Stând pe loc cu 30 de kilometri pe secundă

Stewardesa spune: vă rog să vă așezați și să vă legați centurile de siguranță.
La 12 secunde distanță repetă: vă rog stați jos.
Roțile avionului nu s-au așezat pe pistă: nu vă ridicați…
Telefoanele bipăie.
Măștile s-au prelins sub bărbie.
Românul nu mai poate sta.
Nu are timp.
Coboară din zbor, e primul la ușă. E primul la zidul în care nu a fost tăiată încă o ușă. E primul care se gândește că aici ar trebui, în viitor, să fie o ușă și el va fi primul la ea.
Aterizăm.
Juma de avion e în picioare. Drept. Vertically unchallenged. Să nu ne spună nouă să stăm liniștiți la locurile noastre. Freamătă, nu au unde să meargă dar stau înșurubați în șube, transpirând, superiori nouă, resemnații din scaune.
Românul, înțeleg abrupt, crede că face ceva dacă stă în picioare.
Simte acțiunea.
Simpla lui postură erectă îi crează sentimentul misiunii împlinite.
Nu contează că nu te miști. Nu contează că ești blocat ca un os de pește pe gât, faci ceva, te ții pe picioare.

Coboară primii 40 de pasageri. Apoi, din nou, ocluzie.
Ochii sunt toți ațintiți în față, măsurând cocurile și glugile norocoșilor care sunt la ușă și știu care este cauza acestei supărătoare așteptări.
Pornim.
Cei din spate, care au ocupat culoarul de când nici măcar nu aterizasem, nu te lasă să treci înaintea lor pe tine, omul care ai zăcut în scaunul tău de pe locul 9 sau 12, de ce au murit tinerii la Revoluție, să crezi tu că, dacă ai loc în față poți să cobori înaintea celui de pe locul 26?

Burduful atârnă ca un gând de bețiv, neterminat, la 3 metri de ușa avionului. Nu are cine să-l manipuleze, e târziu pentru asta. Coborâți pe scară.
Intrăm 100 de oameni în autobuzul plin de urlete de copii care vor ceva.
Sunt singura care înjură, futu-ți gâtul mă-tii de țară, zic.
Și mă gândesc la autocrația din Emirate și la beneficiile despotismului luminat.
Noi avem nepotism întunecat. Polițistul de frontieră nu salută. Dă din cap, aprobând Bună dimineața! primită de la mine, da, da, e bună dimineața, are un serviciu bun, spor de stat în cur pe scaun, spor de noapte, spor de nesalutat, spor de luat cu mâna dreaptã pașaportul.
Pariez cu mine însămi că iar e închisă toaleta de femei. Câștig și pierd în același timp. Câștig că e închisă, pierd pentru că am sperat o secundă că nu e.
Două mierle cu ochelari, cu saboți de infirmiere și salopetă albastră, stau pe telefon la banda de bagaje. Sunt femeile de serviciu, personaje mitologice care nu îndeplinesc nicio dorință. Degeaba le prinzi, mai mult rău îți faci.
Toți pasagerii, ăia de căutau ușile avionului când eram încă deasupra Ploieștiului, formează acum un zid compact în jurul benzii de bagaje.
Sunt la fel de drepți, la fel de demni, la fel de dârzi, la fel de imposibil de escaladat ca pe culoar.
Popor de ologi pe picioroange.
Afară e noapte și mișcare de revoluție a pământului ne învârte în jurul soarelui cu 30 de kilometri pe secundă.
Românul s-a prins că nu trebuie să facă nimic ca să se miște, decât să stea în picioare.
Cel mai bine, în fața unei uși. De avion, de baie, de magazin, de bancă, de birou, de bar.

Merge și gura de tunel. Totul e să nu îi cauți celălalt capăt. Să aștepți să te găsească el pe tine.