Nu contează cât de mare ai PIB-ul, importat e cum și cât citești.
Bar, restaurant, magazin de țevi, magazin de butelii, magazin de sariuri, magazin de cartele de telefon, tarabă cu pepeni și jackfruit, tarabă cu pește uscat, tarabă cu lozuri, vacă, autobuz, tuktuk, templu, Buddha într-o cutie de sticlă ca un duh obraznic pe care trebuie să-l încui ca să nu fugă cu banii de pensie.
Niciun magazin în care poți să găsești o carte. Nu spun librărie.
Spun loc-ghișeu-troiță unde să existe o carte de vânzare. Cartea care nu a mai încăput în casa cuiva. Cartea care a făcut de rușine pe cineva și acel cineva vrea acum să scape de ea. Cartea care nu ar fi trebuit să existe și pe care ar fi trebuit să o distrugi dar știi că poate să te blesteme și mai bine o distrugi prin umilința de a cere pe ea prețul unui kil de orez.
Nu există cartea asta de vânzare nicăieri. Nici de închiriat. Nu există cerere de cărți și nici ofertă de cărți.
Viața e redusă la cerere și ofertă, unduiește 2D în universul ăsta al superficialității mărunte care nu te lasă să te ridici pe vârfuri și să vezi oceanul de după gardul tău.
Viața-i piața.
Dacă piața asta vrea, îi dai pieței ceea ce cere.
Dar ce vor oamenii este egal cu ceea ce cumpără oamenii?
Oamenii poate vor să enlarge their penis și cu penisurile lor mari să se plimbe prin lume și să dărâme de pe gheridonuri porțelanurile de Sevres ale mătușii Tamara.
Poate asta vor dar, în lipsa poțiunii de mărit penisul, oamenii își cumpără in kil de vodcă și, căzuți cu capul pe masă, visează că dărâmă porțelanurile de Sevres.
Vodca e opțiunea cea mai bună și în cazul în care oamenii vor iubire, să fie respectați de societate, să ajungă la Paris, să fie Miss Univers, să nu-i mai doară măseaua.
Decât să ai un magazin pentru iubire, o tarabă pentru respect, o agenție de turism, o școală de manechine și un dentist, nu mai bine ai doar o prăvălie cu vodcă?
Eu așa aș zice, pentru că piața asta cere, pieței asta îi dăm.
Nimeni nu vrea o carte.
Cartea e bună să faci vânt cărbunilor din grătarul cu mici.
Dar mai bun e un carton rupt de la cutia televizorului-plasmă-luat la Black Friday cu o reducere considerabilă, sumă care, ulterior, a fost dată pe vodca cerută de sărbătoarea intrării unui televizor atât de mare într-o casă atât de mică.
Ești pe drumul cel bun doar atunci când vecinii văd pe geam flicărul electronilor de pe plasma ta chinezească.
Vecinii nu au cum să vadă pe geam flicărul spiritului dintr-o carte. Deci la ce folos să îți iei o carte? Nu mai bine iei o vodcă și călătorești exact ca domnul ăla cu Gulliver care a văzut pitici? Uite, la televizor toți oamenii sunt pitici, nu poți să ai oameni mari la televizor că nu încap, chiar dacă plasma ta are 1,2 metri diametru, tot nu încap înăuntru decât copiii și copiii sunt simpatic de văzut dar mai simpatic sunt de făcut și să vezi ce copii faci după o vodcă!
Ați auzit voi vreodată de copii făcuți după o carte?
Eu nu.
Nu sunt librării în acest oraș. Și nici în următorul. Și nici în următorul.
Cititul strică ochii. Noi ne protejăm populația de boala orbirii pe care cititul o dă.
Cunoașterea e febră, se zice febra cunoașterii, cine ar vrea să fie posedat de febra cunoașterii ăsteia din care poți să mori, așa, ca prostul sau ca deșteptul dar ce contează dacă ai fost deștept și ai murit ca deșteptul când tot prost ai fost că ai murit pentru că ai citit?
Hotarul dintre civilizație și lipsa ei nu este dat de șosele, canalizare, iluminat stradal, spitale, vehicule ordonate frumos la semafor, ci de prezența librăriilor. Când nu ești capabil în 3 zile de la venirea în respectiva țară să faci contact cu magazinele în care se vând cărți, fugi.
Fugi.
Cât.
Te.
Țin.
Picioarele.
Pentru că nimicul are splina bună și e un sprinteur de excepție. Dacă nu te miști rapid, te va ajunge din urmă și îți va spune: păi de ce nu ai spus domnule că, de fapt, cauți o librărie? E una după colț, hai să citim împreună o vodcă. Ieri am citit două sticle și am ajuns pe urmele lui Thoreau și a lui Ibn-Battuta.
Și veți pleca împreună, oferta decisă și cererea imprecisă, și veți trăi fericiți până la adânci bătrânețe.
Nu e nevoie de o carte ca să știi asta.
copyright// din drepturile de-autor/ eu v-am făcut un abator/ aici urmează să tranșați/ literatura din carpați/ cu eminescu e ușor/ bun al întregului popor/ îl reproducem orișicând/ tu cumperi eu acum ți-l vând/ dar ce te faci cu cei ce-s vii/ cum le luăm banii cumva știi/ și-au inventat o editură/ cu inși care știu da din gură/ apoi agenții literari/ cu ofițeri și impresari/ acoperiți în presă șefi/ ce cară cash-ul pentru chefi/ căci burdihanu-i la putere/ indiferent de cine cere/ să-i fraierim să-i mermelim/ din ce scriu ei noi să trăim/ orgolioși vor publica/ caimacul noi îl vom păpa/ și pân’ la moarte vom trăi/ cu copyright-ul pe prostii/ deci banul este totul frate/ cuplat pe vizibilitate/ te promovăm și-ți luăm noi crema/ iar tu rămâi doar cu dilema/ dacă se face pentru-o carte/ de-atât deranj tu să ai parte/ și poți să-ntrebi pe orișicine/ la fel va spune ca și mine/ când vanitatea-i șefă mare/ prostia joacă cel mai tare
Reblogged this on feher and commented:
Media de vârstă la masa asta este de 78 de ani. Pe tăblia umedă sunt 4 pahare de aperol, 2 de vin alb și 4 cafele. Se fumează. La masa astălaltă sunt 5 moși care beau bere și joacă toci. Ei sunt pe la 82 de ani. E 23.56 și nimeni nu dă semne că se duce acasă unde, desigur, conform înțelepciunii populare, moartea moțăie în fotoliul preferat al bătrâneilor, plictisită de așteptare și de programele grotești de la televizor.
Odată trecut de 60 de ani, te gândești aici la yacht, la casa din sudul Italiei, la următoarea vacanță la Copenhaga, la viitorul Rolex.
Bătrânii merg la operă, la restaurant, la dans, la masaj, la sport, la biserică să se însoare cu una mai tânără. Și asta fără să fie politicieni îmbuibați și ciorditori care au furat de la gura copiilor orfani.
Cerșetorii aici sunt tineri, tatuați, puțind a iarbă și a transpirație, cu un câine cu ochi umezi care arată mereu ca și cum l-a tras curentul în trroleibuz.
Cerșetorii la noi sunt bătrâni apretați care vând cărți sau flori și încearcă demn să-și ascundă mânecile roase ale cămășilor.
Bătrânii din România aveau 40 de ani la Revoluție. Au muncit, au votat, au aplaudat, copiilor lor au plecat și cei mai mulți s-au trezit cu o pensie de căcat din care nu pot să-și facă nici mormânt.
La ce le-o trebui, oricum nimeni nu-și amintește de ei și n-o să vină să așeze o floare.
Putrezesc în case întunecoase, cu ochii-n televizor, așteptând pensia și să-l închidă pe Băsescu, omu care a distrus țărișoara.
Beau cocârț și se plimbă cu tramvaiul jde kilometri pe lună, sperând să economisească bani dacă o să cumpere de la piața F și nu de la piața M. În tramvai miroase acru a bătrânețe și plutește o halenă de sărăcie.
Pensionar de România vs Pensionar de Vestul Europei.
Asta ar trebui să fie campania USR-ului de atragere a electoratului. Nu să meargă la latrine ca să fie cunoscuți la frizerii, nu. Ci plimbând un grup de pensionari vestici cu un van pe la casa de pensii, la cluburile de șah, prin piețe și pe la Călimănești. Să-i pună să-și povestească hobbiurile, cum merg la ski, dau e mâncare la căprioare și danează vals în fiecare joi.
Dacă este ceva ce mă sperie îngrozitor este bătrânețea în România. Bătrânețea oamenilor simpli nu a lui Iliescu sau Năstase, Roman sau Voiculescu. Mă sperie și aia pentru că nu se mai termină, pare că ăștia în loc de un punct au primit 3 și trag de ele într-o acțiune care nu pare să aibă sfârșit.
Privind bătrânii de aici, îmi dau seama cât de departe suntem de ceea ce speram să fim acum 30 de ani.
Și în timp ce lumea se grăbește, din ce în ce mai tânără, pe lângă noi, realizez că e prea târziu să mai ajungem acolo unde am vrut vreodată.