Te iubesc dar nu pe tine. E pe vine.

„«Încordează-ți stomacul, pumnul o să vină degrabă în plex», își spune sieși Mara, personajul principal, undeva la începutul romanului. Dar este mai degrabă un avertisment pentru cititor, căci Raluca Feher a scris altă carte dură ca un pumn în plexul solar, altă carte-oglinda, altă carte inconfortabilă, plină de adevăruri denudate până la insuportabil. Dar nu îți face iluzii că poți fenta pumnul. Oricât ai încorda stomacul, durerea va veni oricum. Fiindcă pe Mara o recunoști în fiecare dintre femeile pe care le știi. În tine. Și dacă nu pe Mara, atunci pe vreunul dintre celelalte personaje, fiecare cu bubele lui supurânde, căci nimeni nu scapă și nimeni nu e bine în lumea din cărțile Ralucăi. Toți sunt iremediabil stricați și degrabă săritori să strice pe ceilalți, iar incizia cu precizie chirurgicală a autoarei devoalează această lume crudă, reală, dincolo de minciună, de iluzie, de proiecție.” – Petronela ROTAR, scriitoare

„Pregătiți-vă să urcați într-un roller coaster din care să nu puteți coborî decât la final, cu toate că, pe parcurs, veți simți acut nevoia câtorva opriri. Pregătiți-vă să faceți față unei sincerități brutale, care vă va face să vreți – măcar uneori – să întoarceți capul. Oglinda în care veți privi s-ar putea să fie prea clară, iar imaginile fără perdea. S-ar putea și să vă sperie oamenii-oglinda în care v-ați putea reflecta. Citind cartea Ralucăi am avut senzația că a speculat fiecare literă a alfabetului, s-a folosit de toate cuvintele pe care le-a inventat limba, ba încă a mai inventat și ea unele. Totul pentru a încerca o definiție reală a dragostei. Nu cea din dicționar, cu atât de puține sensuri. Autoarea – mai bine zis Mara – a scris o carte întreagă despre dragoste. Sau, mai degrabă, despre lipsa ei. Mara n-a găsit nici măcar dragostea de sine, cum ar fi putut primi și împărtăși iubirea cu ceilalți? Dar chiar dacă n-a știut niciodată cum arată dragostea, a avut o altă superputere: să se mintă și să se creadă.” – Camelia CAVADIA, scriitoare

Da. Iese cărticica.
Te iubesc dar nu pe tine. Puteți să faceți precomandă aici:
http://www.edituratrei.ro/carte/raluca-feher-te-iubesc-dar-nu-pe-tine/3623/?fbclid=IwAR1E-c3D5Whl0ACZZ8FHcaN-tiI240WuoZe77vEL5twOxyj46ItIOXj1vws

Și așa, de poftă să dați click și Precomandă, las aici un pasaj.

Au stat ele două, la un vin, Mara ascultând neatentă sau neascultând atentă sau atent pierdută în povestea ei, obosită deja de așteptarea de a spune și ea trei vorbe, dar hei, nu se face să întrerupi omul care ți‐a fost aproape la greu și căruia îi e lui acum greu.

Emilia vorbea ceva despre contracte, oameni de căcat, impostori și imbecili.

— Ce face Javier?
— Bine. Știi cum e.
— Nu, nu știu.
— Fiecare cu treaba lui, așa se menține echilibrul.

Mara și‐a amintit că profesoara ei de yoga i‐a spus că are o problemă gravă de echilibru, partea stângă a corpului ei se comporta ca Ținutul Secuiesc, o provincie cu propria limbă, istorie și obiceiuri, care nu voia să o asculte. Nu putea să stea în piciorul stâng, mâna stângă nu se îndrepta complet și nici umărul stâng nu era capabil să urce la ureche.

— Zi‐mi cu TP, a cerut Emilia, abrupt, ca într‐o ședință de board dând cuvântul unui șefic din provincie să își spună ultima dorință înainte să‐i scarmene căpățâna.

Mara a scos telefonul și i‐a arătat o poză de pe Facebook a lui TP, poza cu care primise 2 000 de like‐uri pe Tinder, și Emilia a împins mâna cu telefonul departe de ochi, ca și cum brusc nu vedea bine și a întrebat aspru: Ce cauți tu cu alpha ăsta?

— Cum?

— Ăsta nu e deloc genul tău, ție îți trebuie un tip să‐l calci în picioare, ăsta nu e. Cum vă merge?

Mara s‐a încolăcit în ea ca un arici prins masturbându‐se lângă somnul Albei ca Zăpada.

— Ne certăm. Mi‐e foarte greu să înțeleg de ce stau cu el. Am ajuns în punctul ăla în care fac liste cu de ce să rămân și de ce să plec. Dar, hei, nu mă plictisesc.

Și tocmai atunci, în cămașă roz‐pal, cu butoni din jad cu broaște țestoase, TP a intrat în restaurant și stomacul Marei s‐a urcat în gât, ca în fața marelui examen.

TP i‐a sărutat mâna Emiliei și apoi a pornit o conversație mai plină de oglinzi decât un labirint de iarmaroc, aici el era înalt și tras la față, aici turtit și amenințător și ea, Emilia, râdea și gângurea și întindea mâna și‐l atingea pe mâna lui. Mara a comandat încă un vin și a ieșit la o țigară, și în 12 minute la alta, în 37 la alta, luciditatea curgând din ea ca dintr‐o femurală secționată de cuțit. Din ce în ce mai beată, din ce în ce mai puțin îngrijorată, din ce în ce mai eliberată, credea ea, i‐a spus:

— Dar de ce nu îi povestești Emiliei despre faptul că tu crezi că pământul e plat?

Apoi:

— De ce nu îi spui că tu crezi că noi, femeile, și mai ales noi, femeile corporatiste, suntem creaturi de mucava, fără viață, trăgând ca vitele la căruța prăvăliei?

Sau:
— De ce nu îi spui că tu crezi că e mai ridicol să umbli ca femeie cu un bărbat mai tânăr decât ca un moșulan să umble cu o tinerică?

În timp ce fața Marei se contorsiona de ură și frustrare, futu‐ți gura mă‐tii, acum te fac de căcat față de un om mișto, prietena mea, o să vezi tu, Emilia îl privea din ce în ce mai miloasă pe TP (asta vă spun eu, autorul, Mara oricum credea că tovarășa ei ar fi futut și un pitic de grădină după ce‐l curăța de noroi). Când Emilia a plecat la baie, TP a luat‐o de încheietură, a strâns‐o și i‐a zis: Am mai umblat cu alcoolice. Tu te faci de căcat, nu eu.

Mara nu știe cum s‐a încheiat seara DieDerDas, probabil nearticulat total, paradoxal ca toată viața ei.

Pentru restul de adevăr care-ți umflă al tău păr, precomandă acum.
Nu mă întreba cum.