Archive

Monthly Archives: June 2019

—  Ce e asta?

—  Salată boeuf.

—  E cu pui?

—  Da.

—  Deci e salată de pui.

—  Despici firul în patru aiurea.

Emanciparea gătitului în familia Matei a început la două luni după Revoluţie. Mily a decis că e timpul să facă pizza în casă. Într‐o cratiţă punea un strat de pâine, apoi punea salam de vară tăiat cubuleţe, sos de roşii, nişte brânză telemea, ceapă, o ţinea la cuptor până brânza se topea şi salamul transpira ca Păunescu în timpul cenaclului. Pizza.

— Pizza pe dracu’, asta e pâine cu salam suc de roşii şi ceapă.

— E pizza, insista Mily, aşa se face.
Şi cine eram noi să o contrazicem? Prima pizzerie din Braşov, Pizza Iulia, a apărut ani mai târziu. Cred.

Încet‐încet, s‐a lepădat de gătitul ca la Găujani acasă, maionezele au îngroşat salatele de vinete pălind ficatul, puiul i‐a dat un brânci vitei din salata boeuf, în loc de 70%

cartofi, aceeaşi salată boeuf era acum făcută cu morcov, enorm de mult morcov, şi chiar mere. Până aici!!!

— Ce caută, dom’le, merele în salata boeuf? a întrebat Victor şi noi, copiii nerecunoscători, ne‐am grăbit să îl susţinem în demersul lui investigator.

— E o reţetă nouă. În plus, merele sunt sănătoase, cartoful are lipide şi glucide, zaharuri, are amidon, nu e bun la organe.

— Dar ai distrus gustul salatei, nu mai are nicio legătură cu nimic! am continuat să ne plângem.

— Semănaţi toţi cu tac‐tu, nu apreciaţi nimic, cine m‐a blestemat să am nişte copii idioţi care să nu fi luat nimic din mine, nimic, totul de la bruta asta de bărbată‐miu…

— De ce mă jigneşti? Ce ţi‐am zis de mă jigneşti acum, de faţă cu copiii? Cum Cristosu’ mă‐sii am ajuns la jigniri doar pentru că am remarcat că ai distrus o reţetă, pentru că da, ai distrus‐o, nu mai e salată boeuf, e o bătaie de joc cu mere!

— Nu‐ţi convine, găteşte‐ţi tu!
Uşile erau trântite, farfuriile cu mere şi pui în loc de cartofi şi vită zăceau părăsite cu orele în bucătăria plină de muzica de pe România Tineret, Mily înşirând în dormitor, pe mocheta verde, toate suferinţele ei scoase din cutiile de pantofi de pe fundul şifonierului. Le lua, le dezvelea din hârtia subţire, ia să te văd, te‐ai făcut mai mare, ţi‐au crescut unghiile, părul şi şoldurile?

Fiecare suferinţă era invocată, inspectată şi interogată.

Mângâiată, stropită cu lacrimi amare, apoi ştearsă cu dosul palmei şi băgată la loc, în cutiile de pantofi, până la următoarea criză.

Singurele prietene ale ai lui Mily sunt tragediile imposibile pe care le colecţionează. Aceste ouă Fabergé, încrustate în blesteme şi nelegiuiri, măcar de le‐ar putea vinde să facă bani din ele. Poate, dacă le‐ar pune pe muzică, ar face din ele nişte balade să sară cămeşile de tristeţe pe ascultători. Sau poate ar fi mai bine dacă ar scrie nişte sonete, uite, în caietul ăsta în care notează cheltuielile — 6 lei vinete, 2,4 lei pâine mare, 10 lei pantaloni de la ţigani. Pardon, de la second. Pardon, pantaloni aduşi de Diana din Londra. 

Pentru restul, haideți la lansare pe 13 iunie de la ora 19, Seneca AntiCafe. Să nu râzi :((

Undeva sub pământ, într-o Palestină ucisă de schimbările climatice, o mamă și fiica ei clonată, singura supraviețuitoare din lotul de clone, discută despre nostalgia pe care ți-o dau amintirile implantate, amintiri altoite pe un creier care acum contruiește emoții în jurul acestor falși araci, plângând după măslini și oftând după aerul uscat al deșertului Iudeei. Filmul e lung, stau deja de 18 minute în întunericul pavilionului danez gândindu-mă la artă, la cum sunt selectați artiștii care vor reprezenta la bienala de la Veneția o țară, la cine sunt curatorii expozițiilor, unde au crescut ei, dacă își mâncau mucii când erau mici, dacă știu să își lege șireturile, dacă atunci când vorbesc cu soțiile lor la telefon întreabă dacă au empatizat și sublimat factura la gaz, la asta mă gândesc și intru în pavilionul francez printr-un subsol plin de cărămizi și moloz, vezi bine civilizația are byproducts pe care le mătură sub covor așa cum o clădire superbă ca asta are un beci murdar ca izmenele unui homeless, apoi urc pe scări până la palierul unde în plasticul turnat pe podea sunt prinse ambalaje goale și scoici și pești morți, este desigur o instalație despre catastrofa ecologică în care suntem și apoi intri prin falduri de stofă în sala unde rulează un film în care câțiva tineri urlă către ecran, cadrele sunt scurte, 2-3 secunde, camera aleargă aiurea printre blocuri, un cetățean de culoare cântă ceva, vizitatorii pavilionului sunt trântiți pe jos pe scaune de nisip, printre alge și corali de cârpă și plastic. Suntem deci pe un fund de mare, în întunericul spart de isteria de pe ecran. Intru la englezi, e coadă pe trepte, nu te lasă să te bulucești așa, ca vitele, să nu ratezi vreun exponat. Ăstea, exponatele, sunt niște bețe cu capete de ceramică și pe pereți niște tablouri cât niște timbre, prin colțuri câteva ațe întinse, Dumnezeule câtă impostură, dacă scriau din neon IMPOSTURĂ și POMPOZITATE și AROGANȚĂ și WE USE GLOBAL WARMING TO WIN AWARDS AT BIENNALE ar fi fost arta onestității.
Înjur și mă duc cu speranță la pavilionul Japoniei unde un bolovan e pozat din mai multe unghiuri sau poate nu e același bolovan, aici e cu mușchi, aici cu copaci, aici cu niște școlari în față, nu înțeleg ce ar trebui să înțeleg și nu înțeleg de ce asta e artă și nu înțeleg de ce și pavilionul Coreei este tot cu filmulețe, acest ness frecat cu pepsi al artistului care învață pentru examen în noaptea de dinainte, și apoi avem pavilionul Belgiei, cred, unde este un film cu niște cetățeni care dansează dar sunt ca piticul din Twin Peaks, pelicula e pe rewind și totul merge de-a-ndoaselea și apoi o femeie cu părul lăsat pe față pășește atent cu cizmele ei care nu au vârf și toc doar vârf în ambele părți, arată ca niște gondole, și ea merge cu părul ăla pe față și nu se uită pe unde calcă. Ce mama dracului, cum ar spune taică-miu și ar schimba canalul pe un meci de tenis, dar aici nu poți să schimbi canalul, poți doar să fugi pe aleile cu pietricele albe către un alt pavilion, Italia sau India sau poate vrei la expoziția principală unde o vacă se plimbă pe o șină și ai un robot care șterge o pastă vâscoasă-sângerie. Aici sunt totuși niște picturi superbe ale unui ganez și Occupy Mars care e povestea cosmonautului sirian, faimos în anii 80 când a mers cu o misiune sovietică în spațiu dar e refugiat acum în Turcia, cosmonautul-refugiat care trăiește într-un cort, cum ar arăta o tabără de refugiați pe Marte, se întreabă artistul turc. Și mai sunt fotografiile corpului stâlcit al unei japoneze care și-a tatuat protezele de picioare, ambele amputate. Și o hologramă pe un ventilator și o bucată din zidul unei școli din Mexic, plin de gloanțe.
Cum e asta artă, cum? CUUUUUUM?
Împăratul nu numai că e în pielea goală. Împăratul e în pielea goală, mort, pe catafalc și nouă ni se spune că nu vedem bine, el dansează acum îmbrăcat în dantelă neagră, învelit în mantie cu guler din blană de hermină.
Afară e soare, miroase a umezeală și mușchi verde și muștele bâzâie molcom paharele de aperol spritz ale vizitatorilor înfrânți de doza prea mare de artă. Mă gândesc că cea mai bună instalație a fost uriașul vapor care a intrat peste trotuar, rănind 4 persoane, terfelind o barcă-bus.
Arta eșecului.
Bienala e o colecție de suflete de oameni mici cu relații mari care nu au înțeles că atunci când vrei ca umbra să-ți fie mare, nu trebuie să pui becul deasupra capului.

Nu știu de ce am scris cartea asta.
Este despre familii ca a mea și despre mame ca a mea și despre tați și frați ca tatăl și fratele meu. Doar că nu este despre ai mei ci despre ai noștri. Este despre ambițiile noastre și despre inadecvări și despre presiunea care ne-a turtit la pământ, presiunea pe care noi o numim comunism sau Ceaușescu sau ghinion, în loc să o privim ca pe exact ceea ce este: gravitația morală a societății noastre căreia nu îi putem scăpa, indiferent câte Saturn V am construi.
La 30 de ani de la căderea comunismului suntem unde suntem pentru că mamele noastre au fost unde au fost și pentru că mamele lor și tații lor au fost cine au fost.
Genetica e nemiloasă.
Dar mai rea decât genetica nu-i decât genetica socială.
Joi, 13 iunie, la 29 de ani de la mineriada lui Ion Iliescu, lansez și eu o golaniadă a fiicelor. La Seneca Anticafe. De la ora 19.

 

Ce voiam să mă fac când o să fiu mare? Ceva care să îi facă pe plac mamei. Balerină poate.

Când aveam patru ani, m‐a dat la balet. Cum sună! Am dat copilul la germană, la balet, la muzică.
Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani.
Eşti al părintelui şi el te dă ca pe‐un măr. Ca pe‐o linguriţă de zahăr. Ţiganii, se ştie, te iau, îţi rup un picior, ceva şi te pun să cerşeşti. Daţi‐mi şi mie 25 de bani să‐mi iau ceva de 25 de bani.

Frica de ţigani tăia sila de balet.

Am mers cam şase ani, de trei ori pe săptămână la balet. Şi atunci, şi acum am elasticitatea unei plăci de călcat rufe. Cu cine‐oi semăna?

— Cu taică‐tu, clar. Eu, la vârsta ta, făceam podul, făceam şpagatul, puteam să‐mi pun piciorul după cap.

De ce ai vrea să‐ţi pui piciorul după cap?
Pentru că poţi. Nu ai pic de ambiţie, unde o să ajungi? Probabil într‐un şanţ. De ce? Pentru că îmi plăcea berea.

Ca să fiu precisă: îmi plăcea spuma de bere. Taică‐miu, persoana căreia îi semănam prin lipsa de flexibilitate, îmi dădea mereu paharul de bere în care scufundam degetul, luam bulbucii de bere care se spărgeau, pulverizând atomi lipicioşi prin aer.

Ce voiam să mă fac când voi fi mare?
Părinţii nu înţeleg unde se termină ei şi unde începi tu. Îţi susură lucruri în ureche: nu‐i aşa că nu vrei să o dezamăgeşti pe mama? nu‐i aşa că nu vrei să o superi pe mama? Nu vrei să o superi şi nici să o dezamăgeşti. Şi atunci dansezi ca un urs nătâng pe răpăiala de tobe a ego‐ului părintesc.
Doamnă, nu e talentată. Asta cred că i‐a zis doamna Gutt. Mai bine o daţi la tenis sau la lupte libere. Sau poate o daţi la ţigani, pentru că nu mănâncă ardei umpluţi.

Ce fel de copil urlă, plânge şi fuge afară din bucătărie cu mucii ţâşnind în cascade verzi, cu bale la gură: nuuuuuu vreaaaaaaau aaaaaaardeeeeei!!!

— Nu am altceva ce să‐ţi dau. Mănânci asta sau nimic.
Nimicul este foarte gustos.
Poate voiam să mă fac ascet.
Părinţii nu înţeleg unde se termină ei şi unde începi tu, pentru că părinţii gândesc ca nişte imperii. Ei nu au nevoie de justificări. Au fost înaintea ta, te‐au conceput, te cresc, le eşti mereu satelit, vasal, chiar şi când crezi că ai reuşit să te rupi, când ai pus‐o de‐o mişcare de eliberare naţională.

Te lasă să crezi că eşti liber.

Dar tu, copilul lor, ar trebui să ştii că vechile imperii nu pier. Ele îţi permit autonomia, îţi dau iluzia parteneriatului, te lasă să te bucuri zănatic când semnează o pace, un acord, un pact.

Părinţii noştri sunt Sovietele. De iure nu mai au nicio putere asupra noastră. De facto ne ocupă. Politic, social, cultural.

Dacă Nicușor își îndemna susținătorii să voteze USRPLUS, alianța ar fi fost pe locul 2, după PNL, a scris țâfnos un domn pe internet. Deci Nicușor e vinovat pentru locul 3 al partidului pe care l-a fondat și din care a fost mătrășit acum 2 ani, partid pe care l-a salvat când era cât pe ce să nu îi fie admisă participarea la alegerile europarlamentare.
Nicușor candidează la primărie.
De ce candidează Nicușor la primărie când candidează și Vlad Voiculescu?
Nimeni nu își pune problema invers. De ce candidează Vlad Voiculescu atâta timp cât Nicușor, se știe, mai devreme sau mai târziu, ar fi anunțat că o face.
Nicușor nu are bască, e și normal cine a mai văzut matematician necarismatic tradiționalist cepefist cu bască?
Nimeni.
Nu contează că nu-ți trebe bască să fii primar, Nicușor nu ne place pentru că se bâlbâie, se înroșește și nu-i stă bine părul. Măcar d-ar avea o bască, nu am vedea că nu-i stă bine părul.
Nicușor nu folosește primăria ca pe-o trambulină pentru președinție, ca Vlad. Nicușor atâta vrea: să fie primar și să se ocupe de oraș.
Ei uite d-asta nu ne place nouă de el. Că nu e ambițios. Că nu vrea mai mult.
Ce fel de politician e ăla care nu are ambiții?
Unul prost. Maxim mediocru.
Păi d-aia au murit tinerii ăia la Revoluție, ca să fim conduși de mediocrii?

feher

În decembrie 2000, Convenția Democrată crăpa înecată cu un candidat în plus la alegerile prezidențiale. Doi economiști, unul de bancă națională, unul de bancă mondială, doi tehnocrați, cum nu de puține ori ne sunt prezentați băieții care împing sicriul pe scara întunecoasă a blocului Puterii.
Moștenitorii Convenției s-au bătut pe cănile de cafea cu Boss și pe scrumierele Țigaretei 2 și apoi s-au împărțit la PD și PNL, și de ce nu pe la Alianța pentru România a lui Meleșcanu sau Uniunea Forțelor de Dreapta a lui Vosganian. Și, firește, la PSD, cel mai mare angajator, partidul-stat, partidul-viitor.
Când noi dormeam somnul vegheat de Iliescu, Meleșcanu și-a garat organizația-trotinetă la liberali, apoi Vosganian a venit și el cu micuța turmă de forțe de dreapta și le-a băgat în stâna liberală și uite așa, la alegerile din 2004 doar țărăniștii au rămas pe afară, căci cine să invite la dans un…

View original post 509 more words