de curand ca isi va extinde capacitatea de cazare cu inca 20 de vile si un spa la standarde internationale, printr-o investitie de 4 milioane de euro.” (businessmagazin.ro)

Cine sunt Copper Beech Invest? Nu găsesc nimic decât această poveste din 2011, jurnalul național:

“Pe hârtie, Copper Beech Invest SRL îşi are sediul pe Strada Nicolae Ior­ga nr. 28-30, adică tocmai în casa pă­ră­sită care a luat foc accidental îna­in­te de venirea iernii, pentru care sunt vinovaţi nişte oameni fără adă­post, care întâmplător erau în man­sar­­dă. Copper Beech Invest nu a con­si­­­­­­derat necesar să îşi protejeze in­ves­ti­ţia, astfel nici după cinci luni nu a gă­­sit fonduri pentru a cârpi temporar şar­­panta distrusă de incendiu. Domnul inginer constructor Gabriel Cris­tescu a afirmat că “există un pro­iect de consolidare şi transformare a celor două imobile în clădiri de birouri”.

De pe website-ul firmei imobili­are aflăm că este “o companie manageriată profesional, preocupată de dezvoltarea unor proiecte rezidenţiale, de înaltă calitate, în România. Cu o pa­sionată aplecare către calitate, cu o atenţie deosebită pentru detalii şi cu cele mai bune practici, Copper Be­ech se străduieşte să depăşească aş­teptările clienţilor săi”. Mai folo­sesc în descrierea lor cuvinte precum: inovaţie, tehnologie modernă şi respect pentru mediul înconjurător. Aceste cuvinte devin realitate dacă vizitaţi sediul lor din Strada Nicolae Iorga nr. 28-30.”

Dintr-un articol de pe travelandleisure din 2009 rezultă că toți oamenii ăștia înșirați mai sus, bancheri, ingineri, it-iști, miliardari, sunt prieteni cu fostul guvernator al Deltei, domnul Virgil Munteanu. Despre domnia sa știm doar că a fondat grupul Mișcarea de Rezistență și că a fost demis de ministrul mediului, Sulfina Barbu. În 2012, domnul Munteanu scria aici despre lupta dumisale laocoonică, desigur pierdută, cu faimoasa caracatiță a corupției.

Postul ăsta s-a vrut a fi un articolaș subțire, de vară, și s-a transformat într-un labirint strâmt și întortocheat de tip Rise.
Ce am vrut să spun? Doamna Udrea, cea cu stelele, e în Costa Rica, băieții ăștia care ziceau că bagă milioane și milioane de euro în dezvoltarea Deltei și exploatarea ecoturismului sunt și ei băgați cu bitcoinși, Cambridge Analytica și alegeri în Ghana.
Familia regală britanică nu mai vine pe la Somova, nici măcar Mutu sau Alibec. Doar lacul e albastru, stufărișul galben și iarba verde și în aerul după-amiezii simți că toți banii din lume, ai ciocoilor vechi și noi, nu există.