Țara mea e moartea mea

Ieri, 10 august, a fost ziua mea. Am vorbit la telefon cu părinții, m-au asigurat că mă iubesc și mi-au transmis că mă așteaptă acasă. Să fac bine să nu mai găsesc motive să stau în Spania, și ce dacă ar trebui să stau în carantină, măcar sunt acasă, în țara mea, la republique socialiste de la roumanie, notre cher patrie.
Azi primesc mesaj de la taică-miu: De astăzi ,persoanele care vin din Spania ,nu mai stau in izolare deoarece rata de infectare este mai mică decât la noi!!! Așa ca te așteptăm acasă. Nu mai ai scuze.
I-am răspuns: De ce as veni dintr-o tara cu rata de infectare mai mica si un sistem de sanatate performant intr-o tara cu spitale praf si rata de infectare mai mare?
Nu mi-a mai zis nimic. Probabil îi e doar dor de mine. I-am zis să o ia pe maică-mea la subțioară, să se suie în avion și să vină aici.
Nu pleacă ei din țara lor.

Mă întorc la mesaj. Nu mai ai scuze, a zis.
Să fie dorința de a trăi într-un loc mai bun, o scuză pe care o găsesc ca să nu mă întorc acasă? Oare am o obligație față de țara în care m-am născut și față de părinții mei, să am o viață de rahat, ca a lor?
Dar ei nu cred că au o viață de rahat. Au făcut monturi la picioare de la pantofu ăsta prea îngust care i-a bătut de le-a dat sângele, dar s-au obișnuit cu el. E cu talpă de talpă, făcut pentru export, marfă de calitate nu porcării chinezești.
E viața lor, în țara lor, unde vor să moară, nu pot să înțeleg de ce e atât de important dacă crăpi în avion, pe șezlong în Grecia sau la coadă la ANAF. Crăpi, te-ai dus, papa. ȘI șansele sunt mai mari să crăpi la coadă la plătit dări decât pe șezlong înecat cu un os de pește.

Nu mai ai scuze.
La mulți ani! și Vino acasă!, sunt două exclamații de sens contrar. O urare anulată de un ordin, semnul confuziei care guvernează poporul ăsta al nostru, incapabil să priceapă versul manelei care ne descrie cel mai bine suferința: țara mea e moartea mea.

Am scris textu de mai jos acum 2 ani, la o săptămână de 10 august.

 

Între Bristol și Bath trenul face 12 minute.
E plin ochi, se stă călare pe valize pe culoar, stewardul a găsit un loc lângă toaletă și și-a parcat căruciorul cu sucuri, ape și cafele. Plecăm cu întârziere de 8 minute. E cald. Transpirăm toți, cuminți, cu nasurile în cărți și telefoane.
După 6 minute, trenul se oprește undeva într-o pădurice. Vocea conductorului iese tocată din boxe, trebuie să recompui din literele căzute-n poală mesajul, ca într-un joc de scrabble.
Nimeni nu vrea să se joace cu mine. Sunt singura disperată care caută să înțeleagă ce a zis conductorul.
Suntem opriți 15 minute.
Pasagerii citesc, răsfoiesc, asudă.
Stewardul întreabă dacă cineva vrea apă. Da. Din mână în mână circulă sticlele. Gratis. Măcar atât să facă Western Railways pentru noi. Să ne dea apă gratis.
Plecăm.
Ne oprim după alți câțiva kilometri, fix în buza stației la care ar fi trebuit să ajung în doar 12 minute.
Vocea conductorului curge prin sita boxei, se așează făinoasă pe umeri, pe păr, pe ochi. Ce zice frățioare?
Stewardul întreabă dacă mai vrea cineva apă. Îi spun că nu aș vrea apă ci doar să plece odată trenul în care sunt închisă de 48 de minute. O doamnă mă măsoară surprinsă. Mă uit în jur. Sunt singura care bodogăne și se foiește nervoasă, de pe un picior pe altul: ce dracu fac cretinii ăștia?
S-a stricat un tren fix în fața noastră, e în gară, acum l-au mutat de pe linie, îmi explică un domn în vârstă, apoi face echerul și se scufundă în lectură.
Și atunci, uitându-mă la pasivitatea blajină a călătorilor din jur, înțeleg nivelul de stres în care trăiesc în România.
Pentru că oamenii ăștia nu sunt resemnați sau învinși ci doar au încredere că instituțiile care îi deservesc își fac treaba. Accidente se întâmplă și se vor întâmpla mereu, dar cineva va rezolva situația, cineva este responsabil și va găsi o soluție și problema va fi remediată. Că de aceea îi plătim, de aceea plătim taxe.
De ce să fii bădăran cu stewardul care nu are nicio vină că s-a oprit trenul 20 de minute în pădurice? De ce să te agiți? De ce să pufnești, să tropăi, să ți se umfle ochii în cap?
Englezii știu asta și aleg politețea și calmul în timp ce eu, românul învățat că vorba dulce îți aduce fix o flegmă în ochi, am sărit la bătaie, să cer socoteală idioților incapabili care conduc trenul.

Dar am o scuză, am o scuză.
E scrisă mare pe pașaport. Scuza mea e România.
Românul nu alege să fie stresat. Românul este crescut în frică și frica duce la mârlănie, minciună și tupeu. Frica de a fi luat de prost, frica să nu te facă cineva, frica să ieși din turmă, frica să fii tu primul, frica să fii tu ultimul, frica să nu greșești, frica să nu fi prins greșind, furând, citind, pupându-te cu cineva de același sex cu tine.
Frica de instituții. Ele nu sunt făcute să rezolve probleme ci să ia banul de pe tine.
Ți-e frică să-ți faci pașaport, buletin, carnet, să stai la cozi, să-ți scoți cazierul, să depui declarația 200, să îți faci firmă, să…
Statul este cataroiul pe care fiecare dintre noi îl împinge zilnic la deal și care ne strivește în rostogolirea lui zilnică la vale.
Stresul de a trăi într-o țară unde niciuna din instituțiile publice, dar absolut niciuna, nu își face treaba, ne transformă în monștri.
Când toate instituțiile publice sunt conduse de incapabili, idioți, impostori, ești mereu suspicios atunci când se întâmplă accidente. Noi nu vedem stricarea unei garnituri de tren ca pe-un lucru firesc, orice lucru se strică, am avut noi ghinion să stăm în tren 48 de minute în loc de 12, ce mare nenorocire?
Nu.
Noi știm că acea garnitură s-a stricat pentru că idiotul din fruntea CFR-ului a dat afară oamenii de la mentenanță, toate garniturile sunt străvechi că șeficii au furat banii pentru modernizarea parcului de vagoane.
IR 1929, 3 vagoane, două de clasa a II a, unul clasa I. Lume pe culoar, lume între vagoane, lume în toaletă. Am bilet la clasa I cu 70 de lei. Nu e aer. Frige scaunul. Perdeaua atârnă torturată, murdară, ca o femeie afgană după 3 luni de fugă prin munți.
Nu merge instalația de AC. Nașul nu știe să o repare. Se aude un: vedeți dacă ați votat cu PSD? Asta primiți.
Transpirăm. Pute vagonul. Nașul vine după Ploiești când coboară oamenii de pe culoare. Zice că a lăsat ușile deschise să se facă niște curent. Crede că nici mâine nu o să repare AC-ul, că nu are cine, e un singur electrician, în București.
Fac o listă, strângem semnături, să depunem plângere și să ne dea CFR-ul banii înapoi.
De ce să te despăgubească CFR-ul pe tine pentru că nu merge instalația de AC în vagonul de clasa I? întreabă un cetățean cu față de milițian, de fapt supracontrolul.
Pentru că sunt 56 de grade, pentru că nu a venit nimeni să remedieze problema la București și nici la Ploiești…
Dar ați mers deja jumate de drum și de la Câmpina se face răcoare că ținem geamurile deschise.., îmi explică el.
Am mers în condiții improprii.
De ce nu ați coborât?
Stresul de a locui în România. Un angajat CFR care călătorește gratis la clasa I îmi neagă dreptul de a face plângere CFR-ului pentru mojicia de a lua 70 de lei și a te ține într-un vagon fierbinte, murdar și rupt.
Nu am murit gazată, mor asfixiată, zice o femeie care se mută la clasa a II a.
Și dacă nu mori nici asfixiată, mori de nervi.
Ucis de stresul de a trăi în aceeași celulă cu statul român.

7 comments
  1. Harald said:

    În UK, trenurile sunt private. Calea ferată nu, calea ferată a rămas a statului britanic. Linia ferată propriu-zisă, podurile, tunelurile, toate sunt ale statului, însă operatorii de transport sunt companii private, iar companiile care dețin materialul rulant (locomotivele, vagoanele și ramele electrice) sunt și ele tot private.

    Înainte de privatizare, în UK lucrurile arătau exact ca în România: material rulant vechi de 40 de ani, servicii execrabile, mii de kilometri de linii ferate închise. După 20 de ani de la privatizare (1995-2015) numărul de pasageri s-a dublat, ajungând la cel mai mare număr din istoria țării. Din 1830 încoace, de când există căile ferate moderne în UK. Nu există nicio țară care să mai fi înregistrat asemenea performanțe, până și în Germania numărul de pasageri a scăzut cu 6% din 2000 încoace. Însă Mutti a inventat un nou indicator, pasageri-km, astfel încât să rezulte că în cele 4 mandate ale ei a fost totuși creștere.

    Problema e, din nou, una ideologică: nu vrea nimeni privatizarea transporturilor feroviare în RO. Prețurile la bilete sunt impuse, ca operator de transport nu poți cere pasagerului mai mulți bani pe bilet nici dacă oferi vagoane cu bare de aur și candelabre de cristal.

    ”Performanțele” statului român în materie de căi ferate nu au început nici în 1990, nici în 1945. Au început încă prin 1870, când Vechiul Regat a hotărât că le vrea statul pe toate. Oricine poate consulta harta căilor ferate române de la 1921 și se poate convinge că statul român nu doar că nu a mai construit aproape nimic, dar mai și dezafectat dintre cele moștenite de la Imperiul Austro-Ungar. La vest și la nord de tronsonul Cluj-Dej nu e electrificat absolut nimic. Oradea, Satu-Mare, Baia Mare sau Zalău n-au văzut în viața lor vreo locomotivă electrică. Asta în condițiile în care România ar avea nevoie disperată de măcar vreo 3000 km de căi ferate noi, pentru a avea un sistem feroviar cât de cât funcțional.

    Dar vrea cineva căi ferate private? Nici pomeneală! Ele trebuie să fie ”proprietatea întregului popor”, iar dintre marii formatori de opinie ai neamului n-ar zice măcar unul că trebuie schimbat din temelii modelul de business feroviar. În consecință, România are exact căile ferate pe care le merită, iar până nu merg la loc cu verdeață toți cei care s-au născut înainte de 1989, nici nu va avea altceva.

    • Harald said:

      Detalii instructive despre trenurile private din UK: de la London King’s Cross la Edinburgh Waverley (534 km) cele mai rapide trenuri fac 4h16min – 4h20min fără oprire. Într-o zi normală de lucru sunt 41 de trenuri, cele cu mai multe opriri pot face chiar 6-7 ore (media e 5h20min). Prețurile încep de la 27 de lire, iar trenul e de preferat avionului pentru că pleacă dintr-o zonă centrală a Londrei (King’s Cross e chiar lângă St Pancras, gara unde ajung trenurile de la Bruxelles, Amsterdam și Paris) și ajung la Edinburgh tot în zona centrală, de unde unele continuă spre Aberdeen și Inverness. Fără check-in și alte formalități tipice pentru aeroporturi

      Garniturile de tren cele mai performante de pe traseu sunt Hitachi Azuma, au un asemenea succes la public încât se pot rezerva bilete în mod expres pentru ele. Cererea pentru respectivele garnituri fiind suficient de mare, Hitachi a construit o uzină de asamblare chiar în UK. Iar pentru că interesul pasagerului este cel care primează, trenurile au tracțiune electrică, dar au și generatoare diesel la bord, astfel încât pot intra și pe linii neelectrificate, fără a avea nevoie să fie tractate de locomotive diesel.

      Hitachi Azuma nu sunt propriu-zis trenuri de mare viteză, abia ating 200 km/h. Garniturile sunt doar de 5 sau de 9 vagoane, în principal fiindcă stațiile din UK nu au peroane destul de lungi. Pentru comparație, garniturile Eurostar care pleacă de la St.Pancras sunt de 18 și de 22 de vagoane și au nevoie de aproximativ 2 ore până la Bruxelles sau 2h20min până la Paris. Din nou, trenul e preferabil avionului. Un traseu ”respectabil” pentru Eurostar e Londra – Marsilia, 1000 km în vreo 6 ore și jumătate.

  2. Zapez said:

    la mulți ani!

  3. La multi ani oriunde vrei sa traiesti!

  4. dada said:

    La nulți ani !

    • dada said:

      La mulți ani !

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: