Decât să fie bine, mai bine rău

Îmi vine să strănut și o fac în mască. Doamna care îmi smulge firele din sprâncene zice noroc și apoi mă asigură că nu se teme, a avut Covid, saturație 82, nu putea să se ridice din pat că i se făcea negru în fața ochilor și se-nmuia-n pături. Dar a mers la o evaluare, când încă avea 90 saturația, la spital. Am sunat la 112, m-am dus, a fost foarte simplu, m-au primit, m-au cântărit, mi-au zis ce să fac, că nu erau locuri în spital și m-au trimis acasă, foarte civilizat.
Serios, sunteți prima persoană care zice că a mers totul ca uns.
Tace o secundă apoi nu poate sã mã mintã, în timp ce-mi smulge un fir de păr care-mi trimite lacrimi în ochiul drept, spune:
Eee, am sunat pe cineva. Pe Anca Streinu, fiica lu` …., că a pus-o taică-su manager, e acolo…Fără ea, știți și dumnevoastră…
Știu. Puncte puncte puncte, trei puncte definesc un plan, geometrie spatiului românesc.
Acum câteva luni am avut o discuție cu o prietenă despre emigrare. Eu îi spuneam că în Suedia sau Spania nu ți-e frică de sistemul medical, nu te temi că, dacă nu îi strecori 3000 de euro, doctorul te lasă să crăpi, ea îmi spunea că preferă România unde poate să obțină privilegii, de ce să vrei să fii tratat ca ultimul rupt în cur când poți să-ți cumperi tratament preferențial de la statu care nu-l dă plătitorului de contribuții ci plătitorului de șpagă (apropo, prietena nu a plătit o taxă, în viața ei, statului român).
Ăștia suntem. Preferăm să ne-ndoim cocoașele, scobiți de scorbut, dacă o facem într-un sat de leproși decât să fim sănătoși și prosperi într-o societate de sănătoși și prosperi, unde nu e nimic remarcabil să fii sănătos. Și prosper.
Dăcât sănătos și prosper unde nimeni nu te-nvidiază că te descurci brici, mai bine bolnav și ciordit într-un sistem în care alții sunt c-un picior în groapă și au fost tâlhăriți și bătuți cu ranga.
Ceea ce mă duce la povestea de mai jos și la cei 20 de ani care au trecut degeaba, pentru că ne încăpățânăm să nu înțelegem că ei ne spun că jucăm poker pe dezbrăcate, când de fapt, jucăm rugby cu pietre de moară.

Anul este 2000, luna mai.
Locuiesc într-o casă dintr-o curte de pe o stradă pietruită ascunsă după clădirile nord-coreene ale lui Ceaușescu în care Iliescu a înghesuit servicii și autorități, oficii și ministere, dar în spate sunt țărână, duzi și copii desculți care ies seara din clădiri coșcovite și se stropesc cu apă din peturi găurite, părinții sparg semințe și beau bere, își drăcuie copiii și se înjură cu sete între ei apoi mai iau un gât de bere pe care o cumpără de la magazinul din colț unde au parizer și ștrampi, elastice de păr și uischi făcut într-un beci în Colentina. Aici stau eu la kilometrul zero, e și o mânăstire la kilometrul zero, vin babe și se roagă, pentru sănătate și pentru noroc la copii dar pentru mine nu se roagă nimeni pentru că uite cum îmi sparg acasă, probabil țiganii din zonă, își dau cu părerea polițiștii care stau 3-4 ore la locul faptei și iau amprente, murdăresc dulapul cu un praf negru care scoate la iveală urmele de degete, dar poate sunt ale mele, poate ale lu bărbată-miu, poate hoții au folosit mănuși.
Nu cred că au folosit mănuși, asta pare o lovitură dată de țiganii din zonă, v-au filat niște luni și v-au învățat programul, a spus unul dintre polițiști, cel în blugi și cămașă deschisă la 2 nasturi că îi e un pic cald.
Au luat televizorul și combina muzicală, bani, haine, chiar și niște blugi pătați cu pastă albastră de la un pix spart în buzunar, și pe ăia i-au luat și toate cd-urile, toate casetele. Casa e goală fără muzică și e anul 2000, nu ai streaming pe net.
Las că-i prindem noi doamnă, mă asigură sobru-eficient celălalt polițist și eu îl servesc, optimistă, cu o bere. Bea că e 3 dimineața, cum să nu bei la 3 dimineața?
Beau și eu cu el. Am cumpărat de la non-stop 5 beri. Să avem în casă, pe ăstea nu le-au furat hoții.
A doua zi am un interviu de angajare, vreau să plec din presă, îi scriu patronului prăvăliei unde vreau să mă recalific: îmi pare rău, nu pot să ajung azi, mi-a fost spartă casa, am stat cu poliția până la ora 4 în zori, sunt ruptă. Vă rog frumos amânați și el mi-a răspuns: ar fi bine să fie așa.
Zero empatie. Ce dracu s-a întâmplat cu oamenii dacă e mai important pentru ei să nu fie mințiți decât să audă că cineva a pățit o nenorocire?
Apoi se face iunie. Mă duc la nunta celui mai bun prieten. Nași sunt Adrian Ursu și soția care candidează acum la europarlamentare din partea PSD. Mă duc să îmi cumpăr pantofi, nu pot să apar la nunta unde sunt nași Carmen și Ady așa, desculță. Sunt într-un magazin pe Magheru, am un rucsac în spate în care am înghesuit ținuta mea de prințesă. Nu găsesc sandale, dau să ies. În fața mea, pe trepte, un bărbat îngenunchează și începe să-și lege, tacticos, șiretul pantofului. Cum frate, exact în ușă, mă întorc să-i spun lu bărbată-miu dar întâlnesc figura ușor perplexă a unui alt cetățean, lipit de rucsacul meu. Omul clipește, ca un iepure prins între farurile mașinii, creierul meu e o muscă picată în borcanul cu zacuscă, nu reușesc să înțeleg ce se întâmplă deși ceva sigur se întâmplă, bărbatul cu șireturile a dispărut, cobor treptele, pe lângă mine trece grăbit individul din spate, mâna îmi urcă la buzunarul de sus al rucsacului, verific, respir ușurată, banii sunt acolo daaaar, mâna coboară spre buzunarul de jos, e deschis, mi-a dispărut legitimația de la Capital, mi-a dispărut cardul de salariu, mi-a dispărut buletinul.
Alerg după hoț, îl găsesc vârât într-o firidă întunecată între două case, nu spun nimic, întind doar mâna și el trece pe lângă mine și îmi așează în palmă, tot fără o vorbă, actele și cardul.
Și se face august. Sunt la Vama Veche și stau la cort cu prietena mea, Eva. Ea are rucsacul pus undeva spre intrarea în cort, al meu este vârât în spate, ascuns sub un sac de dormit. Mă întorc noaptea de la Mitocanu, rucsacul meu nu-i. Plecăm cu lanternele de la telefoane aprinse undeva pe faleza dinspre 2 Mai, unde fiul Lenuței știe că duc hoții rucsacele după ce le golesc de aparate foto sau telefoane, că trențe nu au nevoie. E plin printre ciulini de tricouri și blugi, teniși și sutiene. Nu sunt și ale mele. Hainele mele, pline de alge, sare și nisip, sunt înșirate pe plajă ca și cum Hansel și Gretel s-au asigurat că lasă în urmă niște borne ca să știe pe unde să se întoarcă și uite și buletinul și uite și legitimația de presă, a doua oare furate, a doua oare recuperate.
Poate universul vrea să-mi spună ceva.
Ce voia să-mi spună universul?

De 3 ori în 3 luni prădată.
Sub Constantinescu, cel înfrânt de sistem.
Poate universul încerca să mă pregătească de marea prăduială care a urmat. De epoca Iliescu 3 și epoca Năstase 1. Sau poate îmi spune despre Băsescu, cel care a inventat Udrea și binoamele, cel cu care se luptă în continuare Tăriceanu, Voiculescu și tot PSD-ul saaaau universul îmi spunea că ar trebui să mă car, că a patra oară nu mai scap, una e să-ți fure muzica și blugii pătați de pastă de pix, una e să-ți fure buletinul și cardul și legitimația de presă de care oricum vrei să te lași, alta e să-ți fure viitorul și speranțele.
Pleacă domniță din țară, asta mi-a spus universul la fel cum i-a spus și lui Emil că dacă vrea să-și scape băiatul de pârnaie trebuie să rupă franzela Convenției, juma lu Stolo, juma lu Isă.
Dar eu nu vorbesc limba universului căci universul, ca extraterestrul de pe Trafalmadore bate step și se bășește morse și eu nu știu să citesc în pași de dans și lungimea flatulației, așa că nu am înțeles și am rămas.
Și de atunci, nimeni nu m-a mai furat cinstit.
Nimeni nu m-a mai furat pe față.
M-au tâlhărit la taxe, la rest, la vot, promițând, înșelând, păcălind, cățărându-se pe morți, pe vii, pe copii.
Nu ai cum să vii cu un praf să dai pe țara asta să cauți amprente. E plin de degetele noastre ridicate în muiepsd, ei lucrează cu mănuși, ca niște proctologi adevărați ce sunt.
Și când simțim cum ne palpează prostata, să știți că nu asta fac, ci doar ne fură și ultima brumă de speranță pe care noi, Papillonii închiși în ocna României, ne-am vârât-o atent în anus, așteptând marea evadare. Care nu a fost să fie.
Pentru că nu am înțeles limbajul universului.