Sunt 40 de oameni la coadă. Unii stau pe ciuci, unii sunt rezemați de un copac. Privesc în gol, se mută de pe un picior pe altul. Căldura te bagă în tine, încerci să găsești umbră sub ficat sau sub o coastă.
Femeile sunt îmbrobodite, ochi negri peste șaluri vernil sau roz, copiii aleargă printre umbrele trântite de pământ de soarele în chiloți de boxer.
Gardianul iese la fiecare 3 minute din firidă și strigă să ne punem măștile peste nas și gură. E mai înalt cu 4 capete decât bărbații înmuiați de căldură de la coadă, cărunt și ar vrea să fie în altă parte. Bibliotecar poate.
Ai plătit taxa?, mă întreabă o femeie din fața mea. Din martie încearcă să obțină o programare ca să-și facă actele, să poată să muncească. E marocancă, lucrează la sere. E blocată în purgatoriul apăsător al oamenilor născuți în popoare prăfoase.
Nu am plătit taxa, ce taxă?
Ce pula mea, altă taxă?, izbucnește un român de lângă. O iubește pe Doinița, o are tatuată pe antebraț. E însoțit de prietenul spaniol care fumează preocupat, căutând în țigară soluții.
Românul, din Brăila, pleacă grăbit la o bancă, plătește orice numai să aibă actele în regule și să îi dea tarjeta. Îi trebuie tarjeta. Vrea să rămână aici, cu Doinița, să facă un bani, nu mi-e frică de muncă, îmi spune înainte să intre la interviu, și-și lasă Cola afară, futu-i în gură, nu mă lasă cu sticla înăuntru.
Singurul lucru de care îi e frică este să nu fie trimis înapoi, în satul lui sărac, din Brăila, să trăiască pe ajutor social. Să nu aibă ce să pună pe masă.
Sudălmile sunt și ele doar o manifestare a fricii.
Înjurăm ca să ne simțim puternici, sunt doar niște scuturi care ne apără de propria noastră nevolnicie.
D-aia înjurăm.
Oamenii slabi scuipă, se drăcuie, se biciuiesc cu cuvinte pentru că asta e tot ce au.
Marocanii, mă uit la ei, au demnitatea deșertului.
Au încercarea nisipului care se încinge la 47 de grade ziua și se răcește la -6 noaptea.
Înțeleg răbdarea și erodarea.
Comuniunea și comunitatea.
Comunismul a șters din noi plural.
Ne-a lăsat bătând din picior. Vrem să intrăm peste rând, să nu plătim, să ni se recunoască meritul de a fi nimeni. Vrem tratament special pentru că suntem.
Pentru că nu mai putem să așteptăm.
Am lăsat laptele pe foc.
Nu știm să spunem mulțumesc.
Nu știm să fim demni.
Ne tatuăm, lângă numele Doiniței, onoare și respect pentru tovarășii mei.
Și apoi ne băgăm pula.
Noroc că fiind mici, nimeni nu simte că facem asta.