Uitarea noastră cea de toate zilele

Nimeni nu crede că ne mai facem bine. Poveștile spuse la un pahar de vin sunt toate despre dezumanizare, ticăloșie, perfidie, trădare. Despre bătrâni păcăliți că li se vor curăța burlanele pentru 60 de lei și apoi mulși de 800 de lei pentru că, mamaie, ți-am tăiat și crăcile ăstea de la copac care intrau pe geam, scoate banul sau îți luăm televizorul. Despre femeia care vine să te ajute la curățenie și ciordește cerceii de aur de la bunica. Despre copii lăsați pe mâna prietenilor care încasează alocația și îi lasă să moară de foame. Despre medici care te lasă să crăpi la ușa cabinetului pentru că nu ai bani să-i plătești.
Nu avem nicio șansă, spunem și mai luăm o gură de vin.
L-am întrebat pe bătrânul arhitect dacă a vrut vreodată să plece din țară.
Nu. Nu a vrut. Nu s-a imaginat niciodată altundeva decât aici, copac pentru care singura mișcare e pe verticală, singura axă importantă, departele se vede doar de sus, nu plecând departe.
Are 82 de ani și o memorie limpede, de dulap de farmacist, cu toate amintirile etichetate cu nume și ani. Cum arăta Bacăul când el avea 5 ani. Cum arătau atunci Botoșaniul, Iașiul, Rădăuțiul, cine era tanti Liliana din Râmnicu Vâlcea unde au stat cât au fost refugiați în al doilea război mondial, cine îi era coleg de bancă în 58, la arhitectură. Știi de ce a ajuns Suceava reședință de județ? Pentru că Emil Bodnăraș era din Suceava.

Seara curge cu povești despre cutremur, despre alocarea de apartamente de serviciu pe vremea lui Piticu și sforile pe care trebuia să le tragi ca să te muți în apartamentul de 4 camere pe care îl ocupase secretarul de partid cu nevastă-sa, despre burse în străinătate pierdute în favoarea unor desculți cu rude în CC, despre rezistență și biserica neputinței la care ne-nchinăm înainte să dăm drumul la Netflix.

Rădăuți era un târg mare, mulți evrei, nemți și polonezi și sârbi. Erau sinagogi și catedrale și biserici. Case mari, de negustori, cârciumi și teatru. Acum pare mușcat, mestecat și scuipat în batistă de un uriaș cu sensibilitate la dinți. Blocuri între case și orori de sticlă între fațade interbelice, linii ferate îl decupează în fâșii și lângă calea ferată, un om cu o capră în funie se uită lung la mine și apoi îmi face un semn cu degetu trecut peste gât, zâmbind.
Mori.
Bătrânul arhitect a luptat să nu-i pună un bloc în mijlocul unei ciupercării de case. A pierdut.
Bătrânul arhitect a luptat ca centrul comerical să se-mbine blând cu restul clădirilor. A pierdut.
Bătrânul arhitect a vrut să facă o biserică altfel. A pierdut.

Nu ne mai facem bine dar nu plecăm.
Unde să plecăm?
Undeva de unde să putem să ne întoarcem mai puternici. Un loc unde ne cresc pumnii, cât capul ni se fac, nu mai putem să purtăm cămăși cu manșete strânse pe încheietură căci încheieturile sunt groase cât coapsele noastre.
Am citit despre indienii Crow din Canada pentru care sfârșitul civilizației lor a însemnat sfârșitul timpului. Nu mai există nimic, nimic nu s-a mai întâmplat de când și-au pierdut libertatea.
Un popor fără control asupra lumii pe care o umple, este un popor pentru care nu mai există prezent și viitor. Pentru care acțiunile își pierd semnificația.
Îl invidiez pe bătrânul arhitect. El încă are repere, are un ieri, un azi și un mâine.
A pierdut. S-a ridicat. A intrat într-o altă luptă. A pierdut. A căzut, s-a ridicat, a intrat într-o altă luptă. Nimic nu s-a schimbat pentru el. Poate doar o lecuță de reumatism, dar creierul e viu, cu bocceluța la ușă, gata să plece într-o nouă încercare.
Dar noi, noi nu știm de ce facem ce facem. Ne trezim, mergem la serviciu, facem baletul fără sens al existenței, cumpărăm creveți și bere, șosete și bilete în Grecia, dar nu avem un scop.
Nu vrem să ne facem bine.
Pentru că nimic nu ne face bine, am stabilit, și, resemnați, pozăm veseli pentru Insta, incapabili să ne amintim ce-am mâncat ieri, d-apăi care e numele colegului de bancă din clasa a IV-a care avea disc cu Jean Michel Jarre.