Archive

Monthly Archives: May 2020

Deci îi avem pe Cristi, Dan, Simona, Irina, Andrei, Elena, Andreea, Nadia, Ionuț, Eliza, fiica Elizei care au fost bolnavi, clar Covid, toți cu dureri de oase, miros rătăcit, tuse, febră, unii zăcut o săptămână, alții două, în apartamentele lor din Stockholm, Bruxelles, Londra, Barcelona sau Amsterdam, niciunul ajuns la spital, umflați cu paracetamol și aspirină, ceai și vitamine.
În România știu doar trei cazuri, părinții unei prietene, mama nu a supraviețuit, și am mai auzit de un voluntar de 32 de ani care a dus mâncare bătrânilor din Suceava. Mort.
Taică-miu nu a auzit de niciun bolnav.
Colegii de serviciu la fel.
Prietenele mele zic că e clar, la noi nu există.
Aud o teorie: pentru că noi, românii, am fost vaccinați TBC, suntem mai rezistenți la Covid. Dar ăștia ai mei, cu excepția Elizei și a fiică-sii, sunt români toți. Decreței vaccinați temeinic pe vremea când nu-ți trecea prin cap să fugi de ac, imnul era Trei culori cunosc pe lume și toate trei ar fi fost prezente în vânătăile de pe falca ta.
Deci nu poate fi vaccinul.
Lucian spune că e frica. Oamenii sunt atât de terorizați de groaza de a avea contact cu sistemul de sănătate românesc încât au stat dracului în casă, nu frica de amenzi ci groaza de spital, de nozocomiale, de tăiatul piciorului sănătos în locul ăluia bolnav, de luat foc în timpul operației, la care s-au adăugat și veștile că o grămadă de cadre medicale sunt infectate, managerii fug cu laptopu-n bocceluță în ascunzători haiducești, nu sunt echipamente, toate astea a ținut poporul în casă.
Oricum nu ieșea el săracu, că n-avea bani.
Acum nici nu ar mai fi avut unde.
Decât poate, ca cetățeanul din Zărnești, care a ieșit să omoare oile care au intrat prin gardul rupt, la el pe pământ. Te sui în mașină, completezi declarația, activități agricole, așa scrii, calci pedala și intri în turmă, omori vreo 15 oi, că sunt pe terenul tău. Iar poliția când vine la fața locului, ce face? Îi dă amendă ciobanului pentru că oile nu aveau cerceluș cu număr de înregistrare. Și fac și-o glumă că acum are pastramă, să-l ție.
Dreptate. Justiție.
Legea egală pentru toți.
Oana spune că știe sigur, de la un medic, că 13 din 19 angajați testați la primăria sectorului 3 au fost depistați cu Covid. Se merge pe burtă, oamenii se tem să primească tradiționalul botez al clorului de la vecini. Normal că nimeni nu știe pe nimeni pentru că nimeni nu spune că are simptome. Tușești pentru că ți-a rămas de vreo săptămână un păr pubian în gât. Tot de la sex te dor și mușchii. Și de la gătit.
Poți să-i acuzi pe vecini? Închiși în fortărețele lor de 56 de metri pătrați, cu televizoarele umplute de geaca de piele a domnului Vela care vorbește cu mască, unde dracu a mai văzut el pe cineva, în vreun guvern din lumulița asta, vorbind cu mască, să nu care cumva să dea Covid microfonului, vecinul e panicat. Dacă umblă asistenta cu virusul târâș pe scară? Dacă se îmbolnăvește ea, are prieteni la spital, dar noi? Pe cine știm noi la spital să ne trateze? Auzi, medicii sunt eroi. Eroii iau șpagă la bătrânele cu coxartroză?
Poate că asta nu ne-a spus nicio bandă desenată până acum, că Spiderman avea pe tricou, sub desenul cu păianjen, trecut IBAN-ul unde să-i bagi banul.
Andreea îmi spune de o prietenă care a murit, la 50 de ani, infarct. La Iași. I-a fost frică să cheme Salvarea ca să nu ajungă la spital unde, clar, fiind cardiacă, îi sărea Covidu-n poală, și când, într-un final, a chemat-o, Salvarea a venit cum credeți voi că vine Salvarea când nu e vorba de Pimen sau de domnul senator PSD cu diaree, tot de la Iași.
Prietena a murit.
O trecem la morți Covid ca pe cei 3 medici ruși sinuciși pentru că nu și-au ținut gura. E o comorbiditate la fel de grozavă ca diabetul Gura Mare. De când e lumea și pământul, ăștia de suferă de GM sunt uciși de ciumă, holeră, dizenterie mai ales prin decapitare, spânzurare, ardere pe rug și stâlcire a capului în menghină.
Sunt întrebări?
Vrea cineva să ne împărtășească ceva?
Tovarășa, aș vrea să știu de ce au fost anulate amenzile date pe timpul stării de urgență.
Păi pentru că nu erau constituționale.
Aham, deci noi am fost proști că am stat în casă?
Nu. Voi ați fost niște cetățeni conștiincioși. Acum trebuie doar să vă plătiți taxele că nu avem din ce să facem spitale că nu am anulat pensiile speciale că era neconstituțional și nici banii de amenzi nu mai intră la buget și vine criza, a venit criza deja, acum e momentul să vă vedem dacă sunteți cu adevărat niște cetățeni conștiincioși, oricine poate să stea în casă cum ați stat voi, deci terminați cu victimizarea. La muncă, ortodocșilor.

Poporul ține tusea, febra, durerea de oase și pierderea mirosului pentru el, mimând sănătatea, mimând că gândește, mimând că trăiește, mimând credința în Dumnezeu.
Într-o lume invadată de produse chinezești, zidită pentru 2 luni în dormitoare de un virus chinezesc, totul e fals și falsul a ajuns singura noastră realitate.
Am mimat atât de mult încât nu mai știm ce este adevărul.
De fapt, cui îi pasă?
Sau, altfel spus, i-a păsat vreodată cuiva?

Acum o săptămână și mai bine am pus pe facebook o fotografie cu mine în cămașă albă și sandale cu toc, ambele cumpărate lacom-inocent, pe 6 lire sterline de la un magazin de solduri din Londra, cândva la începutul lui martie, pe vremea când nu-mi imaginam că o să-mi ia 3-4 luni să parcurg cei 3000 de kilometri până acasă. Geaca de iarna și ghetele solide sunt aruncate într-un dulap din casa de pe malul Mediteranei unde m-a prins confiniamentoul, zilele mi le petrec în chiloți, maieu și o pereche de gumari, toate chinezești, cumpărate de la supermarketul local și atunci care e explicația pentru poza cu pricina?
O prietenă, reporteriță a unui trust de presă important din România, a vrut să facă o știre despre munca la distanță și cum Covidu va schimba ideea de birou și m-am gătit, mi-am dat cu mâna prin părul care a crescut buruienos și am început să vorbesc în telefonul care se întrerupea la 46 de secunde, că rețeaua nu-i prea excelentă, nu se fac biții aici ca-n România.
Și am spus că eu nu cred că-n România o să schimbe prea tare piața muncii, că uite, eu din 2012 tot vorbesc despre munca la distanță, mai ales în meseria mea de scriitor de texte publicitare și ce-oi mai face eu, dar nu există bucurie la angajator să te știe pe tine lucrând de la cârciumă sau plajă sau vârful muntelui. Nu e fericit că îl scapi de cheltuiala unui birou, el vrea să vii la serviciu pentru că un rege fără curtea care să-i admire succesul, un rege fără pupincuriștii care să-i spună șefu, ce mașină mișto ai, ce costum tare, ce ceas bengos, ăla nu e rege.
România este patria locului de muncă unde nu te duci ca să faci treabă, ci ca să fugi de casă, de copii, de nevastă-ta, de soacră-ta, de mirosul de merluciu prăjit de pe scara blocului. Pentru România, office buildingurile cu 2 toalete pe etajul ocupat de 180 de oameni, sunt oricând de preferat dormitorului în care intră mămică-ta de 87 de ori pe zi, să te întrebe dacă nu vrei să mănânci ceva, sau apartamentelor pe care le împarți cu încă doi rupți care bagă toată ziua ierbuță și FIFA 2018.
Și prietena mea a zis: măi, dar tu trebuie să-mi vorbești despre faptul că e eficient și că ajută la creativitate.
De parcă vreun șef e interesat de creativitate și eficiență în țara lui noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.
Orgiile în care timpul fiecăruia din noi este violat sălbatic de directori, brand manageri, accounți, ofițeri de cont, cu cât mai barocă denumirea funcției, cu atât mai mare pofta să-ți smulgă ceasurile din viață și să te țină în săli de întâlniri, captiv între termosuri cu cafea sleită și platouri cu sărățele, să vorbești NIIIIIMIIIIIIIICCCCC!!!!!!, nu au cum să dispară.
De 9 ani de zile spun că munca la distanță în domeniul nostru este cea mai bună formulă din univers, sunt hulită, arătată cu degetul, dată cu capul de masă.
Dar crezi că o să fie mulți care o să prefere să muncească de acasă?, insistă prietena mea și eu îi spun: măi, tu ai auzit ce am spus? Nu. La noi singura măsură a loialității pentru firma care te-a angajat este să te duci la serviciu și să o arzi la țigară, cu băieții. Dacă ar sta acasă, angajații chiar ar trebui să muncească ceva. Că nu mai pot să se prefacă la nesfârșit că sunt țintuiți în ședințe și meetinguri.
Mai mult, cum mai poți tu să spui: azi nu vin, pentru că sunt bolnav și tu, de fapt, ești la Mamaia cu două bagaboande pe genunchi, încercând social distancingul de proximitate?
Cum poți să invoci pentru a 17 a oară decesu lu mă-ta marea ca să nu ajungi la firmă?

De pe 15 mai, distrus de statu acasă,  poporul se va buluci să intre în îndrăgitul concediu petrecut la serviciu, în cubicule luxuriante.
Biroul nu o să moară, urlu la prietena mea, doar dacă o să crape îndeajuns de mulți indivizi încât să nu mai fie cozi de 80 de oameni la cele două toalete de pe etajul unde lucrează 180 de angajați.
Prietena mea nu e de acord cu mine, ea crede în România bunului simț așa cum alții cred în chupacabra și eu în puterea usturoiului de a alunga bărbații care vor să te invite la dans.
Închid telefonul.
Sandalele cu toc de 10 nu m-au ajutat să mă ridic la înălțimea momentului.
Ș-atunci înțeleg imensa greșeală făcută: prorocii, când sunt de serviciu, umblă-n cârpe. Iar eu, gătită ca o damă de marketing la o multinațională, am ratat uniforma care i-ar fi dat mesajului meu credibilitate. Bașca nu am avut carton cu textul: sfârșitul e aproape.
Aproape de cine?
Pe ce stradă ești?
Aaaaa, eu sunt la birou, deci la mine sfârșitul nu-i aproape.
The end.

Azi, 3 mai, e ziua mondială a libertății presei.
Ieri, 2 mai, m-am uitat la filmulețele EuRoPandemic, făcute de dela0.ro cu Vagabond fims despre România în vremuri de Covid.
Jurnaliștii au mers la Nădlac, într-un sat de lângă Timișoara, în Câmpulung Moldovenesc.
Rugină. Ruine. Rumânia.
Ca un boxer terminat de lovituri care totuși găsește putere să se mai ridice o dată, deși antrenorul îl sfătuiește să rămână acolo, jos, unde l-a aruncat upercutul destinului, țara noastră nu știe când să ridice mâna și să accepte că a pierdut.
Noi am pierdut.
În filmulețul numărul doi din EuRoPandemic, gravitatea comorbidităților de care suferim ca nație este atât de evidentă că-ți dau lacrimile. Eroul nostru, omul cu mască trimis de Primărie să stropească holurile blocurilor din Câmpulung, se ferește să stropească cu clor și să păteze “ușile frumoase” ale locatarilor, camera face un pan și arată ușile frumoase care de fapt sunt niște capace de cavou lăcuite, o cârcă de bani au costat, clar, și-au rupt românii spinările culegînd sparanghel în Anglia sau Germania ca să trimită acasă bani și să-și ia uși d-ăstea, de boieri. A meritat, uite, au câștigat respectul omului de la Primărie care recunoaște frumosul, îl protejează căci se teme de jupânul care și-a permis o ușă ca asta chiar dacă știe că nu-i vreun conte dacă totuși stă în cei 48 de metri pătrați ai unui apartament construit după planurile unui torționar sovietic, strâmb, îngust, întunecos.
Bătrâne ies prin ghișeurile balcoanelor închise cu geamuri de autobuz, transformate acum jde ani în cămări și debarale, se uită-n gol și golul se uită la ele.
Ne rugăm la Dumnezeu să le dea minte celor care ne conduc ca să ne scoată din nenorocire, spune o băbuță. Dacă nouă ne e bine, lor le e bine, declamă deși în mod evident ei nu îi este bine dar politicianului român îi este foarte bine. Chiar și Pimen își revine în timp ce bărbatul care a fost dus la București împreună cu el, cu 40 de ani mai tânăr ca Înalt Prea Sfințitul, a murit.
Bătrâna nu a găsit de cumpărat măști.
Nici nu se așteaptă să aibă de vânzare la farmacie.
Și-a cusut ea din cămăși, din șorțuri, are 10 măști acum și își mai face.
Furtunul omului care spală coridioare ferind ușile frumoase se sparge. Îl taie, îl peticește, pune o sârmă, mergem înainte.
Totul este înjghebat, dres, cârpit.
DIY.
Doar ușile frumoase și medicamentele sunt originale.
Ei și ce?
Nu zicea și Baiazid că nu te-mpiedici de un ciot?
Mergem înainte și nu ne uităm înapoi. Dacă ne-am uita, ne-am da seama că ne-nvârtim în cerc.
Azi e ziua libertății presei și prietenii mei jurnaliști nu au nimic de sărbătorit.
Singura libertate a presei din România este aceea de a se retrage sub un dud, să crape. Într-o țară care trăiește în minciună, nimeni nu-i interesat de adevăr.
Mergem înainte.
Acum 3 ani am scris postul de mai jos.

Conspirația mersului înainte
Șoferul zice privind coloana de 30 de mașini de la stop: Ce să facem, mergem înainte.
A tăcut până acum și absurditatea ieșirii din muțenie cu o astfel de frază mă face să mă uit la el. E de vârsta mea, până în 45 de ani.
-Unde mergem înainte?
Suntem prinși în pumnul traficului, gândăcelul Elenei Farago.
-Mergem înainte cu ăștia pe care îi avem.
Vorbim despre politicieni. Despre candidații la Primărie.
-Cu cine votați?
Nu știe, să vadă ce se oferă pe tarabă.
Șoferul nu e fan Piedone, a furat și ăsta de l-a luat dracii, dar măcar a întors ceva bani, a ieșit pe stradă, a văzut că se mătură, nu ca Vanghelie-Care Este, are două clase și a ocupat un post pe care nu îl merita și nici nu a vrut să se dea la o parte.
-D-asta nu merge nimic în țara asta, pentru că peste tot sunt oameni care au fost aduși de neamuri, de rude, și băgați pe posturi și nu știu cu ce se mănâncă treaba. Ca Pițurcă la echipa națională, că se știa că dacă dădeai bani, te selecționa în echipă și d-aia am ajuns ciuca bătăilor. Eu vă zic, Piedone măcar a făcut ceva până să-i însceneze povestea cu Colectiv. Că știți că a dispărut poza aia care arăta că a luat foc stâlpul la 1 metru jumate mai jos de locul unde a prins artifica.
Șoferul știe că s-a dat cu gaz otrăvitor în club pentru că doi tineri îndrăgostiți, prieteni ai lui, care mereu s-au tratat cu respect, au fost în acea seară la Colectiv și s-au înjurat ca la ușa cortului. Gaz otrăvitor, să amețească oamenii, să îi facă agresivi, să se calce în picioare.
Totul a fost gândit dinainte.
Pentru șoferul cu comportament oximoronic, încurcătura de la Colectiv e clară: a fost o conspirație ca să fie dat jos Ponta, nu ați văzut zâmbetul lui Iohannis când l-a avut la mână?Totul e jonglat de marile clanuri, acolo, sus, în stratosfera politicii unde plutesc neamurile umflate cu heliu, atât de sus încât rachetele sol-air nu ajung.

Și noi, noi mergem înainte, ce să facem?
Resemnare și neputință.
Și lipsă de noroc. Că mama lui a fost săracă și tatăl lui i-a părăsit și a trebuit să muncească de la 16 ani iar prietenii din cartier îl strigau “băăăi, muncitorule!!!”
Mergem înainte.
Oftează. Oprim în fața unei case superbe de pe lac de la Snagov. E a nepoatei lui I.G.Maurer.   E casa de vacanță, celelalte sunt în București, Franța și Elveția. De unde a avut bani? Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

Mergem înainte.
Și în cerc. Ne învârtim pe aceeași pistă incapabili să ieșim din buclă. Înainte este totodată înapoi și poate ar fi mai bine să ne oprim dracului din mersul ăsta și să dormim 100 de ani, poate cresc buruienile și ne rătăcim, pierzând traiectoria destinului nostru istoric prestabilit.

Un art director angajat al uneia dintre cele mai mari companii de publicitate primește de la directorul de creație misiunea să facă niște vizualuri de festival (adică fără valoare comercială, sunt lucrări special făcute pe banii agențiilor de publicitate, de obicei clientul fiind un ong anonim sau o frizerie de câini) prin care este adusă o odă sacrificiului medicilor în lupta cu Covidu. Art directorul face, lucrările sunt înrămate și puse prin București și Iași (trebuie să aibă vizibilitate ca să poți să spui apoi în case-ul de festival că ai avut acoperire media neplătită în valoare de 878734663456563567357 euro și 35 de cenți). BOR-ul sare de cur în sus că vizualurile batjocoresc credința ortodoxă, Primăria București îi cere agenției să le dea jos în numele ofensei aduse de postere credinței ortodoxe (deși spațiul de publicitate aparține agenției media care plătește o chirie pe respectivele panouri), agenția se execută și bagă PR-ul la înaintare care, ce să vezi, reușește să trimită hoardele dezlănțuite de trolli pe capul art directorului transformat în Artista X, neasumându-și mare lucru din campania respectivă.
La anul, o să ia un ditamai premiu la Cannes.
Obiectiv bifat.
Asociațiile profesionale merg pe burtă,  nimeni nu suflă o vorbă în timp ce Artista, angajat al companiei al cărui proprietar apare în Forbes și este tovarăș de tenis cu Ilie, este hăcuită pe facebook, las că e bine că acum știe lumea de ea, o să se poată angaja oriunde în străinătate.
Asta mi-a adus aminte de un text scris în 2018, despre slinoșenia și amoralitatea publicitarilor.
Desigur, nu toți sunt așa. Peștele de la cap se împute, zice înțelept lipoveanul murat în vodcă. Și asta este vizibil la modul ireal în care colegii Artistei au strâns rândurile nu în jurul ei ci în jurul numelui companiei, speriați fiind că, dacă o critică, vor fi aruncați în stradă, în vremuri de Covid.

În vara lui 2018 am fost ținta atacurilor unui pseudo-jurnalist de la o revistă umoristic-securistică care m-a nominalizat ca persoană definitorie pentru dubla măsură, ipocrizia și lăcomia industriei de publicitate.
Omul lucrase și el în publicitate, în 3 din multinaționalele conduse de băieți conectați, bronzați, jucători de tenis și golf, tipul care pierd set după set dar totuși câștigă mereu meciul, dar m-a găsit pe mine, acționarul unei agenții de creație care trage să moară ca țap ispășitor pentru mârșăviile care, neîndoios, se întâmplă în publicitate.
De ce? Pentru că gurița revistei este mufată la companiile de media ale acestor 3 agenții și nah, nu se face să spui că sugar-daddyul tău este murdărel pe mâna cu care te hrănește.
În 2015, am primit de la IAA un premiu pentru activitatea Frontline. Am aflat ulterior că am fost nominalizată pentru că nu au găsit pe altcineva. Și pentru că atunci dezbaterile Frontline Club aveau loc în cafeneaua celui care organiza Gala IAA.
Am primit o statuetă cu literele I, A și A din fontă, plantate într-o bucată de marmură neagră, ceva care arată ca un cavou pentru șinșile, cu care o prietenă își proptește și acum ușa la baie. Gala aia a costat niște bani, nu puțini, că nah, trebuie închiriată sala Ateneului, plătit prezentatorul, invitațiile, campania de publicitate a evenimentului, sunetiștii, luminiștii, bodyguarzii, statuetele în formă de cavou de șinșilă.
Gala a fost dedicată victimelor Colectiv. Corupția ucide, s-a zis pe scenă. S-au ținut momente de reculegere. Banii de organizare s-ar fi putut duce în contul răniților Colectiv sau poate pentru copiii femeii de serviciu moartă în incendiu.
Nu s-a întâmplat asta. Ca publicitar știi că trebuie să pari, nu să fii.
Generos, milostiv, atent.
Părintele moralei.
Am scris atunci despre amoralitatea IAA. Am primit înjurături, amenințări și am fost chiar urecheată părintește de părintele IAA. Pe sms.
De atunci nu am mai primit niciun premiu IAA.
Niciunul din evenimentele Frontline nu a fost finanțat de organizația publicitarilor sau de vreunul dintre membrii săi.
Voi sunteți politici, nicio corporație nu ar finanța dezbaterile voastre cu teme politice. Așa mi s-a spus.
Îmi înțelegeți pizma atunci când am citit azi pe tolo.ro despre conferințele IAA Global la care star speaker este homofobul Aleksei Sorokin, avocatul legilor anti-gay al lui Putin.
Conferința, spune o prietenă mai informată, costă 1 milion de euro. Au dat bani primăria București, guvernul României și o poală de branduri progresiste: Coca Cola, P&G, Banca Transilvania, lista e pe tolo.ro.
Președintele IAA este Felix Tătaru, consecvent susținător al Coaliției pentru Familie. 100.000 de euro vin de la guvernul doamnei Vyo care a spus acu niște zile că PSD nu se implică în campania referndumului.
Alte 100.000 de euro vin de la primărie, prin Administrația Monumentelor.
Monumentele pică în România. Ălea din piatră, din cărămidă, din lemn. Sarmizegetusa e acoperită de gunoaie.
Monumentele de impostură și ticăloșie însă radiază sănătate și vigoare, pe sub pielea groasă curgând în arterele și venele și mai groase, vizibile de pe lună, râuri de bani.
Noi nu facem politică, sunt sigură că asta a zis IAA atunci când l-a invitat pe domnul Sorokin la București.
Normal. Voi sunteți politică, stimate multinaționale și corporații fără de prihană.
Politică în stare pură.
Ce pot eu să fac? Agenția mea nu este în IAA. Nu plătește cotizația, na. Să bat obrazul lui Coca Cola, Kaufland sau Telekom? Să dau foc la periuțele de dinți și detergenții P&G în piața Victoriei? Să îi întreb câți bani au dat pentru spitalul pe care îl construiesc Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu? Sau să îmi fac bagajele și să plec din țara unde chiar și Rolls Royceul pute în 3 zile a sarmale, picioare murdare și dinți stricați pentru că fruntea la noi este același lucru cu curul?

Țara, m-am convins, a fost acoperită de un tsunami de vaselină, am dat pe tot, de la balamale, la proteze, de la genunchi, la DNA, oriunde e ceva de uns, am uns, nu am reparat, nu am schimbat, am uns cu vaselină gros și acum trăim în mehlemul ăsta puturos de care suntem atât de mândri: cine are nevoie de reformă când are alături un butoi de vaselină? Dă domle din belșug, o să vezi că nu scârțâie nimic.