Planul de a nu-ți face planuri

Ieri a fost ziua maică-mii.
Mi-a căzut telefonul de atâtea ori din mână, încât cuvintele ei ajung sparte, ca încărcătura unui vas chinezesc scufundat, șlapi și umbrele și saltele aduse de valuri la mal.
Ce f.ci, ..nd vii acas., bucăți din cuvinte se rătăcesc în mare, sunt înghițite de pești, mă gândesc că dorada asta pe care o mănânc e plină nu de mercur ci de silabe de mame strigând de departe: vinoooo acasă!!!
Ieri a fost ziua maică-mii și 6 luni de când am plecat pentru o săptămână din România. Am plănuit să fiu în martie cu ai mei, la aniversarea a 50 de ani de căsătorie, am plănuit să fiu de ziua lui taică-miu, în aprilie, nici nu m-am gândit că nu voi ajunge acasă de ziua mea, cu atât mai puțin că nu aș putea fi de ziua maică-mii.
Planurile sunt piaptăne de gânduri. Le aranjezi, cărare pe dreapta, o pală de vânt ți le răvășește la loc. Aș putea să..asta și aș putea să …și astălaltă și aș putea să…
Nu. Nu poți nimic. Ți se dă voie să …ceva sau altceva.
Maică-mii i s-a dat voie să creadă că poate să facă planuri, să îmblânzească entropia. A plecat de la țară, și-a făcut o familie, a avut ce să pună pe masă, a schimbat mobila în bucătărie, are covor persan nou și Netflix.
E simplu.
Dorește-ți lucruri mărunte. Dezamăgirile sunt pentru cei care ignoră gravitația și se aruncă de la etajul 4 cu aripi făcute din hârtie cerată.
Cu cât stau mai mult aici cu atât mai tare îmi dau seama de futilitatea planurilor. Ce-o fi, o fi, zicea bunică-mea.
Și acum, pentru prima oară, văd în mâinile ridicate deasupra capului nu o predare ci stăvilirea sângelui care pocnește pe ambele nări de la atâta organizare și îngrijorare.
Am scris în 2017 textul de mai jos. Ziceam acolo că plănuiesc să plec din țară. Nu am plănuit nimic, și bine am făcut.
Ajungem unde trebuie să ajungem, când trebuie să ajungem.
Ce-o fi, o fi.

Azi e ziua maică-mii. De fiecare dată când mă întorc acasă de pe unde umblu, sun de lângă banda de bagaje de la Otopeni și ea îmi spune: bine ai revenit în cea mai frumoasă țară din lume.
Nu o zice la mișto deși de fiecare dată, după “…din lume” bagă un râs drăcesc, știind că ceea ce a spus mă enervează.
Sunt lângă banda de bagaje ceea ce înseamnă că am parcurs deja câteva sute de metri în România, am intrat prin uși absurd ascunse la subțioara vreunei scări rulante pe care se îmbulzesc 300 de români nervoși, care și-au lăsat zâmbetele și decența în avion, printre șervețele și pahare de plastic goale. Am trecut de toaletele murdare și aglomerate, vegheate de femei în alb care sprijină acre un teu, epuizate indiferent de ora la care le găsești. Am trecut de poliția de frontieră care niciodată, dar absolut niciodată, nu spune bună ziua, mulțumesc, la revedere. Și am ajuns la banda de bagaje împresurată ca Jon Snow de trupele lui Ramsay Bolton, câțiva bărbați veghiind ieșirea geamantanelor și împingându-le ca să nu cadă de pe bandă în timp ce personalul aeroportului, cel plătit să facă asta, stă pe scaune și-și suge măselele. Ia mai dă-i dreacu, să se descurce, ce-s prost să muncesc?
Cea mai frumoasă țară din lume mă face să vomit.
Taximetriști gherțoi transpirând puturos și claxonând vârtos, vânzătoare iritate, chelneri obraznici cu fețe de pârnăiași. Și apoi știrile: tudorei și tudosei și burnei cu ciocane, flexuri și sule distrug tot ce s-a făcut bun până acum și mai cu seamă distrug speranța că se mai poate face bun de acum încolo.
Oamenii se închid în ei, ca în casele lor cu termopane și gresie, răcesc în casele ăstea friguroase pe care le-au construit cu gândul la o vară eternă dar uite că a venit toamna și vine iarna și agentul termic s-a scumpit. Nu veți fi afectați, spune primăreasa și poporul sărac, cu mucii pe bărbie, o crede. 46% din populație-zice sondajul, ar vota cu PSD dacă mâine ar fi alegeri.
Cea mai frumoasă țară din lume e locuită de cel mai prost popor din lume.
Care nu vrea să fie operat pe creier, pentru că nu are unul.
Așa că scapă de puținii români care gândesc.
La ce v-a folosit băi că gândiți? Păi nu sunteți voi proști să veniți în România să faceți secție de neurochirurgie?
De asta avem noi nevoie?
Nu. Noi avem nevoie de catedrale și familii tradiționale, de referendumuri care costă milioane și milioane, de unde să avem 15 lei să vă luăm vouă ața de sutură pentru operații?
Azi e ziua maică-mii care trăiește în cea mai frumoasă țară din lume. Ce cadou mai frumos decât plecarea unor neurochirurgi ar putea să primească?
Poate plecarea mea. Că tot îmi pute totul și stric cu vorbele mele fengshuiul național.
http://recorder.ro/video-neurochirurgii-de-la-colentina-vorbesc-despre-motivele-demisiei-meseria-asta-e-despre-creier-si-coloana-vertebrala-noi-vrem-sa-ni-le-pastram/