Noua cenzură

Constantin Dogioiu a fost actor la Bulandra. A fost concediat începând cu 1 august de către directorul interimar al Teatrului Bulandra.
De ce ar trebui să ne intereseze pe noi că un actor a fost concediat în pandemie?
Din 2 motive:
1. Pentru că nu a fost oferit niciun motiv, așa cum a scris actorul pe pagina lui de facebook: Joc în 4 din cele 6 spectacole produse de Bulandra în ultimii 3 ani (de când sunt angajat). Nu am primit nicio mustrare, avertisment sau preaviz în acești trei ani, ci doar notă maximă la fiecare evaluare anuală. Mai sunt 7 colegi pe perioadă determinată (8, cu tot cu managerul). Managerul le-a prelungit tuturor contractele, în afară de mine, dar doar pe 5 luni, nu pe un an, cum a fost până acum. Mulțumesc că ați citit, vă doresc o zi frumoasă!

2. Directorul interimar al Teatrului Bulandra este fiica președintelui masonilor de rit scoțian din România (vezi mai jos postul meu din martie anul acesta).
Interimatul fetiței de 31 de ani a lu nenea masonu este nesfârșit. Primarul Firea pare să fi uitat de Bulandra și domnișoara Catinca Maria Nistor concediază pe criterii de supușenie.
Căci Constantin Dogioiu a făcut totuși ceva, a protestat pe pagina lui de facebook în luna iunie. Și ca orice fată de mason asociat cu un presupus ofițer GRU, domnișoara Nistor nu putea să lase dizidența să-i strice coșmelia pe care zi de vară până-n seară o stăpânește interimară.
Uite ce a scris Dogioiu.
Teatrul L.S.Bulandra este bolnav. Grav. De cel puțin 10 ani are o tumoră artistică malignă. Undeva, în acest interval de timp, a intrat în metastazare. Și, chiar dacă există zile când mai face câte-un triplu axel, zâmbind…în majoritatea zilelor nici nu își poate lega șireturile de la patine.
Aceasta este opinia mea, exprimată liber, pe o platformă liberă de socializare agreată de un stat al UE care se autointitulează “democratic și garant al libertăților și drepturilor cetățenești”.
Nu este prima dată când îmi exprim această opinie. În luna februarie a.c. am exprimat-o în fața a 12 colegi actori ai trupei. Nu numai că am exprimat-o, am și justificat diagnosticul meu și am adus și un crochiu de tratament. Toți cei 12 colegi mi-au transmis că sunt de acord cu faptul că teatrul este bolnav, chiar dacă unii considerau că boala nu e atât de gravă pe cum o văd eu. De asemenea, toți cei 12 colegi mi-au spus că sunt impresionați de demersul meu și de munca aferentă acestuia. Țin să precizez că cei 12 au vârste între 26 și 61 de ani și că eu sunt cel mai tânăr om cu un cromozom X, celălalt Y, atât din trupa teatrului, cât, implicit, din acest grup. Peste mine trecând, până acum, 34 de primăveri.
Crochiul propus de mine era o listă de cereri și modificări ale actualului sistem de funcționare a teatrului. Spun “crochiu” pentru că invitația mea a fost să formulăm împreună, toți 13, o viziune ideală și comună a cererilor/ modificărilor. Invitație, de altfel, îmbrățișată verbal în unanimitate. Implicit, rugămintea mea a fost ca fiecare membru să scrie viziunea lui ideală de cereri/ modificări care ar însănătoși teatrul (pe baza crochiului meu sau nu). Din nou, succes deplin. Rugămintea a fost acceptată verbal de toți cei 12. Am propus un termen de o săptămână. Toată lumea a fost de acord. Am stabilit, deci, că într-o săptămână, vom avea încă 12 viziuni ideale diferite, urmând să identificăm punctele comune și acelea să devină “tratamentul” ideal și democratic al grupului nostru.
După toate aceste repurtări obținute într-o singură zi de 20 februarie, urmează declinul:
– după o săptămână, un singur om și-a făcut tema. Pornind de la crochiul meu, a tăiat niște lucruri, a modificat unele lucruri și a adăugat altele.
– după o lună în care am tot insistat ca fiecare să își facă propria temă asumată, am obținut încă o temă. Din cei 10 restanțieri, doi au spus că sunt integral de acord cu crochiul meu.
– după încă o lună de rugăminți asidue, dar blânde, le-am transmis celor 8 restanțieri că lipsa temelor lor se va traduce în faptul că își dau acordul pentru armonizarea celor 3 teme făcute. Și le-am mai dat timp două săptămâni.
– acum aproximativ o lună, le-am comunicat că vreau să facem prima acțiune a viziunii ideale comune, adică a celor trei teme armonizate. 3 restanțieri au spus că nu sunt de acord. Unul cu tema făcută a spus că nu e de acord, deși, până atunci, era de acord cu prima acțiune din program. Însă, acest om a propus o altă primă acțiune, asumându-și că o va efectua chiar el. Eu nu am fost de acord, 4 oameni au fost de acord, restul nu s-au exprimat, evident că am spus “mă supun majorității care s-a exprimat, facem cum vreți voi 5”. Deci, acest om și-a asumat că schimbă primul pas (validat timp de 3 luni) și că îl rezolvă el, pe cel nou, în 2-3 zile, acest prim pas fiind locomotiva celorlalți pași. Adică, doar prin efectuarea lui, puteam continua aplicarea celorlalți pași.
Bref, acest prim pas nu este rezolvat până în ziua de azi.
Vreau să subliniez că toate aceste lucruri s-au întâmplat în perioada 20feb-azi. Din 12 martie până azi, actorii angajați ai teatrului L.S.Bulandra nu au primit nicio sarcină de la angajatorul lor. 12 dintre ei au avut oportunitatea să contribuie la însănătoșirea angajatorului și, implicit, a lor. Angajator care cred că ar fi normal să le fie și misiune, nu doar un stăpân cvasi-irelevant, mândru și street-wise. De teatrul L.S.Bulandra, zic.
Deci, pentru artiști, o vacanță de 3 luni plătită integral. Sigur, când media trupei de reprezentații este de 3,9/ actor/ lună (2019), ideea de “vacanță plătită” și “nu din vina noastră” se digeră ușor. Corolar, fantezia că ești membru al unui teatru valoros pentru că valoarea nu moare și este transmisibilă…e dulce. De ce fantezie? Pentru că teatrul există doar în prezent. E nedeterminat de trecut și nedeterminant pentru viitor. Ca Nick Kyrgios, de exemplu. Care azi abandonează în primul set pentru că înjură arbitrul, mâine îl bate pe Nadal și poimâine, dând tot ce poate, pierde de la locul 74. A, și Nick nu declară că e valoros. Cel mult, că a jucat bine. Nici nu declară că valoarea lui se adapă din spiritul lui McEnroe. Sau că după ce i-a bătut pe Federer, Nadal, Djokovic solicită ATP-ului să îl declare câștigător pe viață, să îl plătească indiferent dacă nu mai joacă sau dacă joacă prost și pierde.
Sigur că Nick, artist rebel și întortocheat în ale psihicului, are două mari probleme spre deosebire de teatrul în discuție:
1. ATP-ul nu promovează corupția și fentarea muncii. Adică Nick e apreciat și remunerat atâta timp cât îi bate pe ceilalți. La tenis, nu la combinații sau la păreri despre sport, așa, în general. Asta și pentru că ATP-ul persistă în greșeala de a nu-i permite lui Nick să fie pe plajă când are meci, să îl declare câștigător, și să-i ceară un 25% parandărăt.
2. Publicul ATP-ului știe la ce vine. Știe în ce investește timp și bani. De 47 de ani, ATP-ul are o misiune clară, asumată, coerentă și ocrotită. Ei se ocupă cu tenis de câmp la cel mai înalt nivel. Sport prin care au grijă să formeze valori sănătoase și caractere nobile, nu să se gudure pe lângă tine, să te binedispună și să te facă de bani. Atâta știu ei.
Ce vreau să spun cu această scurtă introducere…e că sunt optimist. Cred că, încă, nu e prea târziu. Cred că, de fapt, niciodată nu e prea târziu să faci ce știi că e bine. “Bine” neputând fi ceva care are ca scop supraviețuirea ta într-o junglă defectă. Pentru că atunci când doar supraviețuiești și, dacă ești mai talentat, faci mulți bani otrăvind cu bună-știință societatea și luând în brațe pe “păi dacă asta vor?!”…nu ești bine. Nu îți e bine. Și toți banii, toate contractele nedeterminate, toate pilele, și toată lenea din lume nu te vor vindeca de fricile de care tot alergi. Nici de vinovăția că ești un impostor. Și nici de durerea că îți irosești iubirea, adică tot ce e bun în tine.
Eu, în continuare, “îmi voi pune banii unde mi-e gura”. Fără solidaritatea voastră, rezultatele nu vor fi spectaculoase. Probabil că nici măcar notabile. Dar eu mă culc la 3:30 senin, zâmbitor, fără regrete și fără frică. Ceea ce vă doresc și vouă.

Același lucru s-a întâmplat cu Claudiu Goga și Ada Galeș și alți colegi de-ai lor la Teatrul Dramatic din Brașov.
Firea, Scripcaru, indiferent din ce partid politic susțin că se trag, sunt același aluat. Genul de oameni care, odată ajunși la putere, își aduc periuța lor de dinți și pijamaua și și-o pun la tine-n dormitor. Pun o mătușă chimistă șefă la Filarmonică și pe finu inginer de la turnătorie manager la Teatru.
Pilele primarilor sunt aduse să roadă asperitățile colectivului.
Să scăpăm de gurile sparte.
În China se cheamă social scoring. La noi se cheamă inteligență și adaptare. Pe vremea lui Piticu era cenzură. Dar pe vremea aia și masonii de rit vechi scoțian se chemau securiști sau maxim Cooperativa Ochiul și Urechea.
Ce e înspăimântător este că nimic nu s-a schimbat. Doar denumirile sunt mai baroce.

Scriam despre directorul interimar în martie anul acesta.

Vorbeam în toamnă cu un actor de la Bulandra despre cum o fată de 31 de ani a rămas director interimar al teatrului după moartea lui Ducu Darie și care sunt șansele ca fata de 31 de ani să fie fiica președintelui masonilor de rit scoțian din România și asociat cu un cetățean care este presupus ofițer GRU și acționar la o firmă care și-a băgat deștele în priza alegerilor din câteva țări europene de a căzut curentu și s-au furat voturile, noaptea, ca hoții. Și mai apare în CV-ul tatălui și Cambridge Analytica și alte câteva grozăvii de prin Ucraina și Africa. Aveți tot felul de istorii aici: https://twitter.com/visionsurreal/status/1155657685951533057

Și cum vorbeam eu cu actorul ăsta de la Bulandra despre cum ajungi la 30 de ani directorul lu ditamai teatrul și ne gândeam eu la tatăl meu ceferist și el la tatăl lui contabil, nu credeam niciunul din noi că fiica directoare o să rămână pe post până acușica, la 5 luni de când a fost numită, deși legea spune că are voie pe interimat doar 120 de zile. Dar unde ne grăbim? Primăria i-a dat o dispensă și fata nu a plecat nicăieri, face treabă, ce dacă a terminat Hyperion și nu IATC, zice că are tipologia ei, nu e nimeni pe culoar pe tipologia ei, uite citat din interviul luat de culturaladuba:

Te gândești că poate apărea un conflict de interese, tu, fiind director, să primești un rol principal?

Numește-mi un actor, director de teatru, care nu joacă în teatrul lui. Sunt actor, e meseria mea, eu sunt actrița Teatrului Bulandra, nici nu am pe nimeni pe culoar, pe tipologia mea.

Și care e tipologia?

Tipologia este… cu machiaj și pentru că am maturiatea vârstei, pot interpreta și un rol de o încărcătură mai profundă, cu o vârstă mai mare, dar, în general, sunt distribuită în media de vârstă 15-25 de ani.

Am citit articolul întreg aici: https://culturaladuba.ro/cum-a-ajuns-catinca-maria-nistor-sa-conduca-teatrul-bulandra-la-31-de-ani-ducu-darie-a-schimbat-organigrama-pentru-mine/?fbclid=IwAR3lsTNI_kbegmcZhJORWUmu6aM6R57Su5ch0mBRqX-GTnb1xNFbFqQ6iAw
Și m-am gândit că indiferent câte gunoaie o să ardă ăștia, nimeni nu se va atinge de gunoiul din noi, gunoiul arivist, arogant, impostor.
Ăla va face pui și va fi pupat, parfumat și pus în ramă.
Și va fi numit artă și profesionalism.