Odă Moldovei

1999.
Fac o poză călare pe un uriaș tigru de pluș. În spate, studente svelte aruncă bucăți de piatră cubică, icnind gingaș, spre scutierii care apără guvernul. Ăștia au viziere și bastoane doar primele 4 rânduri, nu a ajuns echipamentu până-n fund, la taxatoare, oricum nu avea rost, cataroaiele nu zboară mai mult de 3 metri. Sunt Mării și Svetlane și Elene, nu Xene, prințese războinice.
FMI-ul nu mai dă bani, statul moldovean e în faliment.
Studenții protestează.
Mă rog, studenții gânguresc, râd căprește, cotcodăcesc.
Iar eu și colegul Dan, de la Capital, facem poze cu tigrul de pluș.
Revoluțiile au nevoie de simboluri vizuale.
Suntem la Chișinău să scriem despre o ordonanță guvernamentală care dă acces la bogățiile subsolului unei corporații americane. Nu ajungem să facem asta. Pentru că FMI-ul a zis că s-au gătat banii, guvernu e stricat la stomac, pe budă.
Hahahahahaha. Pe bune?
Taman acum când se lansează Stella Artois?
Niciun chelner nu e în stare să zică Stela Artoa, toți zic ceva tip Artoiz, Artiz, Artoix, complexă franceza asta belgiană, mai bine dai o Baltika și ne vedem de viață. Camera la hotel e singlă, la bar îți dau în loc de alune pește uscat-sărat, dacă ai o sticlă de vodcă pe masă, ești oligarh.
Cunosc unul.
Un oligarh.
Ajungem, eu și Dan, în biroul lui, la etajul patru al unui bloc care arată exact ca stafia celui în care am crescut, pe aleea Mercur, cu scara scufundată în beznă, fără geamuri. Diferența e că la etajul 4 intri în cabina lui Nemo, căpitanul submarinului care pipăie tiptil țâțele economiei subacvatice. Nemo are doi copii, unul studiază vioara, i-a luat un Stradivarius. Logic.
Oligarhul are secretare, bodiguarzi și ministrul economiei țării este pentru el un soi de yoyo pe care îl trimite, așa, din palmă, după țigări, și apoi îl prinde abil, când vine cu restul.
Ministrul economiei ne dă interviu. Despre FMI. Despre solul și subsolul Moldovei. Unde?
În bucătăria oligarhului. Pe mușama.
Ne spune că Moldova e demnă, Moldova merge mai departe. Moldova nu se predă. Mașina care l-a adus la oligarh, îl duce înapoi la minister.
Ce mai vreți?, ne întreabă tatăl micului violonist.
Vrem o vizită la Cricova, răspundem eu și Dan, în cor.
În câteva ore intrăm în tunelurile subterane pe care le cheamă Aligote și Cabernet. Mâncăm castraveți proaspeți și gustăm vinurile care l-au izbit pe Gagarin cu tâmpla de marginea unei telurice găuri negre.
Limbile ne atârnă grele, gravitația e enormă în gură.
Și cu toate astea simțim, noi doi, românii, că Moldova o tulește în față, că nu-i facem față, că e un raptor dansând minion sub ochii unui T-rex cu mișcări leneșe.
Nu am mai ajuns de 21 de ani în Moldova.
Și ieri, mi-am dat seama, că nu o să mai pot să ajung niciodată. Pentru că e muuuuuuult în față și aleargă despletită, ca o mireasă fugită de la o nuntă aranjată.
Nu degeaba Goma era cetățean moldovean.