Am un prieten care mi-a spus așa: pe 21 mai se fac 25 de ani de la asasinarea lui Culianu. Nu ai vrea să faci un Frontline despre asta?
Ba da.
Prietenul meu mi-a cerut să ne întâlnim. E bântuit de povestea asta. Știe și alte cazuri. Tentative, dispariții.
Poate e mai bine să nu vorbim la telefon.
Nu apucăm să ne vedem. Corvezi, corbi, corsete sociale ne împiedică dar eu reușesc acum 3 zile să vorbesc cu Liviu despre o dezbatere mai largă: asasinatul politic în România.
De la Barbu Catargiu, la Călinescu, de la Iorga, la Codreanu și Culianu.
Zice Liviu: mi-a spus cineva, nu mai știu cine, că suntem poporul cel mai asasin din Europa.
Nu cred. Cine, noi? Pâinea lui Dumnezeu, băieții care cresc castraveți în grădina Maicii Domnului, cel mai ospitalier popor din lume, adevăratul neam ales?
Noi.
Flecăreala și scuipatul strâns la colțul gurii au acoperit gemetele victimelor. Cu ochii la marele vecin rus și borgienele lui metode de vătămare a inamicului, am încetat să ne uităm în plictisitoarea noastră ogradă.
De ce am face-o?
Departamentul asasinate și cover-up al serviciilor este populat de oameni lipsiți de imaginație care ne agasează teribil cu lipsa lor de fantezie.
Procurori care se sinucid aruncându-se de la etaj. Oameni de afaceri veroși care se sinucid intrând cu mașina în copac.
Pe bune dragă servicii, doar atât puteți?
În timp ce cinemaul românesc face furori la Cannes, scenariștii voștri nu pot să vină decât cu un banal accident de circulație, mă rog, sinucidere, în cazul Condrea?
Un suflet slav ne-ar trebui, o poezie siberiană.
O linguriță de poloniu de la vecinu Putin.
Un accident de elicopter în centrul centrului energetic din munții Bucegi.
Sau, de ce nu, un accident de vânătoare, cu Adrian Năstase la trăgaci, în calitate de iubit părăsit, ca să avem și o crimă pasională.
Sau atacul unui tigru scăpat de la grădina zoologică. Un meteorit care a căzut pe casă sau un porumbel telecomandat care a lansat o bombă pe mașină.

Accident de mașină cu victima desfigurată?
Convenabil și mediocru.
Unde sunt asasinatele de altă dată?
Încercăm să descoperim pe 6 sau 7 iunie la Frontline Club Bucharest.

Tom este istoric. A venit prima oară în România în 1990. Până acum a reușit să învețe să ceară cafea, nota la restaurant, să spună mulțumesc și la revedere. E scoțian, rostogolește cuvintele ca pe butoaie pline, unele îi cad de pe limbă și se terciuiesc pe fața de masă.
Ce ai spus? Poți să repeți?
Sunt deja la a 6-a rugăminte de “poți să repeți?”.
-În primăvara lui 1990 lumea era isterică în București, repetă Tom.
Agitată, cu poalele-n cap, dată-n foc.
În primăvara lui 1990, în București nu găseai un om calm, doar bande de nuntași beți de încântarea descoperirii democrației. Capacul odată smuls, poporul clocotitor cobora pe pereții oalei, clamând, cerând, invocând.
Votând.
-La început mi-a fost frică, lume nervoasă, o agresivitatea verbală incredibilă. Apoi mi-am dat seama că nimeni nu o să facă nimic, că nu vor fi violențe, că amenințările rămân doar cuvinte și că nu vor reuși să condenseze în lupte de stradă.
Tom a ajuns în aprilie 1990 în Cluj.
Altă țară, alt popor. Miting Rațiu. Strânși în jurul candidatului, oameni calmi, cumpătați, cu mâneci suflecate, puși pe treabă. Ascultau ce zice Rațiu, aprobau cu mișcări verticale de bărbie. Păreau că știu foarte bine ce este de făcut, că au un plan, că drumul lor este mai scurt decât cel al muștelor demente de la București.
-Dar apoi l-au ales pe Funar, spune Tom.
Oamenii calmi, cumpătați și cu mânecile suflecate erau doar ceea ce păreau, niște oameni calmi și cumpătați, cu un mare deficit de scandal. Așa că au ales nebunu tricolor.
O țară de gravide pline de pofte, unele să-njure, altele să râdă, altele să doarmă în liniște vreo 26 de ani, până s-o face frumos și pe strada noastră.
-Nimeni nu vă poate scăpa de voi înșivă.
Poți să repeți?
-Nimeni nu vă poate scăpa de voi înșivă. Uniunea Europeană, americani, englezi, nimeni.
Înțeleg abrupt că România nu a ieșit niciodată din Duminica Orbului.
O retrăiește într-un limbo infinit și nu e nimeni care să ne spună: dacă vreți să se oprească, dacă ați obosit să vă învârtiți în cerc, apăsați pe butonul ăsta și puteți în sfârșit să vedeți zorii  lui 21 mai 1990.
Și dacă ne-ar spune, oricum nu ne-ar păsa.
Îngroziți de surprizele viitorului, ne aruncăm în decolteul trecutului.
Se știe, înainte era mai bine.
Tom mă îmbărbătează: măcar voi, românii, nu sunteți nici pe departe atât de paranoici și depresivi ca bulgarii.
Duminica Orbului pus pe șotii.
Mă duc să-mi pun singură pastă de dinți pe clanță și muștar în ghete.
Noapte bună.

Cristos a înviat! se răstește semipareza unui cerșetor adunat pe o bancă lângă biserică. Arată ca un gargoyle rătăcit din gura căruia nu curge apă de ploaie ci rugăminți fierbinți.
Dă-mi și mie doamnă ceva, dă-mi un leuț să-mi iau de mâncare, susură de sub broboadă o femeie făcută sul lângă intrarea în Sfântu Nicolae.
Alți 4 cerșetori, cu pungi decorate cu fotografii cu iepuri, toți cu chipiuri de ceferiști și mustăți cleioase, reazemă pereții toaletei bisericii.
Iote bre, ăștia au făcut WC aici, îmi zic. Deștept lucru, nu pierzi Învierea din cauza unor mațe stricate. WC temeinic au la Sfântu Nicolae, cu termopane mari, maronii și cu scăriță placată cu gresie pe care să ne rupem gâții iarna, dar oricum iarnă nu o să mai fie niciodată. Pare curat și brusc îmi doresc să mă spăl pe mâini, să fac un pipi și să mă spăl pe mâini și să-i mulțumesc Domnului pentru toaletă și să-i spun că uite că se poate precum în cer așa și pe pământ, curat și termopanat.

Dar bufnițele nu sunt ceea ce par, cum bine ne-a zis Twin Peaks, căci WC-ul cu ferestre mari este un soi de bucătărie în care tronează o giga-hotă sub care ard lumânări într-o cădiță de inox ciuruită, inundată de un lichid cleios.
Sunt sufletele lumânărilor pierite pentru VII și pentru MORȚI.
Cu mâna greblă, un muștiuc știrb curăța găurile, eliberându-le pentru noi lumânări. 1 leu una, o iei din biserică, cum intri pe lângă doamna făcută sul de lângă poartă.

Muștiucul spune Doamne Ajută!!!
Miroase a urină. El miroase a urină. Mă gândesc că a intrat aici, crezând și el că e toaletă și când a văzut că e cu lumânări, s-a scăpat pe el.
Urină și ceară arsă.
VIII și MORȚII.

Doamne Ajută!
În răcoarea bisericii, sfinți zgribuliți privesc strâmb umanitatea venită la cerșit favoruri de la Ăl de Sus. În dreapta, în spatele unei mese, se ascunde o femeie îmbrobodită. Vinde lumânări, iconițe, icoane, giga-icoane, cărți, catastife, nimicuri de surdo-mut de tren. Pe masă e o cutie pentru donații. Scrie pe ea: donații pentru bolnavi. Imediat lângă, pe un scaun este o altă cutie pe care scrie: donații pentru operații chirurgicale. La 3 metri, pe o altă măsuță este o altă cutie pe care scrie: donații pentru bolnavi gravi. Încă una anunță că în ea este așteptat mărunțiș pentru bolnavi cu afecțiuni pulmonare.

Mă uit după canceroși, cardiaci, diabetici.
Nu au ajuns la o segmentare dibace, pe tipologii de boli.
Dar dacă se suprapun bubele? Dacă chirurgicalul e și grav și dacă pulmonarul e chirurgical?
Cum facem împărțeala donațiilor?

Preotul calcă atent, folosindu-și cârjele de plastic. Un enoriaș ghiduș întreabă: și-a rupt piciorul la ski?
Se râde înfundat.
Popa încearcă să scape de o coafată care îi explică cum se face treabă la Cluj. Nu poate să fugă, femeia îl urmărește ca o muscă rea.
La Cluj e mai bine ca la Brașov, au mai multe cutii pentru donații, strâng bani pentru cei cu nasul coroiat și pentru fetele cu sânii mici, pentru doamnele cu căderi de calciu și pentru bărbații cu complexe de cocoșel.
În Cluj e mai bine.
Lumânările se ard în viluțe cu gresie mai scumpă, termopane mai profesioniste, inoxuri mai lucioase. Cerșetorii lor au pungi decorate cu poze mai frumoase, zâmbete mai profesioniste și, în loc de Cristos a Înviat! aruncat la 3 săptămâni după sărbătoare, la Cluj există un tratat de cântecele de cerșit, întocmit de un grup de sociologi experți în psihologia creștină.

Și au toaletă la biserică la Cluj. Pentru vii și pentru morți. Că și ei, morții, au nevoile lor. Și votează. Uite d-aia o să câștige Boc alegerile.
Sau ăla era Dragnea?

Învățămintele regelui Shang, regatul Qin, secol IV înaintea erei noastre:
“Un stat care folosește oameni de treabă ca să guverneze ticăloși se va îmbolnăvi ușor de dezordine și va fi distrus. Un stat care folosește ticăloși ca să guverneze oameni buni, se va bucura de pace și va prospera.”
Deci asta era. Ce nu facem noi pentru pace și pentru propășirea patriei?
Cu învățăturile regelui Shang pe noptieră, poporul și-a tras pătura peste cap, bucurându-se de flatulațiile de ciorbiță de fasole care parfumează pacea nopții eterne.
În Polonia, 240.000 de oameni au ieșit săptămâna trecută să protesteze împotriva puterii. La Brașov, 4 manifestanți și niscaiva presă s-au făcut că admiră panseluțele din fața prefecturii, așteptându-i pe ceilalți. Ceilalți. Oamenii cu protestul.
Unde-i domle manifestația împotriva Hexi? La Modarom sau la fântână?
Ce-i drept, la fântână, în Piața Sfatului, erau strânși așa, la vreo 200 de oameni. Zilele Brașovului-scria pe pânza întinsă în spatele unei dizeuze fugită de la cercul de preparat sărățele condus de Marina Voica.
Mai lăsați-ne domle în pace cu protestele ăstea, vrem hituri din `88 și vată de zahăr, vrem să închidem ochii și să nu luăm nicio decizie. Hexi și Achimaș, doctorate, plagiate, Ponta se întoarce și Iliescu nu a plecat niciodată. Cui îi pasă?

Nu vreau decât să scap cu viață din viața asta, pare să își zică omul cel bun care și-a lăsat destinul în mâinile omului cel rău. Dar asta nu prea se poate, că Valar Morgulis. Cu-o moarte toți suntem datori.
Păi tocmai, și atunci de ce să mă agit atât, când rezultatul este același?
Cred că pe scenă e Silvia Dumitrescu despre care tabloidele spun că are un corp superb la 54 de ani. Tot tabloidele spun că băiețelul lovit de Traian Băsescu când avea 10 ani, acum are 22 și nu o să-mi vină să cred ce s-a ales de viața lui. Vreau să văd. Dă-i dracu pe Hexi, vreau să văd ce a crescut unde a dat Băsescu.
Ce-mi pasă de Achimaș când Istrătoiu a făcut o carieră în modeling și cinema? Cine?
Istrătoiu. Băiatul bătut de Băsescu acum 12 ani. Băsescu, ăsta care a furat flota și a distrus țara. Care acum e cu Turcescu. Chiar, iartă-mi șpagatul conversațional, dar ai văzut ce pantofi sidefați are Firea?
Hrănit cu furaje, omul mult și bun trăiește la firul ierbii admirând copleșitoarele drame din lumea râmelor, furnicilor și puricilor de plante.
E pace.

Undeva sus, în birourile lor de stăpâni, regi, împărați, mari-preoți, ticăloșii fac ticăloșii ca noi să trăim liniștiți.
E și ăsta un sacrificiu.

Calul e imens, negru și nervos, merge într-o parte, de parcă un magnet uriaș i-a prins în raza tractoare tona de oțel pe care a halit-o dimineață și îl târăște spre trotuar, iar el, neputincios, grăbește pasul cu picioarele din spate dar cele din față rămân în urmă. Ferește-te că nu știi ce-i în mintea lui!!
Călărețul încearcă să-l îndrepte, din spate vine coloana Junilor Roșiori, poate dacă îi vede pe ceilalți cai cum curg, ordonat ca o flotilă germană, se va liniști.
Hristos a înviat! urlă un june cu părul alb și cămeșă sclipitoare, roșu-galben.
Adevărat a înviat! răspunde mulțimea, sute, mii, aliniind trotuarele.
Câinii stau în brațele stăpânilor, clipind des, figuri umile sau uimite. Nu latră unul, amuțiți la vederea matahalelor care bocăne transpirate pe asfaltul patinoar.
-E o chestie cu veche semnificație, de sute de ani junii Brașovului coboară și…
-Da` de ce de Paște, care e treaba cu Duminica Tomii?
Chestie veche de sute de ani. Uite, George Barițiu a scris de ei la 1839, asemuindu-i călușarilor iar cronicarul sas Julius Teutsch a descoperit urme de daci în tocănița precreștină afișată de sărbătoarea junilor. Exact ca dacii, spune Teutsch, junii sărbătoresc reînvierea naturii, victoria soarelui, începutul vieții noi.
Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!
-Dar caii de unde i-au luat?
-Păi de unde? I-au închiriat de la țăranii ăștia care au prin zonă ferme și animale.
-Da, dar asta nu costă bani?
-Nu cred, că oamenii or fi fericiți să îi dea pentru paradă.
Fericiți cei săraci cu duhul.
Anul ăsta nu a prea fost iarnă și mai sunt și alegeri locale cu 5 candidați independenți, unul din ei actualul primar. 140.000 de lei au zburat de la bugetul local direct la Uniunea Junilor din Schei şi Braşovecheni care acum 3 zile a primit și sediu, căci nu se mai putea fără.
70.000 de lei au fost folosiți pentru organizarea Coborârii Junilor în Cetate, zice presa. Asta înseamnă 15.600 de euro. Costă mult caii. Mai costă și măturătorii și plasticele ăstea care închid traseul costă de înebunești, sunt din aur și argint, cum să nu coste.
Mai departe, avem 61.000 de lei care vor fi folosiţi pentru organizarea activităţilor tradiţionale ale Uniunii Junilor.
????????
Ar trebui să scriu un șir de 829 de semne de întrebare ca să simt că am reușit să redau semnele de întrebare pe care mi le ridică formularea: organizarea activităţilor tradiţionale ale Uniunii Junilor.
Uniunea Junilor există numai din 2011. Despre ce acțiuni tradiționale vorbesc edilii? 13.600 de euro ca să …își lase mustață?
Și mai avem 9.000 de lei pentru evenimentele care vor avea loc în perioada septembrie – octombrie. Zice articolul: “În acest an, junii şi-au propus să realizeze, pe lîngă evenimentele specifice, şi cîteva materiale de promovare a tradiţiilor, respectiv o broşură, pliante şi un film documentar care vor fi oferite cu titlu gratuit cetăţenilor şi turiştilor.”

Cetățeanul Feher nu a găsit broșură. Nu a primit cu titlu gratuit pliant. Cetățeanul Feher se întreabă unde va fi difuzat cu titlu gratuit filmul documentar și cine îl va produce. Ce tipografie va tipări broșurile și pliantele și care or fi evenimentele specifice. Dar asta s-a mai întrebat deja cetățeanul Feher așa că să trecem la ce crede cetățeanul Feher, paranoic fiind. Feher crede că 140.000 de lei pentru conservarea tradițiilor și evenimente specifice (120.000 în 2015) sună mai degrabă a ” you scratch my back and I`ll scratch yours”.
Între timp Muzeul Primei Școli Românești are cancer în metastază. Vasile Oltean, directorul-preot al Primei Școli, a mers cu basca în mână după bani la Rotary Kronstadt. Oltean e unul, jde juni cu familiile lor sunt, matematic, mai multe buletine, mai multe șanse de câștig. La care adăugăm cetățenii de la care se închiriază caii, măturătorii, ăștia de bagă în buzunar cei 15.600 de euro, dintr-o lovitură.
Și mai e vizibilitatea.
Păi câtă lume ar vedea investiția de la Prima Școală Românească și câtă lume cască gura la parada Junilor?  Trei speriați versus câteva mii de oameni. Dacă nu zeci de mii. Localnici și turiști veniți din Constanța și Buhuși, Călărași și Brăila care invidiază brașovenii, zic: uite mă că la ăștia se fură dar se și fac activități specifice tradiției dacice, nu ca la noi unde doar se fură.

Edilul a mizat bine.
Ascuns bine sub o cușmă de June, dosarul penal al lui Scripcaru nu o să mai pută.
Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!
PS. Junii se duc la Pietrele lui Solomon să arunce cu buzduganu în cer, după vârcolaci, să nu înghită soarele. Dacă ar fi mai atenți, și-ar da seama că vârcolacii conduc orașul. Soarele nu e așa gustos ca bugetul local.

Vericul a făcut meningită. Oboseala, stressul, mâncatul prost au făcut gălăgie și au trezit o bacterie nervoasă care i-a inflamat meningele. A ajuns la spital cu dureri monstruoase de cap. Putea să dea ortu popii. Medicii l-au tratat și în câteva zile piticul care lovea cu barosul în clopotul creierului s-a dus să se culce.
Dar l-a trezit pe piticul care se ocupă cu aruncat benzină pe foc, să îi ia locul.
Pentru că vericul a luat o bacterie din spital și a făcut o infecție pulmonară.
Alt tratament, alte 7 zile în spital. Odată internat, nu știi cu ce pleci după tine.
Twin Peaks.
O clipă de neatenție și Bob intră în tine.
Ilinca a născut la maternitatea X. Naștere de nota 10. Trei zile în salon și ea și bebelușul au primit cadou de la ursitoare o altă bacterie intraspitalicească, rezistentă la antibiotice, mai zdravănă decât nesimțirea lui Ion Iliescu.
Copilul a avut grozave probleme cu stomacul. Treizeci de operații mai târziu, copilul e bine și doar asta contează. Doamne ajută!
Taică-miu s-a operat acum niște ani de hernie. L-au decupat, l-au aranjat și apoi operația s-a infectat și s-a chinuit luni bune cu pansamente și tratamente. Acum nu mai vrea să ajungă la spital. Îi e frică. Nu și-a mai făcut analizele de teamă să nu iasă prost, eu nu mai vreau să ajung la spital Raluco, habar n-ai cum e acolo.
Spitalele din țară sunt niște cămine de nefamiliști, cu 30 de paturi înghesuite în saloanele infecte, toalete supurânde pe hol și borcane cu mâncare la geam.
În mod bizar, asta e o surpriză pentru toată lumea.
Ministrul sănătății zice că totul e ok. Sau aproape totul. Și oricum el trebuie să tragă aer în piept și să aștepte până în noiembrie când pesedeii și peneleii vor reprelua frâiele țării de la tehnocrații ăștia inepți și îi vor închide gura lu Tolontan și Rise și Euractiv și noi ce-o să facem?
Că doar nu putem să ne ducem cu toții să ne operăm la Viena?
O să intrăm în spital cu o bubă și o să ieșim cu 16, dacă o să ieșim. Și o să ne luăm credite de nevoi personale de la bănci, o să ne amanetăm verighetele, o să ne mai luăm un serviciu ca să facem rost de bani pentru tratament, poate la un spital privat, poate la unul în Turcia și o să zicem Doamne ajută dacă am scăpat și o să blestemăm ticăloșii care fură banii dar o să continuăm să votăm hoți și ticăloși. Uite chiar acum e pe post Marian Vanghelie care zice că nu îi e frică de nimeni și că a fost un an de zile în cantonament. Hahaha, e glumet. Aș propune că, în loc de arest, să îi bage pe toți infractorii într-un spital.
Să facă dreptate bacteria.

PS. Aici aveți un infografic superb despre infecțiile intraspitalicești:

http://www.riseproject.ro/infografia-infectiilor-din-romania/

Din lumina mieroasă se ițește scheletul unui catarg, e corabia negustorilor de sclavi pictată de Turner. Soarele respiră asmatic, înecat de praful trimis până în stratosferă de vulcanul Tambora. E 1816, anul fără vară, cu ninsori sângerii în Italia, îngheț în august și cetățeni ciomăgindu-se pentru mâncare în Elveția. Epidemii de tifos, furtuni monstruoase și sute de mii de oameni morți.
În iunie 1816, Mary Shelley, Byron și restul tovarășilor lor țintuiți în casă de vremea câinoasă, se întrec în povești de groază, născând Frankenstein și un proto-Dracula. La 6000 de kilometri distanță, peste Atlantic, foametea care îl alungă din Vermont pe Joseph Smith îi plantează în minte germenul unei noi religii care va duce la publicarea Cărții lui Mormon. Coastele cailor sărmani, străpungându-le pielea când se opintesc zadarnic să tragă trăsuri sau căruțe, îl fac pe Karl Drais să inventeze drezina și velocipedul.

Două sute de ani mai târziu, avem anul fără iarnă. 30 de grade în februarie, 8 luni fără ploaie, incendii de pădure, ghețuri topite, urși polari înecați, balene sinucigașe care părăsesc oceanele otrăvite de planctonul care se umflă ca extrema dreaptă în sondaje. Furtuni monumentale, tornade și ozonul mai subțire decât obrazul de prințesă.

2016. Anul în care Sorin Ovidiu Vântu, Mihaela Rădulescu și tovarășii lor sunt ținuți în casă de cele 48 de grade care topesc lipiciul protezelor, înmoaie silicoanele și dezlănțuie haosul supei primordiale. Poveștile de groază sunt afară, nimic nu poate să depășească oroarea tactilă a planetei de plastic înmuiate de soarele torid. De data asta nu mai primim vampiri și experimente genetice, s-a zis cu secte mutante și tineri poligami în cămăși albe și cravate negre.
Suntem pe barba noastră.
Mormoni, iudei, musulmani, catolici, protestanți, ortodocși, daci, zoroastriști sau scientologi, cu toții sunt rugați să se roage pentru o cataclismică erupție.
Tambora, Krakatoa, Pinatubo, Etna, Laki, ceva.
Orice. Chiar și munții Vrancei.
E timpul să interveniți.

Mamei Gaia rugați-vă!!!!!

Avem drob și o sticlă de vin, ei au friptură de miel, ouă, brânză de 5 feluri, ceapă verde și ridichi, pălincă și prosecco. E cald și băieții se despoaie la bustul gol, în 7 minute sunt fierți de soarele aprig. Pune-ți domle sveterașu pe tine că faci cancer de piele.
Țărăncile sunt ieșite pe la porți, broboade strâng în pumnul lor craniile, le micșorează ca poțiunile triburilor de vânători de capete din Amazon. Bătrâne mărunțite de timp își leagănă picioarele care nu mai reușesc să găsească pământul, privind de pe băncuțe de lemn cine mai vine, cine mai pleacă, încercând să dibuiască neamul: o fi a lui Marin. Nu, e a Oltiței.
E 1 mai și berea stinge pălinca, vinul stinge whiskyul. Apa nu stinge nimic, căci nu se bea apă.
Acum 30 de ani, pe vremea asta am fi fost scoși la manifestație, țărani, intelectuali și muncitori, să sărbătorim prin muncă ziua muncii, să ne dăm mână cu mână cei cu inima română. Acum 30 de ani, nu se găsea carne de miel și nici vopsea de ouă. Pe sub mână obțineai pachețelele de Gallus pe care era desenat un iepure cu față de responsabil cu propaganda pe secție, care scotea un ou gigantic dintr-o baie de sânge.
Acum 30 de ani anunțaseră și sovieticii, în sfârșit, accidentul nuclear de la Cernobîl. Nu îmi amintesc asta, nu îmi amintesc din anul ăla decât că a câștigat Steaua Cupa Campionilor Europeni pentru că Duckadam a apărat 4 penaltiuri. Dar asta, zice goagăl, a fost pe 7 mai 1986. Când norul radioactiv era deja peste România.
Republica Socialistă România.
Oare aici, la Veneția de Jos, a fost colectivizare?
Oare bătrânele ăstea care își leagănă copilărește picioarele pe marginea băncuței de lemn de la poartă, au pensie de ceapiste de 40 de lei pe lună? Or fi mers la Făgăraș la manifestația de 1 Mai, alături de intelectuali și muncitori?
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Aseară la slujbă, zice Mona, părintele le-a cerut credincioșilor să se roage ca Dumnezeu să-i dea putere Patriarhului Daniel să ducă la bun sfârșit lucrarea Domnului pe pământ. Muncitor neobosit Prea Sfințitul Daniel. Lucrător de bază în uzina credincioșilor care trudesc să aducă standardele din ceruri, aici, pe pământ.
Ca orice muncitor, ar fi trebuit să participe și el la manifestațiile de 1 Mai de acum 30 de ani. Oare ce făcea dânsul acum 30 de ani? Se ruga ca norul radioactiv să nu ajungă asupra Republicii Socialiste? Dădea acatiste și iod enoriașilor să nu facă vreun cancer tiroidian?
Soarele arde de 1 maiul ăsta și iarba e verde radioactiv, mai verde și mai radioactivă decât a fost acum 30 de ani.
Poarta metalică bubuie, pumni se reped în ea. Sunt țiganii care au văzut strânse 7 mașini. Amușină festinul. Bem bere, vin, prosecco, pălincă și whisky honey.
Sărbătorim.
În 1927, de 1 mai, Adolf Hitler a participat la prima manifestație nazistă, în Berlin.
În 1948, de 1 mai, a fost creată Coreea de Nord.
În 1961, pe 1 mai, Castro anunță că nu vor mai fi alegeri în Cuba iar în 2011 este ucis Osama Bin Laden.
1 mai 2016. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Osama, Hitler, Kim Il Sen, Ceaușescu sunt morți iar bătrânele cu broboade șușotesc pe la porți, încercând să deslușească ițele genetice: al cui e bre ăsta-nalt, cu sveteraș verde?
Știe-i ăl de Sus, că tare stricați sunt toți.

Suntem pe terasa unui restaurant. Soarele își suflecă mânecile, gospodărește, și toarnă o căldare de lumină fierbinte peste masa noastră.
-Mută paharele de vin că o să fiarbă!
Dorian îl pune pe al lui undeva la umbra fragilă a scaunului. Se lasă într-o rână spre dreapta, îl culege cu vârful degetelor, ca o ghiară de la capătul unui braț robotic alegând o păpușă dintr-un vending machine acvariu.
E cald și câinele se foiește în brațele Andreei, începe să dea din picioarele din spate, le mișcă în gol ca un gândac căzut pe spate care nu poate să se întoarcă. Se smulge, sare și trântește paharul care se crapă.
-Cine e de vină? Cine plătește?
Darius are 8 ani dar e mânat de milenara dorință de sânge pe care o simte o mulțime de târgoveți chemată să asiste la o judecată publică.
-E doar un pahar. L-a lovit câinele, nu există vreun vinovat pentru că nu există o vină.
Copilul nu înțelege. De unde vine el, de unde vin eu, de unde venim noi, ghinionul, accidentul, întâmplătorul sunt anulate de raționamente post-factuale gata să tragă linii cauzale între horoscop, vestimentație, dietă, credință în Dumnezeu și realitate.
“E zodia Scorpionului, știi că ăstea sunt rele de muscă, normal că a rămas borțoasă.”
“Umbla în fuste scurte, bineînțeles că au luat-o cu japca, doar și-o căuta cu lumânarea.”
“O dată nu l-am văzut cu nevastă-sa la biserică, bineînețeles că a dat mașina peste el.”

Cine e de vină? Cine plătește?
Câinele e de vină, la prima vedere. El a sărit din brațele Andreei, el a răsturnat paharul. Dar dacă stai să te gândești mai bine, Andreea e de vină pentru că l-a luat în brațe, dacă îl lăsa jos, nu mai era isteric, nu mai sărea, nu mai răsturna paharul. Dar, de fapt, ce căuta paharul jos? Dorian e de vină, pentru că el l-a pitit de soare după scaun. Acum însă, îmi spun că ăștia cu terasa sunt vinovați, că nu au pus o umbrelă ca să protejeze mesele. Dar ei nu ne-au obligat să venim aici, noi am făcut-o, ceea ce înseamnă că eu sunt vinovată, pentru că am ales terasa asta și nu aia cu umbrele. Dar, acum realizez că Darius e de vină, el a vrut să vină la pizza. Dar Darius nu ar fi fost cu mine dacă nu ar fi venit Dorian la Brașov și deci Dorian, dacă stătea pe fundul lui acasă, nu ajungeam la cârciumă, cu copil și câine și vin alb și pahar casant și …

Darius vrea un vinovat pentru că un pahar spart este o vină. Crescut într-un sistem în care sărăcia punea semnul egal între un pahar spart și o palmă zdravănă primită de cel care l-a spart, băiatul urăște dublul standard.
De ce să scape vinovatul? El nu se mai joacă așa. El știe alte reguli după care se dansează hora asta. Spui: el e vinovat. Sau: nu știu, nu eu am făcut, eu nu sunt din localitate.
Dar să spui că nimeni nu trebuie să plătească, asta e chiar o aberație.
La fel cum este să crezi în imprevizibil.
Întâmplătorul trebuie pedepsit. Unicornii trebuie făcuți salam. Lebedele negre albite cu clor.

De ce suntem bolnavi, săraci, batjocoriți, mințiți, violați, abuzați, înfometați?
Pentru că merităm.
Opusul lui nimeni este vinovat este las că știi tu de ce ești vinovat.
Fiecare își merită soarta.
Chiar și paharul.

Paharul e vinovat pentru ce i s-a întâmplat. Era un pahar prost care merita să fie spart.
Darius mestecă mulțumit pizza.
Cineva a plătit. Să vină lăutarii.

Mai jos am republicat un post din octombrie 2014. L-am scos de la borcan pentru că ieri am primit pe mail această fotografie:

S-a suprapus cu comemorarea a 30 de ani de la Cernobîl. Dacă nu am suferit de pe urma radioactivității norului, e clar că tragem ponoasele unei radioactivități mult mai vicioase. Cea a mizeriei, bădărăniei și neomeniei practicate de presa din `90, ajunsă acum la maturitate.

Anul este 1994, ziarul este Observatorul, locul este Brașov. La redacția din piața Sfatului apare Horia Tabacu. Vine de la Ziua, București, omu de la capitală care știe cu presa nu ca noi, provincialii cu nasu băgat în cur. E degajat, voce gâjâită, e tovarăș cu Sorin Roșca Stănescu, Nistorescu, Cristoiu, tăticii puiului născut viu dintr-o găină cu facultatea terminată la Harvard. Ne uităm la el cu gurile căscate. Nu la pui, la domnul Horia. El ne explică-degajat-că habar nu avem să scriem și preia frâiele ziarului pe care se hotărăște să-l transforme într-o poveste de succes. Dar în România, povestea de succes, ca să ajungă pe trotuarul ei mai înalt cu 12 centimetri decât cel pe care stă povestea ordinară, trebuie să treacă prin zoaiele din șanț.

Prima zi a noului regim. Nu mai știu cine, cred că Sorin, vine de pe teren, de la OPC, cu o pradă subțire. Ce-ai găsit mă? Nu mare lucru, un fir de păr într-un pateu. Tu Simona, ce ai? Criză de vată în farmacii. Pe biroul redactorului-șef-consultant-consilier-extraterestru care a venit să ne conducă în viitorul presei-patriarh luminat-scânteie jurnalistică, pe bucata aia de mobilier trist, cu vopseaua sărită, se stivuiesc hârtiile culese de Gabi cu știrile mici care compun mărunta viață de provincie. Nu e chiar bine. Horia ne învață cum să facem investigație. Ca la București. Se duce, descoperă, scrie.

Ziarul Observatorul a doua zi. Prima pagină, avem un mercurial al perversiunilor sexuale, aflăm cât costă oralul, analul, pe drumul de Poiană. Scrie cu tuș negru: muia costă…500 de lei (nu rețin prețul, era acum 20 de ani). Din unghere se aud oftaturi. Sunt colegii mei, provincialii, uimiți de curajul consilierului. Mai departe, tot prima pagină, firul de păr în pateu a devenit titlul ”Răvașe cu floci”, povestea penuriei de vată este tradusă pentru mirean în: ”Din cauza crizei de vată, femeile își pun cârpe la coțcăitoare”.

Coț-că-i..cum? Coțcăitoare. Coțcăitoare făă, ești tută? Da. Sunt tută. Râd ca proasta repetând coțcăitoare, coțcăitoare. Am o scuză, am 20 de ani, cum dracu să nu râzi la 20 de ani. Râzi și nu te gândești că vei face riduri de râs și o să-ți taie coțcăitoarea în obraji două șanțuri, pornind de la nas și alergând înspre gură, prin care curg lacrimile de râs sau plâns, acum, la 40 de ani.

Zilele trec, știrile sună altfel: avem tentativa de viol care se transformă în ”După ce i-a dat cracul jos de la pantalon, jetul acrișor i-a izbit cerul gurii”. Poezie. Avem un așa-zis bordel pe drumul de Poiană, avem găina în care a intrat spiritul soțului decedat și care doarme acum pe perna defunctului, privind cu ochi drăgăstoși văduva care doarme pe perna de lângă. Și avem știrea despre micuța încăierare conjugală care poartă titlul inspirat: ”De 1 martie, Elena a primit de la soțul ei un buchețel de pumni în cap”.

20 de ani mai târziu. Echipa de Mengele care au desfășurat experimente pe fragila presă liberă românească și-a pierdut un membru. Sorin Roșca Stănescu e la închisoare, condamnat în dosarul Rompetrol. 2 ani și 4 luni. Hm. Nimeni nu l-a judecat, nici pe el, nici pe tovarășii lui din presa experimentală de tip hazna a anilor `90, pentru distrugerea conceptului de jurnalism. Nimeni nu le-a pus în cârcă acestor cetățeni, lor și Cristoilor și Nistoreștilor, păcatul violării presei, a paternității roabelor de rahat turnate pe tubul catodic de OTV, Antena 3, emisiunilor lui Banciu, România TV și Realitatea, Cancan și Libertatea.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Trăim în lumina faptelor de acum 20 de ani. Jetul acrișor, deși a țâșnit acum 20 de ani, încă ne mai zguduie cerul gurii.

PS. Un cititor spune că fotografia cu Lungu de la Nehoiu este veche. Într-adevăr, văd că are 2 ani. Din punctul meu de vedere nu modifică absolut deloc natura cancerului care ne mănâncă.