Mașină cu număr de Italia, mașină cu număr de Germania, mașină cu număr de Belgia, mașină cu volan pe dreapta. Românii au venit acasă. E luna nunților, hotelurile sunt pline de cucoane coafate, tăvălite în sclipici, toc-toc-toc, leagă hore cu mămăi cu părul strâns sub batice înflorate, călcând îngrijorat în pantofii care le strâng picioarele obișnuite să pună talpa goală pe iarbă.
O lume despărțită de mii de kilometri de pământ și apă dar unită acum, în august, de acordurile lui Taraf tv și a chiuielilor nașilor. Iuiuiuiuiuuuuuuuuuu!!!!
Viscri e plin. Prințu Charles, dacă vine, trebuie să parcheze la intrarea dinspre Bunești. Se merge pe cruzing, cu 4 la oră, printre mânji, copii, femei hurducăind căruciore pe cataroaiele de pe ulița principală, printre mașini puse-n porți, printre copăcei, gâște și falange de turiști dezorientați care, totuși, nu vor să-și cumpere, la 30 de grade, ciupici de fetru sau ciorapi de lână.
Doamna Vio are picioarele umflate de la tromboflebita care o chinuie. Stă-n picioare în bucătărie toată ziua, trebuie să muncim, zice, că dacă nu noi, cine?
Numerele de mașini se schimbă în secuime. Nu mai avem Italia, Olanda și Anglia ci Ungaria.
Secuii s-au pitit de căldură în case cu steaguri albastre, viță de vie și mușcate la geam. În Cristuru sunt 4 oameni pe stradă, nici ei nu știu de ce. Berzele nu au plecat de aici. Berzele secuilor nu se grăbesc nicăieri, par să rămână în ariegardă, să asigure că retragerea se produce în condiții optime.
Apoi începe codrul și mașina e înghițită de verde, niciun sat, doar copaci alergând pe la geam, din când în când o cabană de pe vremea lui Piticu, unde e împărat vreun vânător de-al lui Tanczos.
Oare-am intrat în Moldova?
Pe-o parte și pe alta a drumului sunt căsuțe de lemn care vând berze din plastic și blănuri de oaie făcută din plastic, mături și pitici cu nas de boxer, spart de un upercut. Din ce trăiesc proprietarii, câte berze de plastic vând pe an? Câte ciubăre și câte statui de câini lup cu strabism?
Mașini cu numere de Belgia opresc și din ele coboară domni cu borsete ținând de braț tătăiți cu picioarele strâmbate de muncă. Pe-o parte și pe alta, casele au porțile decorate cu voal, baloane colorate și funde, mașini cu garoafe pe capotă trimit claxoane în aer.
Și-apoi ștau. Ne oprim într-o coloană, drumul gâtuit pe-o parte și pe alta de mașinile parcate, sute, mii, ce e aici?
E Lacul Roșu. Număr cel puțin 5 agenți de circulație, învârtind mâinile inutil, nu ai unde să mergi mai iute. Juma de Românie e aici, pe malul lacului, mergând în șir indian spre debarcader, unde așteptările le sunt ghilotinate căci toate bărcile sunt pline, o micro bătălie navală se desfășoară sub un nor de chiote și fum de eșapament.
Tarabele de sub pometele muntelui vând și ele berze de plastic, câini din cauciuc cu ochi bulbucați și langoș.
25 de kilometri, până-n Tașca, îi faci într-o oră ș-un pic, ocărându-ți prostia de a ieși cu mașina din casă duminica și apoi scăpăm printre sate cu busturi de bătrâni lipite de băncuțele de la poartă, alte nunți, femei în rochii aurii cu părul ridicat în turnuri Eiffel și bărbați cu flori la buzunarul de la piept.
Casele își pierd țiglele, acum toate au tablă colorată și un etaj în plus, în care nu stă nimeni, termopane tăiate nefiresc, în romb, trapez sau triunghi și câte-un morman de moloz în curte. O țară întreagă mirosind a mortar, construită cu transpirație scursă p-afară, pe la D, I, GB, B sau H, trăind câte 6 într-o casă, fără un drum la Mcdo, că de ce să risipești banii de ușă când ai zeamă de pui făcută de nevastă-ta acasă?
La margini de orașe, depozite de fericire, temple grecești în fața cărora sunt parcate merțuri, beemveuri, porșane, hamăruri și, ăștia mai săraki, audiuri.
Noi nunți, repede-repede, fă-ți o familie, toarn-un copil, doi, trei, viața trece pe lângă tine, nu o să stai toată viața în Anglia cu 5 bărbați într-un apartament puchinos, nu degeaba îți faci casă la tine la Fălticeni sau Praid, frumoasă, cu acoperiș albastru și uși ca ochiul de muscă, cu geamuri umflate.
Auziți, dumneavoastră credeți în stafii?, întreabă chelnerul și eu mă gândesc că seamăn cu vreun neam de-al lui întors să-l bântuie că nu a făcut pomana de 40 de zile cum se cuvine.
Nu.
El da. S-a mutat într-un apartament, mai întâi doar el vedea, nevasta nu, cădeau obiecte, se aprindea televizoru aiurea, se trânteau uși, credea că a înebunit. Și apoi a văzut și nevastă-sa fantoma, doamnă, stătea după ușă, am văzut-o cum vă văd pe dumneavoastră. Mi-am luat viteză și nu m-am mai întors, deși plăteam chirie mică.
Stafiile pe după uși ne trimit pe toți p-afară, ușile trântite-n nas și oglinzile sparte-n față.
Cei mai mulți dintre noi nu se mai întorc decât ca să-și plimbe pentru 5 zile succesul în fața neamurilor prea betege să-și ia tălpășița la timp.
E 3 dimineața și nuntașii chiuie. La țigară, se vorbește italoenglezoromână.
Bona night, pisi!
Mă gândesc la documentarul despre inelele lui Saturn și cum au fost formate ele. O lună din gheață s-a apropiat prea tare de planetă și a fost pulverizată de gravitația prea puternică. Bucățile de lună explodate au încercuit planeta în numai o zi. Asta s-a-ntâmplat și cu noi, 5 milioane de români, împrăștiați de uriașa explozie de impotență a statului, rotindu-se în inele în jurul planetei-casă.
Incapabili să se întoarcă.