Țara mea e moartea mea

Ieri, 10 august, a fost ziua mea. Am vorbit la telefon cu părinții, m-au asigurat că mă iubesc și mi-au transmis că mă așteaptă acasă. Să fac bine să nu mai găsesc motive să stau în Spania, și ce dacă ar trebui să stau în carantină, măcar sunt acasă, în țara mea, la republique socialiste de la roumanie, notre cher patrie.
Azi primesc mesaj de la taică-miu: De astăzi ,persoanele care vin din Spania ,nu mai stau in izolare deoarece rata de infectare este mai mică decât la noi!!! Așa ca te așteptăm acasă. Nu mai ai scuze.
I-am răspuns: De ce as veni dintr-o tara cu rata de infectare mai mica si un sistem de sanatate performant intr-o tara cu spitale praf si rata de infectare mai mare?
Nu mi-a mai zis nimic. Probabil îi e doar dor de mine. I-am zis să o ia pe maică-mea la subțioară, să se suie în avion și să vină aici.
Nu pleacă ei din țara lor.

Mă întorc la mesaj. Nu mai ai scuze, a zis.
Să fie dorința de a trăi într-un loc mai bun, o scuză pe care o găsesc ca să nu mă întorc acasă? Oare am o obligație față de țara în care m-am născut și față de părinții mei, să am o viață de rahat, ca a lor?
Dar ei nu cred că au o viață de rahat. Au făcut monturi la picioare de la pantofu ăsta prea îngust care i-a bătut de le-a dat sângele, dar s-au obișnuit cu el. E cu talpă de talpă, făcut pentru export, marfă de calitate nu porcării chinezești.
E viața lor, în țara lor, unde vor să moară, nu pot să înțeleg de ce e atât de important dacă crăpi în avion, pe șezlong în Grecia sau la coadă la ANAF. Crăpi, te-ai dus, papa. ȘI șansele sunt mai mari să crăpi la coadă la plătit dări decât pe șezlong înecat cu un os de pește.

Nu mai ai scuze.
La mulți ani! și Vino acasă!, sunt două exclamații de sens contrar. O urare anulată de un ordin, semnul confuziei care guvernează poporul ăsta al nostru, incapabil să priceapă versul manelei care ne descrie cel mai bine suferința: țara mea e moartea mea.

Am scris textu de mai jos acum 2 ani, la o săptămână de 10 august.

 

Între Bristol și Bath trenul face 12 minute.
E plin ochi, se stă călare pe valize pe culoar, stewardul a găsit un loc lângă toaletă și și-a parcat căruciorul cu sucuri, ape și cafele. Plecăm cu întârziere de 8 minute. E cald. Transpirăm toți, cuminți, cu nasurile în cărți și telefoane.
După 6 minute, trenul se oprește undeva într-o pădurice. Vocea conductorului iese tocată din boxe, trebuie să recompui din literele căzute-n poală mesajul, ca într-un joc de scrabble.
Nimeni nu vrea să se joace cu mine. Sunt singura disperată care caută să înțeleagă ce a zis conductorul.
Suntem opriți 15 minute.
Pasagerii citesc, răsfoiesc, asudă.
Stewardul întreabă dacă cineva vrea apă. Da. Din mână în mână circulă sticlele. Gratis. Măcar atât să facă Western Railways pentru noi. Să ne dea apă gratis.
Plecăm.
Ne oprim după alți câțiva kilometri, fix în buza stației la care ar fi trebuit să ajung în doar 12 minute.
Vocea conductorului curge prin sita boxei, se așează făinoasă pe umeri, pe păr, pe ochi. Ce zice frățioare?
Stewardul întreabă dacă mai vrea cineva apă. Îi spun că nu aș vrea apă ci doar să plece odată trenul în care sunt închisă de 48 de minute. O doamnă mă măsoară surprinsă. Mă uit în jur. Sunt singura care bodogăne și se foiește nervoasă, de pe un picior pe altul: ce dracu fac cretinii ăștia?
S-a stricat un tren fix în fața noastră, e în gară, acum l-au mutat de pe linie, îmi explică un domn în vârstă, apoi face echerul și se scufundă în lectură.
Și atunci, uitându-mă la pasivitatea blajină a călătorilor din jur, înțeleg nivelul de stres în care trăiesc în România.
Pentru că oamenii ăștia nu sunt resemnați sau învinși ci doar au încredere că instituțiile care îi deservesc își fac treaba. Accidente se întâmplă și se vor întâmpla mereu, dar cineva va rezolva situația, cineva este responsabil și va găsi o soluție și problema va fi remediată. Că de aceea îi plătim, de aceea plătim taxe.
De ce să fii bădăran cu stewardul care nu are nicio vină că s-a oprit trenul 20 de minute în pădurice? De ce să te agiți? De ce să pufnești, să tropăi, să ți se umfle ochii în cap?
Englezii știu asta și aleg politețea și calmul în timp ce eu, românul învățat că vorba dulce îți aduce fix o flegmă în ochi, am sărit la bătaie, să cer socoteală idioților incapabili care conduc trenul.

Dar am o scuză, am o scuză.
E scrisă mare pe pașaport. Scuza mea e România.
Românul nu alege să fie stresat. Românul este crescut în frică și frica duce la mârlănie, minciună și tupeu. Frica de a fi luat de prost, frica să nu te facă cineva, frica să ieși din turmă, frica să fii tu primul, frica să fii tu ultimul, frica să nu greșești, frica să nu fi prins greșind, furând, citind, pupându-te cu cineva de același sex cu tine.
Frica de instituții. Ele nu sunt făcute să rezolve probleme ci să ia banul de pe tine.
Ți-e frică să-ți faci pașaport, buletin, carnet, să stai la cozi, să-ți scoți cazierul, să depui declarația 200, să îți faci firmă, să…
Statul este cataroiul pe care fiecare dintre noi îl împinge zilnic la deal și care ne strivește în rostogolirea lui zilnică la vale.
Stresul de a trăi într-o țară unde niciuna din instituțiile publice, dar absolut niciuna, nu își face treaba, ne transformă în monștri.
Când toate instituțiile publice sunt conduse de incapabili, idioți, impostori, ești mereu suspicios atunci când se întâmplă accidente. Noi nu vedem stricarea unei garnituri de tren ca pe-un lucru firesc, orice lucru se strică, am avut noi ghinion să stăm în tren 48 de minute în loc de 12, ce mare nenorocire?
Nu.
Noi știm că acea garnitură s-a stricat pentru că idiotul din fruntea CFR-ului a dat afară oamenii de la mentenanță, toate garniturile sunt străvechi că șeficii au furat banii pentru modernizarea parcului de vagoane.
IR 1929, 3 vagoane, două de clasa a II a, unul clasa I. Lume pe culoar, lume între vagoane, lume în toaletă. Am bilet la clasa I cu 70 de lei. Nu e aer. Frige scaunul. Perdeaua atârnă torturată, murdară, ca o femeie afgană după 3 luni de fugă prin munți.
Nu merge instalația de AC. Nașul nu știe să o repare. Se aude un: vedeți dacă ați votat cu PSD? Asta primiți.
Transpirăm. Pute vagonul. Nașul vine după Ploiești când coboară oamenii de pe culoare. Zice că a lăsat ușile deschise să se facă niște curent. Crede că nici mâine nu o să repare AC-ul, că nu are cine, e un singur electrician, în București.
Fac o listă, strângem semnături, să depunem plângere și să ne dea CFR-ul banii înapoi.
De ce să te despăgubească CFR-ul pe tine pentru că nu merge instalația de AC în vagonul de clasa I? întreabă un cetățean cu față de milițian, de fapt supracontrolul.
Pentru că sunt 56 de grade, pentru că nu a venit nimeni să remedieze problema la București și nici la Ploiești…
Dar ați mers deja jumate de drum și de la Câmpina se face răcoare că ținem geamurile deschise.., îmi explică el.
Am mers în condiții improprii.
De ce nu ați coborât?
Stresul de a locui în România. Un angajat CFR care călătorește gratis la clasa I îmi neagă dreptul de a face plângere CFR-ului pentru mojicia de a lua 70 de lei și a te ține într-un vagon fierbinte, murdar și rupt.
Nu am murit gazată, mor asfixiată, zice o femeie care se mută la clasa a II a.
Și dacă nu mori nici asfixiată, mori de nervi.
Ucis de stresul de a trăi în aceeași celulă cu statul român.