kaymakci pando s-a deschis in 1895 si, de atunci, continua sa vanda caimac gros, din lapte de bivolita, cel mai bun din tot istanbulul, poti sa-l iei la pachet ca doamnele astea titirite, cu insigna cu ataturk in piept, sau poti sa-l mananci aici, ingropat sub valul de miere ca pompeii sub lava, linga un pahar de lapte fierbinte. micul dejun al sultanilor, micul dejun al lui ataturk, pe care pando, copil fiind, l-a vazut de aproape in timp ce-si ducea galetusa cu caimac la palat la dolmabahce.

pando e mai batran decat gica petrescu, mai batran decat tata lui gica petrescu si chiar decat radu beligan. are 87 de ani si serveste cu maini tremurande caimacul, vorbeste si niscaiva engleza, zice si un “ce faaa-ciiii?”, cu accentu cocotat capreste in varf de “i”, bine multumesc, ma arunc cu raspunsul dar limba romana a lui pando s-a terminat, asa ca zambeste firav si intreaba “eggs?”.

din bucatarie iese o babuta in pantaloni, optezeci si ceva de primaveri prinse in cununa vietii care-i apasa, artritic grumazu, tarshaie picioarele pina la tejghea de unde serveste un rand de fosile cu basca venite sa-si ia caimac. mos pando s-a asternut la o masa si a varsat solnita, se lasa cu cearta. boscorodeste baba, ea ii raspunde veninos, ca o nevastuica trasa de coada, mosul continua sa trimita prastii cu rahat in directia babei, femeia are un rever puternic de dreapta…

infulecand hulpav oua, fiul sau nepotul cuplului octogenar, incearca sa-i desparta. e imens-fiul sau nepotul, un soi de pui de condor crescut de doua vrabii aprige la manie. incapabil sa-i linisteasca, se strecoara pe o usa subtire, suge burta, isi tarshaie un picior, si se suge pe scara interioara. pando aduce cu maini tremurande ouale. si o farfurie cu rosii, branza, castraveti si masline. cinstit.

de pe peretele gaurii, nezugravita din 1895, imi priveste decis in farfurie chiar ataturk. de linga zambesc in sepia strabunul bulgar al lui pando si domnul pando tinerel, cu picioarele stranse, trupul drept lumanare si mana infasurata in jurul bretelei puscociului de pe umar.

kaymakci e numarul 126 pe tripadvisor. din peste 10.000 de carciumi ale orasului. onorabil pentru un tataie in izmene de postav si cu un ilic pamantiu, acelasi cu care e imbracat in toate fotografiile facute de reporterii de la ziarele turcesti care au scris despre furnizorii de caimac ai sultanului, care au supravietuit schimbarilor de regim, in acelasi colt de besiktas, pentru 118 ani.

ma gandesc din nou cat de sarac e bucurestiul, cu restaurantele lui monotone, cu mobilier impersonal si chelneri amorali, cu spoturi, inoxuri si nesimtire sclipitoare care te chiorasc si te fac sa calci in gaura aia adanca, unde ar trebui sa fie o poveste. si niciodata nu-i nimic.

prima oara am ajuns in turcia in 1998, intr-o dacie visinie cu un ventilator chinezesc lipit pe bord. am plecat spre kushadasi dis de dimineata, cald, politisti bulgari ca imparatu rosu, tasnind de sub poduri sa ne ia amenda pentru ca masina avea patru roti, masina mergea, masina scotea fum prin teava de esapament. turcia, uite-o frate si pe turcia, nu aveau apa minerala insa iaurturile erau perfecte, ventilatorul chinezesc impingea aerul fierbinte in fetze si biata dacie visinie se poticnea in cutele asfaltului topit, trageam dupa noi intreg covorul de beton, din ce in ce mai greu pina cand am zis stop. la assos. peste drum se vedea insula greceasca lesbos. micul port pictat pastel ne-a facut loc sa trecem si ne-a pus un efes rece in mana: “unde mergeti?”, la kushadasi. “hahahaahahhahaaa”, o doamna grasa, un domn cu fatza de sculptor si o domnita cu turban au zis: “idiotilor, aia e statiune de sindicalisti. sunteti?” nu, ca domnu sarbu, sarbu adrian, lumina romaniei, nu ne lasa sa ne unim in sindicate, ca nu de aia a luptat si a murit si a filmat la revolutie ca sa vina o ceata de mucosi sa-i ceara carti de munca. nu suntem domle sindicalisti.

“pai atunci mergeti la olympos. coborati in antalya si va descurcati voi”. dar ce facem cu biletele, banii cheltuiti pe cazare? “banii nu-s totul” a zis domnu cu barba de sculptor, s-a suit intr-o salupa si-a disparut in rasarit. dacia visinie a fiert, a pufait si ne-a scuipat copti in ghetto-ul turcesc unde teleormanenii isi pasau rosii de la un geam la altul, peste haul de 34 de centimetri cascat intre cladiri, urland dupa paine, bere si salata. seara la 6, un echipaj de turci a trecut intr-o tulumba si a dat cu o pulbere albastra anti-tzantzari, care, odata trasa pe nas, mi l-a mutat la ceafa. am stat 1 zi si o noapte si am plecat la olympos, intr-o subtioara de munte prabusit in mediterana, la hipioti si jointuri cat tulnicele in care suflau taranii din genericul de la “floarea din gradina”.

7 dolari pe noapte era o casuta in copac, la kadir’s yoruk, cazare si mic dejun, adica omleta facuta intr-o tigaie cit un heliport. pe perne zaceau australieni si olandezi si canadieni, tragand din narghilea, dormind la soare, band beri la umbra. nu existau smartphonuri, wifi, lumea nu era prajita de lumina albastra a ecranelor computerelor, se comunica, se mima si, de ziua mea, turcul -na ca nu-mi amintesc cum il cheama, mi-a propus sa-mi daruiasca o partida de amor, pentru ca el este gigolo, adevarat, cu atestat. stia si romaneste, caci inima ii fusese rupta de o rodica din calarasi sau o mirela din calafat, nici asta nu-mi amintesc.

m-am imprietenit cu o doamna care lucra la ministerul cercetarii, care m-a tarat la harponat de pastrav, intr-un parau de munte care-ti trecea pe sub picioare, tu stand la masa de plastic protapita in mijlocul apei. pastravii se grabeau dedesubt, turcoaica mea, melek, m-a anuntat ca epoca de aur a turciei se apropie de sfarsit. si-apoi a prins un peste, infigandu-i o tepusa-n spate. era 1998, erdogan era primarul istanbulului. nationalismul si islamismul cresteau in cuptoras, precum cozonacul maica-mii cind are drojdie buna. ce tot atata tocuri si par vopsit?  basmalele incepeau sa se catere pe capetele pios aplecate ale credincioaselor. si burka nu era purtata doar la tara sau in oras de halloween.

15 ani mai tarziu, baticele se vand in draci. kadir si-a construit o baza nato si nimic nu costa 7 dolari, mai ales daca esti strain.

cobor din microbuzul de la aeroport si soferul intreaba stirb: “boss, unde e bacsis?”, pardon? “bacsis, tip. 5 dolari, 5 euro”. acum 15 ani, asta cereau bulgarii. cind crezi ca ai sters-o din balcani, te prinde de chica si te trage inapoi. la 90 de ani de republica, turcia face moon walkul lui michael, indreptandu-se decis catre gaura ideologica atat de viclean ocolita de ataturk.

vocile crainicilor ies din aparatul de radio cu prrr si mrrrr vestind apropierea unor cutremure catastrofale pentru care noi, romanii, nu suntem pregatiti. l-au scos iar pe hancu din cotet, ca pe moastele sfintei paraschiva?-incerc timid o conversatie cu taximetristul demn. “ce cutremure domnisoara? astea sunt praf in ochi, sa nu ne mai gandim ca maresc tva-ul si sa uitam de gazele de sist si de rosia montana”. ma uit mai bine la el, tricou transpirat, par refugiat intr-o bentita de tenismen, in jurul capului, m-as fi grabit sa-l pun in gramajoara prostimii care asculta cu gura cascata predicile exaltate iesite dintre buzele unsuroase ale lui gadea. cum se face ca atat de multa lume intelege ca astia de la putere sunt niste nemernici si atat de putini ies in strada? “pentru ca sunt multi cretini pe care nu-i vedeti domnisoara, multi”. stau in ilice si sosete de lana groasa, pe gresia cavernoasa din apartamentele facute pe credite, cu cistita ascutita si prostata marita, c-un pahar de tuica aruncat pe gat, ca sa se-ncalzeasca, “si cind ne-o fi mai rau asa sa ne fie”-ciocnesc paharele fara sa realizeze ca mai rau nu se poate, ca sunt capatul lantului trofic, plancton pentru balenele cu esarfe vuitton din fruntea tarii. “ ne trebuie o dictatura” concluzioneaza adanc taximetristul. dar traim deja una-dictatura obrazului gros, a marlaniei si prostiei fara de margini, a ortodoxismului gaunos, a servilismului, pupincurismului si imposturii.

“iliescu e de vina pentru tot”-soferul maraie in timp ce asteptam incolonati sa ne vina mintea la cap si sa se faca odata verde. 24 de ani de asteptat incolonat sa ne vina mintea la cap si sa se faca verde. 24 de ani de cand l-am impuscat pe ceausescu. cel despre care elevii de 18 ani au scris la bacalaureat ”Nicolae Ceausescu a construit cu doar cativa oameni statul roman modern in sec. 19. A facut fabrici, moluri, stranduri. Aveam cele mai frumoase mine din Europa, unde minerii sapau frumos in pamant. si a mai ramas mii de tone de aur”

massur e iranian, are 25 de ani, munceste in istanbul la o cafenea si stie mai multe despre ceausescu decat 78% din creierele lobotomizate de tineri romani absolventi de liceu. stie sa faca deosebirea dintre comunism si dictatura, stie ce este o ideologie si ce este un regim politic, stie ca noul presedinte iranian este aceeasi marie cu alta palarie, ca ayatollahul conduce cu adevarat pravalia si ca islamisul extremist este doar o creatie a americanilor, stie ce e aia manipulare, oricare ar fi blatul pe care e asezata: nationalista, religioasa sau ideologica, stie ca ceausescu era rau si ca rusii nu sunt buni, ca razboiul din siria este o oportunitate si ca resursele sunt limitate.

dar sigur nu stie de cutremurele din romania. alea de le asteptam de 20 de ani, cu tablourile date jos de pe perete, sa nu ne striveasca. fara sa ne dam seama ca tara ne-a cazut de mult in cap. dar fiind prea tari de el, nu ni l-a crapat.

ieri republica turcia a implinit 90 de ani. spre deosebire de romanul care ar fi cersit o zi libera sa mai arda niste mititei si sa-i inece in 35 de beri, in gunoiul pana-n glezne de pe valea prahovei, zeci de mii de turci si-au luat kitul de manifestatie: tricoul cu ataturk, insigna cu ataturk, steagul cu ataturk, cordeluta cu ataturk si au dat drumul la protest. femei, foarte multe femei cu basma inodata sub barbie, piepturi generoase de la care au supt sapte purcelusi, fuste pana-n pamant si voci pana-n cer, trag de jandarmii care inchid accesul catre taksim. se agita pumni, se striga, se aplauda, femeile tzipa, jandarmii se foiesc, au arme, lansatoare de grenade cu gaz, vizoarele trase pe ochi. ce se intampla?

bariere de jandarmi despica istiklalul in una, doua, sapte, impart manifestantii in portii generoase de kebab cu batic. de ce? “asta e idea lui erdogan de sarbatoare natioanala” spune o blonda, “politia a intrat mai devreme peste noi cu bastoane si gaz”. ma ustura ochii si ma mananca gatul, copii tusesc, parinti tusesc. jandarmii nu, au masti de gaze. si ei si fotografii care pozeaza multimea de piepturi generoase si batice care reuseste sa sparga bariera de jandarmi. se urla, se aplauda. inca o bariera. si inca una.

in fata la galata saray lisesi, omenirea e rupta de un culoar de jandarmi batosi, nu poti sa treci inspre taksim si nici inspre turnul galatei, nervi, injuraturi, impinsaturi, taxiurile sunt inghitite, ca niste capsule de tetraciclina, de multime. jandarmii rezista, strat de caimac peste laptele fierband, caldaramul e plin de pahare de plastic varsate, cafele si inghetate strivite, arata a descinderea unui grup de dinozauri intr-un parc de distractii.

luati-o prin spate. suvoiul de oameni isi face drum pe strazi paralele, printre tarabe cu rahat si fructe. stop. hai sa intru sa iau rahat pentru ai mei. casierul are 23 de ani si e purpuriu de iritare cand intreb de erdogan: he is disgusting, police is disgusting. azi e ziua flacaului nascut in zodie cu republica si, cu toate asta, a venit sa munceasca, “pentru ca e important pentru tara, e o zi importanta pentru noi. si uite ce dezgustator se poarte, nenorocitii. de 3-4 ore bat manifestantii”.

2 strazi mai incolo, patronii de carciumi bleastema regimul: erdogan e radical islamist. dar asta nu-i o problema. problema e ca e un radical islamist prost. cum sa fie rau sa consumi alcool? comertul cu alcool aduce cei mai multi bani la buget, din accize. alcoolul si tigarile. la colt o mustata vinde hasis-good turchis hashis, 2 grams sa-ti ajunga 2-3 zile. jandarmii s-au asezat pe ciuci si trag din tigara, in fata unei librarii. in geam, steagul rosu cu portretul lui ataturk, tata turcilor, singurul care are voie-prin lege votata de parlament in 1934-sa poarte aceasta denumire in vecii vecilor. tata turcilor i-a facut oameni, a scuturat plapumioara ocupatiei grecesti intinsa peste juma de tara si a carmit republicuta  numai bine sa nu-si rupa oistea, ca orice tanara democratie, ba in comunism, ba in fascism.

ce mare noroc au avut turcii. ei au primit de la allahu akbar un ofiter pasionat de lingvistica, sah, calarie si un avid scriitor. noi am primit un cizmar.

de unde si diferenta. in timp ce, de ziua nationala, rezistenta secularista turca se opune islamizarii lui erdogan, romanii isi petrec ziua nationala tot rezistand , de data asta frigului, cu-o tuica-n mana, stransi ciopor in jurul micului, la un gratar, la munte. halal.

desi musteste tara de carciumi japoneze si asahi e mai popular decat hite, niponul nu poate fi iertat pentru ca a intrat incaltat, cu bocancii plini de noroi, terfelind covorasul fin al culturii coreene. si nu o data, ci de nspe ori, ultima incursiune soldandu-se cu ocuparea si anexarea in 1910 a coreei. actul anexarii s-a semnat in palatul changdeokgung, considerat cea mai frumoasa constructie a dinastiei joseon, veche de 600 de ani dar daramata cu sarguinta de aceiasi japonezi. azi numai 30% din vechea structura mai exista, n-are a face, changdeokgung este vizitat zilnic de sute de turisti, care vin sa faca ooooooo si aaaaaa in fata salii tronului sau sa-si vare capul pe ferestrele acoperite cu hartie de orez, cascand ochii la interioarele unde a trait ultima regina joseon, inainte sa vina japonezii si s-o trimita dupa tigari. atractia cea mai mare a palatului nu sunt cladirile in sine, majoritatea restaurate sau reconstruite de la zero ci asa zisa gradina secreta, unde timp de 500 de ani, pina la 1910, nu au avut voie sa intre decat regele si trupa sa de nomenclaturisti.

tururile se fac doar cu ghid. vreo 50 de cetateni, filipinezi si indieni, americani si francezi, rusi si un arab in slapi de plus ciorditi de la hotel, geaca de fis la 35 de grade si o caciula de lana trasa pe ochi, ne strangem in jurul domnitei imbracata in costum popular coreean, cu microfon de lady gaga atarnand pe obraz si pornim intr-un galop in istoriile coreei, palatului si gradinii.

coreanul de la 1600-spune domnita-traia cam 48 de ani, barbatusul avea 1,61 metri si femelusa 1,48, ca atare aveau nevoie sa-si conduca armasarul linga o piatra mai inalta ca sa poata sa coboare sau sa se urce pe cal. casele aveau doua tipuri de porti: unele mai micute pentru femei si unele mai inalte pentru barbati, nu pentru cei 13 centimetri in plus ci pentru ca domnii veneau pe cal acasa, gangnam style. patriarhatu se cam termina la usa, de unde incepea domnia soacrei. zona de locuit era segregata intre femei si barbati, pana la 7 ani baietii stateau cu mamele apoi erau trimisi la sectorul testosteron, peste drum, iar cuplurile casatorite locuiau in case cu 3 camere: in cea din stanga sotia, cea din dreapta sotul, cea din mijloc soacra mare care trebuia sa-si dea acordul ca cei doi sa treaca pe la dinsa prin iatac, ca sa faca giumgeaga. nu oricand ci doar in momentele de fertilitate, ca sa nu-si iroseasca flacaul aiurea samanta.

francezii zic “comme? comme?”, ghida repeta, americanii pufnesc in ras, arabul in pufoaica face clic, poze la pietrele din curte, “sunt din china, aduse special pentru ca reprezinta muntele si acolo, pe munte, locuiesc zeii.” la noi ciobanii si cetatenii de la statiile de meteorologie. imaginati-va ce specie noua se va naste din supravietuitorii marelui tsunami. dar sa nu divagam.

o cotim spre povesti despre rege: si el avea o poarta, numai a lui, mai mare si din piatra, care este simbolul eternitatii, treci pe sub poarta, traiesti vesnic, as simple as that. supusii trebuiau sa intre pe porti mai scunde, atat de mici incat trebuiau sa se aplece, de unde rezulta respect, de unde toata lumea e multumita. joseonii erau innebuniti dupa lectura, asa ca fiecare corp din palat avea biblioteca si chiar si in gradina un print studios a ridicat una unde s-a retras sa citeasca, pregatindu-se sa devina cel mai bun rege pe care l-a avut vreodata tara. la 23 de ani insa-dupa cum oricand i-ar fi spus marean vanghelie daca ar fi fost prin preajma-cultura i-a venit de hac, a inceput sa scuipe sange si dus a fost dintre cei vii. atat? da, ghida a zbughit-o mai departe, lasand mortii cu mortii si discutand despre pigmentii de vopseluri folosite pentru pictarea pavilioanelor, importati din china, tara care, acum 500 de ani, era la fel de tare ca acum furnizorul de nimicuri minunate al intregului glob, dar la preturi mai putin ridicole. “pigmentii erau foarte scumpi si doar casa regala isi permitea sa-i procure”. pavilionul cu dragoni galbeni e pe marginea lacului-galbenul e culorea regelui ne asigura ghida. imi amintesc ca-n 2003, zburand candva in decembrie cu thai airways, o stewardesa a soptit in timp ce mi-a asezat tavita cu mancare in fatza: “pentru ca astazi e ziua regelui bhumibol, servim mancare galbena, pentru ca aceasta este culoarea sa.” oare ce manca imparatul verde. sau poate ca fuma. hehe

sontacaind pe urmele arabului in slapi, ajung in ultimul punct al traseului in gradina secreta: pavilionul unde regele se retragea sa planteze orez. fiecare rege, nu unul dintre ei cu aplecare catre horticultura. de ce? ca sa stie mereu care e starea natiunii, cum sta economia, daca e un an bun pentru agricultura sau o sa se crape masiv la iarna de foame. cultivandu-si propria orezarie, regele era in acelasi timp mai greu de dus de nas si mai aproape de supusi, intelegandu-le mai bine problemele. ca tara sa o duca mai bine si ca el sa fie un rege mai bun.

ca sa ajungi un om mare, trebuie sa incerci sa-l intelegi pe cel mic.

ultima oara cind am calatorit pe culoarul unui tren, peisajul nu alerga in directia opusa cu 300 de kilometri la ora ci se pusese-n fund, linga garnitura, si astepta cu-o tigara-n gura, sa pornim. era in ’93, probabil iulie, in timpul unei greve cfr. veneam de la mare si, la medgidia am facut o pauza lunga, de vreo 5 ore, cetatenii care falfaiau, dupa model indian, de barile exterioare, au coborat si-au facut un foc mic, au scos niste tuici din rucsace iar eu si cristina am fost inhatate de un bisnitar din brasov care o placea si care avea masina si casetofon si, pana la brasov, am ascultat in bucla blood sugar sex magic, urcand pe buclele impadurite de la babarunca si paranoizandu-ne ca acusi sare din tufe piticul sinistru din twin peaks.

20 de ani mai tarziu, coreenii se intorc vineri seara la seul, ca sambata au treaba la birou si, desi sunt trenuri din busan din juma in juma de ora, sunt prea multi calatori, ne-nghesuim pe holuri, fiecare cu tableta-telefonul in mana, calarind valizele, 500 si ceva de kilometri in doua ore si-un pic, abia apuci sa treci la nivelul 3 la jewel quest. cu toate astea sunt locuri libere, pe care nimeni nu se aseaza, nu se face-le zice confucius cel drept din lobul stang. ma asez eu ca-s romanca si biserica ortodoxa ma invata ca daca imi trazneste mie sa-nalt sfant lacas in mijlocul parcului national retezat, o fac, ca imi trebuie autorizatie doar de la cel de sus. deci ma asez pe scaun si coafura rezista vreo ora, pina urca posesorii scaunelor, nasul spinteca din nou tortul de calatori, saluta in capetele vagonului, din nou nu intreaba nimic de bilete, are manusi de mickey mouse, albe, trase pana la incheietura. identice cu ale stewardesei care vinde cafelute si ciocolate, impingand carutul printre popicele umane de pe hol. nici urma de vanzatori de ziare-reviste, nu-l zaresc pe omul-bust care se tarashte in telefoane, nici pe surdomutul promotor al zanganelelor chinezesti, nici maicuta care strange donatii sau tatal cu 6 copii si cancer. singurul moment distractiv oferit de caile ferate coreene este filmuletul manga cu un trenulet cu ochi mari si maini subtirele, de t-rex, care saluta militareste, flutura un stegulet si te invita sa calatoresti cu el.

in gara ufo, gasesc totusi un cersetor. are manusi, lucrurile ordonat impachetate in pungi si o bucata de carton pe care scrie beggar.com.kr. site-ul totusi nu merge. nici coreenii nu mai sunt ceea ce au fost.