Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

marisa, patroana hotelului din orosei stie romaneste, doar a avut 8 ani un roman de toata isprava la bucatarie si a fost la iasi in vizita, nu o data ci de 3 ori. pardon? da, pentru ca sora marisei a studiat stiinte politice in iasi cindva pe la inceputul anilor 2000. daca nu la iasi unde ai putea sa studiezi mai dihai stiinte politice in europa asta mare? poate doar la constanta, locul unde politica se face in chiloti de pe carul alegoric. dar sora marisei si deci marisa nu au avut norocul sa ajunga la constanta, dar le-a placut mult si iasiul. insa daca ar fi sa plece din sardinia ar emigra in danemarca, departe de oamenii arsi de soare ai sudului, departe de caldurica asta care inmoaie moralitatea si o face sa curga din radiatorul spart al societatii si cind dai cheie, nimic nu porneste, nimic nu merge, nimic nu functioneaza. marisa e suparata ca mama ei a fost bolnava si a trebuit sa alerge cu ea 2500 de kilometri, practic sa dea roata insulei, pentru ca niciun spital nu avea locuri libere. trag aer in piept si inghit lunga lista de exemple romanesti dar pe cine ar ajuta asta? asa ca imi tot spun in gand “nu ma porni cucoana! nu ma porni cucoana!”. marisa nu intelege de ce in danemarca lucrurile merg unse si in italia mecanismul e gripat. o fi de la gene, o fi de la vreme, criza de sciatica a economiei nu mai trece, banii nu mai vin, creditele nu se platesc singure. dar cind va fi sa scape de ele, marisa si cu maica-sa, daca traieste pina atunci cu ceaiuri si leacuri babesti, vor pleca impreuna in danemarca cea rece si civilizata. multa sanatate si succes.

simona din stintino asterne covorasul rosu si presara un “buna dimineata!” si “ce faci?”, pina sa inchid eu gura lasata cracanata de uimire, imi povesteste ca sora ei a facut stiinte politice. la brasov de data asta. e o molima, toata sardinia studiaza stiinte politice in romania. simonei i-a placut mult brasovul, a stat 6 luni cu sora ei si a invatat sa spuna tot felul de lucruri. si prostii-ranjeste magareste. si ea ar incaleca pe-o sa si-ar pleca in america, departe de apele turcuaz pe care plutesc iachturi olandeze si nemtesti si daneze, departe de plajele alb-albinos-luminos-sticlos arate in lung si-n lat de negrii luciosi-bazaiciosi care-ti vand cearsafuri, ochelari, portofele, margele si delfini gonflabili, din 20 in 20 de minute opresc in halta ta si arunca intrebarea, poate te-ai razgandit, poate totusi vrei palmierul de cauciuc made in china. simona vrea sa stranga bani si sa plece cat mai departe de sardinia. succes domnita si mult noroc.

giuseppe trebuie sa aiba vreo -15 la fiecare ochi, sigur are lentile de contact, dar chiar si asa se loveste de obiecte ca o cartita care-a scos capu pe stadionul lia manoliu in seara galei hagi. “vorbesc romaneste pentru ca iubesc frumusetea limbii dumneavoastra”, ptiu drace, ma-npiedic si eu in raspuns, apuc totusi sa intreb de unde si cum de stie romaneste. sper ca nu stiinte politice. nu, huh. giuseppe a facut la iasi, timp de 8 ani, fizioterapie pentru persoane cu handicap. probabil cei care aplica stiintele politice in romania.

giuseppe ne duce la aeroport pentru 8 euro, cind pretul normal e de 20. s-a trezit la 6 dimineata sa faca asta, e disperat pentru ca in alghero nu se gaseste de munca. inainte sa plece la iasi si inainte sa stea la padova, a fost fizioterapeut la inchisoarea locala, acum nici acolo nu mai au nevoie de el pentru ca toti parnaiasii sunt sanatosi sau pentru ca inchisoarea nu are bani sa plateasca omul cu masajul. piata muncii in sardinia e cazuta in genunchi si nu-i nimeni prin zona sa o ajute sa se ridice.

maine ar pleca inapoi in padova. daca ar avea bani de bilet. masina se opreste in bariera de la aeroport, giuseppe bajbaie dupa butoane, “au schimbat aici, au schimbat si nu stiu sa intru”, omul e orb ca o cartita care-a scos capul pe stadionul national in mijlocul galei hagi..dar am mai zis asta. inainte sa plec imi zice: stii ca sarda seama mult cu romana? nu, habar nu am.

da, si la noi si la voi “fur” se zice la fel. incep sa cred ca giuseppe a studiat totusi stiinte politice in romania.

am iesit de dimineata din scara blocului, grabita in tricoul meu verzui: n-am apa, n-am lapte, ma duc pina la colt, unde-i viesparul de betivi care isi infig in pleoape scobitori de cafeina. beau toti shoturi de apa maronie servite in paharute mici de plastic, avem mutuliga si somnorila si morocanosu si chiar si-o alba ca zapada trista care pazeste automatul de cafea si isi face de treaba pe dupa galantarul cu mezeluri de mult moarte.

ma-ntorc grabita acasa, in tricoul meu verzui pe care prind cu dexteritate flegma alba a unui vecin. sau a unei vecine. ca nu vad cine a trimis-o. flegma calatoreste cu mine in scara, pe umarul meu, ca un papagal imens, isi face loc prin tesatura tricoului si atunci o vad, translucida si ma gandesc ca acum sigur o sa am noroc.

poate nu atat de mult cat as fi avut daca as fi calcat intr-un rahat de caine. si sigur nici pe departe atat de mare ca norocul pe care l-as fi avut daca prindeam un caca de alcoolic dupa o dieta de sarbatori cu sarmale si carnati. sau.. ehei, gandul imi zboara la domnul ala din galati, de-a inhatat potul mileniului, de 11 milioane de euro la loto.

dinsul, inainte de a-si lua biletul, sigur a fost scuipat verde de vreo 6-7 vecini, a fost stropit cu borala de 2 colegi de munca mahmuri, a calcat cu dreptul si apoi cu stangul in excretii bogat ornate cu porumb si coji de rosie si, impiedicandu-se de-o pietricica, a cazut chiar si cu fatza intr-un rahat de rottweiler stricat la stomac.

si-apoi sa te tii noroc.

plina de speranta ma intorc in fatza scarii blocului si astept. poate-poate, cineva va arunca o oala de laturi pe geam. am mare nevoie, maine am un interviu pentru un job in afara.

sau poate, daca tot stau intr-o tara de cacat, o sa am vreun avantaj competitiv din start?

dupa a 98-a curba invartita dupa inelarul muntelui, te versi epuizat in micul orasel orosei. motociclistii vajaie, jaaap-jaaan, ambaland motoarele, ecoul izbindu-se nebun de peretii de piatra ai stradutelor stramte. aleea se deschide intr-o piateta rotunda in mijlocul careia a ingenuncheat o biserica pipernicita, cu peretii din bolovani, fecioara zambind senil de pe zid, cine sunt si cum am ajuns aici si de ce e atat de intuneric?

cainele tonino are 13 ani si 130 de kile de lene lungite de-a curmezisul intrarii in hotelul cu usi albastru-deschis unde ma naruiesc dupa o zi de alergatura. de pe usa zambeste rosu cerculetul care anunta ca aici, in pustietatea miniona a oroseiului, hotelul su barchile a crescut un bucatar demn de ghidul michelin. 4 cruci batute la repezeala si plonjon in antreuri:

crema de branza onctuoasa

marmelada de ardei iute, dulce piscacioasa

feta proaspata, alba si grasa

peccorino aromat si crapat

masline combinate cu coaja de portocale, mmmm

totul combinat cu un nan crocant, stropit cu ulei de masline si presarat cu sare grunjoasa.

sa vina cavaleria:

millefeuille de crema de branza

carpaccio de peste spada marinat

sardine cu capere si rosii

si apoi infanteria:

spigola invelita in cartofi

ton cu rucola, rosii si ceapa

orosei e la cativa kilometri, peste 10, de mare. orosei nu are un primar in costum de baie retro si nici care alegorice pe care se batzaie domnite cu iq-ul cupa a.

oroseiul insa are peste. ceva nemaintalnit pe coasta romaneasca a marii negre unde doar somonul de metro reuseste sa ajunga, grabindu-se in amonte, din ladita frigorifica in ladita frigorifica, pina-n farfuria mamaiotului.

intotdeauna m-am intrebat cum e posibil ca la marea neagra romaneasca sa nu reusesti sa maninci un peste decent, sa cauti disperat hamsii, sa iti iei cu pile calcan, sa nu gasesti nici picat cu ceara icre, sa astepti ore pentru un cartilagiu de rechin, sa speri ca azi vei prinde un guvid trist la mitocanu sau la dinamo sau ..dar nu, nu, nu avem decat porc.

celebrul porc de marea neagra.

pentru ca pestii lucreaza in consiliul local sau direct la primarie.

maica-mea, ipocrit bisericoasa, zice ca nu trebuie sa te bucuri cind moare un om. hmmm.

imi amintesc perfect luminitele bradului, rosii-verzi-albastre, colorand electric fetzele vecinilor inarmati cu toporase de batut snitele si facalete, garda blocului care apara locatarii de teroristii arabi trimisi de cizmar sa ne ucida, stransa toata la noi in sufragerie. cu ochii-n televizor, revolutionarii de scara urmareau procesul sotilor ceausescu, nadusind, urland, ciocnind tuici, dandu-le pe gat fericiti, “pooorculeee, ai murit poooorcule!!!” striga unul din ei, cred ca domnul marcu. sau era gavriliu? se mai bea o tuica, se mai multumea proniei, maica-mea chiuia, oamenii se imbratisau, cu ochii-n pixelii aranjati mortal pe fatza incremenita a dictatorului si sinistrei sale sotii.

aveam 16 ani si, pentru 2-3 ore, cadoul de craciun perfect a fost asasinarea televizata a celor doi. maica-mea a fost pentru prima si poate singura data in viata de acord cu mine.

14-15 ani mai tarziu, televizorul a tarat in camera, ca o pisica mare si tarcata, o stire ca un fazan gras care mi-a umplut din nou sufletul de bucurie: actiunea se petrecea in judetul zalau sau timisoara, undeva unde palinca si slibovita se beau de la 5 dimineata, in cafa. se crapa de ziua, nuntasii pleaca trotilati in dacie, zdraaaaaaang, drumul se frange intr-o alta masina venita de pe contrasens unde, desigur, erau alti betivi. nuntasii sunt raniti, din masina doi se tarasc afara 5 ciomagari care le rup spinarile nuntasilor, pumni, rangi, picioare, va-n gura care ne-ati stricat masina, r-ati ai dracu si da-i si bate-i si rupe coastele fisurate din accident, desavarseste cum ar veni, voia sortii. mardeiasii se suie in masina lor, iau curba si se ciocnesc plastic si definitiv cu un tir care le stinge lumina. frumos.

cineva se uita din cand in cand la google maps, zumeaza pe zalau si face dreptate.

nu stiu cine e nae nicolae, cum nu stiam nici cine sunt pumnacii din ardeal, insa stirea mortii lui m-a bucurat necrestineste. m-am gandit de cate ori s-a strecurat, a taiat, s-a bagat, a accelerat, s-a incrucisat, nu a acordat. puteam sa fiu eu intr-o masina venind din dreapta, nu trenul, si m-as fi facut eu zob, ca n-am blindata sa ma protejeze. de cate ori n-a asteptat regele imobiliarelor la bariera, de cate ori a zburat peste ea, privind doar inainte, gandindu-se la milioanele pierdute cu fiecare secunda de stat in coada?

uneori mamicuto e bine sa te bucuri cind mor oameni. poate asa mai ajungem sa traim si noi.

camera e alba, un stergar rosu, rana deschisa pe perete, lemnul intunecat al dulapului strange ca o gaura neagra lumina strecurata tiptil din gradina cu maslini, cat face? 50 de euro, cu tot cu mic dejun, wifi, magarul in calduri din curte si caprele hipnotizate care impung turistul cu priviri galbene. batrana trancane in timp ce noteaza datele din pasaport: singura sansa a sardiniei este turismul dar criza a venit cu un ac mare si a dat o gauruoaca in colacul de salvare, nici turistii nemti nu mai vin cum veneau odata, nici turistii nemti nu mai cheltuie cum cheltuiau odata, nici turistii nemti nu mai maninca la restaurant cum o faceau odata, nimeni nu mai da bani pe sezlong, prosopul se pune, ca-n ‘70, direct pe nisip, ce tot atatea umbrelute, ce tot atatea cafelute si terasute? turism spartan, cu napolitana-n punga si bere de la chiosc. si atunci cum sa faci bani?

batrana spune ca acum se ocupa singura de pensiune pentru ca salariul unui ajutor i-ar curata din pusculita lunar intre 1200 si 1800 de euro. ati auzit de munca la negru? baboiul se infoaie: aici e sardinia, sardinia nu-i italia.

am vazut ca ati scris asta pe toti peretii, dar daca deschidem conserva acestei strigaturi ce gasim inauntru? femeia aduce un cartoi gros, hartie fina, fosneste ca matasea cind intorci paginile. fiecare agriturism din insula a primit de la autoritati o carte de istorie a sardiniei: in prima zi au fost nuraghi, a doua zi pe la pranz au sosit fenicienii, pe seara au picat si romanii, apoi vandalii, biblia insulara te poarta prin 500 de pagini de catrene si versete care contin explicatia clara si netagaduita ca sarzii nu-s italieni pentru ca…

…tobe, respiratie inchisa-n cosul pieptului..pentru ca sarzii nu sunt corupti.

eeee, na. nu cred. serios-zice batrana-in sardinia nu se munceste la negru, in sardinia se platesc taxe, in sardinia se fac controale si nu se dau spagi. mafia a incercat sa gaseasca o fisura in sistem, nu a reusit si i-a lasat in plata domnului de degenerati, auzi, sa nu fie corupti, ce prostie. “nu avem mafie in sardinia. mafia ne lucreaza din italia, de unde controleaza accesul in sardinia”.

sardinia e a doua cea mai mare insula din mediterana si, dupa prabusirea in genunchi a industriei palita dupa crestet de criza din 2008, nu i-a mai ramas decat maslina, capra si petrochimica din sud. sarzii sunt la lucru in germania, olanda sau anglia iar acasa parintii lor se carpesc cu turism. dar cum ajunge turistul in batatura pensiunii din villasimius? cu avionul sau cu feribotul. “avem trei aeroporturi, unul de jeturi si bogatasi, doua de sarantoci insa nu avem flota de avioane ca italienii nu ne dau voie sa ne facem una. avem feriboturi dar toate sunt detinute de o singura familie, italiana, e monopol si un drum de la genova la olbia, desi de 3 ori mai scurt, e de trei ori mai scump decat un drum de la genova la palermo”. de ce?

sardinia nu e italia

pentru ca mafia vrea sa creasca turismul la ea acasa, in puglia-calabria-sicilia, sa aiba si gura camorrei ce manca. scrie despre toate astea in biblia insulei varata in sertarul noptierei de catre autoritati? “nu, dar stie toata lumea.”

sardinia nu e italia. sardinia e curata, spalata si saraca. ii spun batranei ca mandria nu a tinut nimanui de foame. si ea raspunde darza ca prefera stomacul gol decat o indigestie de la servit galeata de rahat. sardinia nu e romania.

in dreapta, dealul se grabeste in marea turcoaz, in stanga urca molcom printre livezi de maslini si tufe cu flori roz, gigantice, ca-n mlastinile din jurassic. dintre copaci sclipeste un ochi de geam, ba nu, sunt mai multe, e o colonie de vile camuflate perfect in vegetatie, ferestre imense intoarse spre mare, acoperisuri de tigla pamantie, bronzata ca un pescar in august, pereti verde palid unii, altii maro discret; o draperie alba zbatandu-se in vant e singura care tradeaza banii grei pititzi la marginea soselei.

pentru ca vilele astea modeste, ascunse-n burka verde a maslinilor, sunt case de boieri suedezi, englezi, nemti si olandezi, fiecare a costat un milion de coco, la poarta discreta, de metal, e-un nene in livrea care-ti parcheaza masina si-ti tunde iarba si-ti scoate soparla din baie. daca nu ai fi atent, ai trece pe linga colonia miliardarilor din chia fara sa-ti dai seama ca exista. cum sa le explici oamenilor din certeze ca exista un neam de jupani care, desi au bani, nu vor sa se arate?

pai daca as fi avut eu banii astia imi faceam aicisa un p+4, cu piscina d-aia vopsita in bleu, acoperis de tabla, lindab sa reziste o viata, si mi-as mai fi pus niste geamuri mici, termopane normal, sa nu se piarda caldura si faceam niste scari de marmura care sa ma ridice pina la usa cu sticla-ochi de musca, d-aia bulbucata de care si-a pus si nea doru, vecinu de se intoarse din franta plin de gologani si la scari puneam mana curenta de inox, stralucitoare si as vopsi toata casa intr-o culoare vesela, un roz aprins sau un portocaliu sau un verde fistic, sa se vada minunea de la 2 kilometri. asta inseamna ca as taia toti copacii din jur, ca oricum sunt strambi si din cauza lor sunt tantari aici si pasarele care-mi ciripesc in cap si dau prost cu zaru cind leg o tabla cu vecinu doru. si-n fatza casei mi-as face asa, un garaj de tabla, ca nu pot sa las mertzanu sa-l manince aeru sarat si sa faca pescarusii caca pe el, si as vopsi si garaju de tabla, eventual in culorile tricolorului, pentru ca sunt mandru ca sunt roman si am facut bani si vorba cantecului ‘asa-mi vine un chef nebun, ca sa pun octavia-n drum si un metru cub de bani, ca sa moara ai mei dusmani”.

la cum arata viloacele din tara noastra, ar trebui ca dusmanii sa fii crapat cu totii. de cancer pancreatic declansat de excesiva gadilare a bilei de catre creatiile arhitecturale ale romanilor chivernisiti.

pipera e un cosmar in pastel, cu garduri de parnaie de dupa care se itesc lindaburi si antene parabolice, maramuresul e republica prostului gust, o insiruire de showroomuri hidoase din care ies muieri cu fuste inflorate si cizme tzipate pin la genunchi si se catara in suvuri sa mearga pin la rau, sa aduca saci cu pietris, sa continue ctitoria. cetatea brasovului arata ca un canis epilat, padurea rasa stramb ca sa se vada meterezele.

acum inteleg: daca in restul lumii arhitectul face case, in romania, arhitectul e ucigas platit, ieftin si foarte eficient: mierleste mai multi dintr-o lovitura si nici nu lasa urme.

se sesizeaza din oficiu dna-ul sau ..?

marea are 14 grade si nemtii privesc imbaierea ca pe-o problema complexa de gazeta matematica, degetele de la picioare jucand in soseta flausata din sandaua cu scai. stiu solutia, m-a invatat dorj acum 5 ani in mongolia: iei apa in causul palmei, iti freci hotarat fruntea, creierul fuge-ntr-un colt, cu dureri de spate si picioarele inghetate, frica dispare sub plapuma si, eliberat de ratiune, intri brav in apa bocna, injurand printre dinti dar victorios.

marea are 14 grade si arata ca un imens cocktail de curacao, plaja e alba, despic apa si ea ma despica pe mine, sunt o adunatura de bucati de carne oparita tinute la un loc de o piele rosie, traversata, ca o imensa autostrada de detasamente si batalioane de furnicaturi in sus si-n jos, intr-o imensa operatiune de ocupare a simturilor. doar capul imi iese din marea de curacao, inima s-a oprit de cateva secunde, isi trage sufletul undeva in gat, stomacul e strans, ma tavalesc intr-o mare de arici si doar increderea in trucul lui dorj ma face sa continui sa inot sub privirile uluite ale nemtilor.

au mai aparut 4 pe biciclete, o familie cu parul blond, mama e prima in apa, pina la genunchi, ramine incremenita, tatal trece in fuga, urland, calcand apasat apa rece-clocotita, se arunca, splaaaaash si iata-l crosetand rapid un soi de crawl grabit, de om urmarit de garda financiara, 14 secunde si a iesit.

din 40 in 40 de metri, privirea coboara prin arboretu-nvartit compulsiv de vantul nevrotic si da de cate-o plaja care-ti taie picioarele, avem tahiti, avem caraibe, avem thailanda, avem grecia, turcia si uite si niste uruguay, degetele de piatra ale insulei testeaza apa, tztzttztztztz, are 14 grade, e cea mai rece vara din ultimii 12 ani, carduri de flamingo dardaie inghetate in apele lagunelor, fauvism.

maestralul iti baga juma de plaja-n gura, perfect, oricum altceva nu gasesti de mancare, e luni, zi de odihna cind carciumarii isi desumfla picioarele si-si serviseaza urechile, doi-zece-doi-zece, se aude comanda la mine?

la don gregorio e inchis imi spune billy the kid. si daca tot nu am unde sa maninc, nu mai bine incerc niste calarie? cowboyul isi zdrangane pintenii in jurul unor cai blajini, nu multumesc, mai bine mai incerc o baie. kite surferii isi inoada batistele in aer, vargate, cadrilate, instelate, se alearga pe mare, sar si se rotesc. tupilati dupa pietre, sprijiniti de castele spaniole, alti nemti ling inghetate, vantul iti smulge copilul din mana si mana din incheietura, nu o sa ajung intreaga pina-n apa.

50 de metri la vale, padurea scoate o limba alba de nisip, marea albastru electric, neon de shibuya, gheata. intind mana, iau in causul palmei apa, frec temeinic fruntea, creierul alearga cu picioarele bocna sa se ascunda-ntr-o nara, am intrat. sunt neamtul din balcani, sunt democratia suedeza a lui ion iliescu. sunt moarta de frig. si nemancata. nimic din ce nu am experimentat deja inainte de 89.

multumesc nicolae, multumesc elena, multumesc dorj, ce ma faceau eu acusi, in sardinia, fara voi?

80 de euro si ai ajuns in sardinia. din mai, wizzairu are cursa directa pina la alghero. pe locuri-fiti gata-start, buluceala pe scara avionului, halimai pe culoar, busculada la scaune. politica darwiniana a wizzairului ma scoate din minti: biletul nu-i cu loc, daca vrei unul trebuie sa marci banul, daca nu vrei sa marci banul atunci trebuie sa infigi cotul in-mereu e-n dreapta ta o baba iute de picior, care se strecoara in fatza dupa tactici indiene invatate la scoala de vara ’87, la coada la macelarie. nu exista liniste pina nu ti-ai pus jos fundu in aeronava, nimeni nu se relaxeaza pe scaune in sala de asteptare, o incordare se citeste pe figurile romanilor care pregatesc tacuti asaltul. in spatele pupitrului, un baiat cu cosuri vorbeste tare la statie, intr-o engleza stricata. genul copilasului de invartitor-spaguitor care lucreaza intr-o regie-companie de stat si, cind vine timpul, isi infige progenitura stramba, ca pe-un stegulet de cocktail in inima colectivului format din alte odrasle inepte. 5000 de euro pe luna-mi-a zis mie un baiat care stia bine sistemul-atat e salariu de entry level la tarom. functionar, fara responsabilitati dar cu program fix de la 8 la 15, daca reusesti sa nu intarzii si sa nu-ti capsezi maneca sacoului de scaun, poti in cativa ani, 1-2, sa ajungi la 10.000 de euro. nu creeeed!!! ba sa crezi-mi-a zis mie baiatu care stia sistemul. pai si atunci ce nevoie au copilasii de smecheri de bacalaureat si de facultate? n-au, dar il dau si dau spaga la doamna directoare pentru ca vor sa-si ajute toti colegutii sa treaca.

parca sunt intr-un banc cu arghezi, iar mi-a alunecat piciorul si m-am indepartat de sardinia. revenim.

in poporul din sala de asteptare identific vreo zece persoane care par dedicate turismului, un careu de intelectuali, ei cu picioarele goale in mocasini de piele intoarsa, camasi pastelate, ele cu centuri si ochelari de soare jacqueline onassis, degete invartite-n inele mari de argint, bratari forfotitoare, soapte. o pereche, el cu bocanci si sapca, ea cu broboada si conversi, patru unguroaice cu parul impletit cu panglici si salvari de panza topita. in rest, babele care merg sa serveasca o canita de apa replicilor lor mumificate in sardinia, cativa pui de cocalari cu par tepos si tample rase, cateva corcotzoaie tinere si bronzate, una din ele, povestindu-le sfatoasa celorlalte, despre amorele sardinian care are hotel si inima larga si generoasa in care a primit-o pe ea, dintre toate fetele din lume, cu chirie.

baiatul cu ten vulcanic si statie da startul, mamaile trec ca o turma de bizoni, se urca-n autobuz, curci pe scaune, imi spun ca ar trebui sa cobor ultima ca sa culeg si ouale pe care le lasa-n urma dar nu pot. valul ma scuipa la scara avionului pe care atarna deja ciucuri de oameni. scara vibreza, in indoitura cotului imi apare capul unei fetite de 6-7 ani pe care maica-sa o mana hotarata din spate, ma-ntorc catre mama si-i arata puhoiul de oameni impietriti intr-o bariera de netrecut in fatza, zambeste pisicher, “corect, am incercat” imi spune fata ei de oaie surazandu-mi dintr-o oala de ciorba, inca un pas, capul fetitei e din nou la subratul meu, nu zic nimic, ma-ntorc si privesc oaia, oaia se uita-n alta parte, fetita se retrage.

si tot asa de 4 ori. stewardesa e demna, verifica biletele, alergand cu papornite si copii, romanii umplu ca gazul incaperea, gaz sarin care ne otraveste vietile. goana imi aminteste de filmul lui iepan, peisaj dupa embargou, de disperarea alergatorilor ca nu vor prinde tarabe si vor rata o zi de comert in iugoslavia rupta de razboi.

aici n-ai cum sa ratezi plecarea, n-ai cum sa nu ai loc, dar paranoia agita mintile, inteapa ca o musca tzetze manutele romanasilor care se invart, se lovesc, se-mpotmolesc intr-o degringolada nesfarsita, daca nu am prins locul cel mai bun, daca nu sunt aproape de prietenu costica, aia mica vrea pipi, hai sa ne mutam linga toaleta, as vrea si eu la toaleta, acum, ca fac pe mine, lasa-ma domne sa trec la baie ca fac pe mine. decolam cu intarziere. toata lumea e incruntata, pachet de nervi. oriunde as pleca, oricat m-as scutura, tara e mereu cu mine.  nicio scapare.

trasul de par, urecherea, palma, cureaua, papucul, facaletul, in cazuri mai sofisticate ca cel de la mine din bloc, legatul de calorifer si aplicarea de lovituri cu lantul-sau cel putin asta era referinta la care se raporta maica-mea atunci cind vroia sa-si demonstreze umanitatea, chiar daca strangea in palma un somoiog de par lung saten, proaspat recoltat de pe scalpul meu, dupa un 8 incasat la matematica.

bataia e rupta din rai. eu te-am facut, eu te omor. bate fierul cu copilul. cati dintre noi, astia de 40 de ani, nu ne-am plans inimile afara, nu am implorat iertare, in numele fundului framantat cu cureaua, in numele obrazului inrosit de palme grele, in numele urechilor intinse si arzande. “mai faci ma? ma mai faci de rusine?”, asta ne intrebau si noi invatam cu pumni, palme si ghionturi sa ne stim locul, sa ne cunoastem masura.

si sa mintim: da mama, am facut, da taticutule, am dres, da tovarasa invatatoare am citit.

o generatie de ursi dresati sa mearga pe bicicleta intru incantarea procreatorilor care si-au jertfit tineretea ca sa ii aduca pe lume. hotarati sa-i puna la locul lor.

muine este sandvisul cu unt si miere al lui dumnezeu, femeie de 70 de ani adorata de fiica ei pe care a crescut-o frumos cu o singura palma, data cind aia mica avea 3-4 ani si s-a oprit urland in fatza vitrinei de jucarii ca vrea papusa. “nu luasem salariul si ea zbiera ca vrea papusa desi ii spuneam ca nu am bani acum. eeeee, pai nu-mi faci tu mie asta, in mijlocul strazii”, jaaap, muine a tras-o-ntr-un gang, i-a bagat copilei mintile-n cap si acolo, bine infipte, au ramas pina la 35 de ani. amin. lui muine nu-i place cum sunt crescuti copiii din ziua de azi, retetele de internet sunt mai rele decat aditivii alimentari, copiii trebuie atinsi, trebuie invatati cine-i sefu si care e rostul lor.

nimic mai departe de parerea lui nea ion, temutul parinte care-si lega baietii de calorifer si ii batea cu lantul de la bicicleta. nea nelu e acum carpa pe care nepotii o tarasc prin noroaiele din spatele blocului, e budinca pe care o imprastie pe gresia bucatarie. si-a pierdut ferocitatea cu care isi “punea la locul lor” baietii si acum e tot un zambet crestinesc si-o invitatie la maternitate pentru ca “sunt inebunit dupa nepoteii mei”. atat de tare incat sa trasezi cu palma si cureaua niste borne prin care ei sa se strecoare in viata?

“nuuu, nu m-as atinge de ei, sunt lumina ochilor mei”.

din oamenii care ne-au fragezit ca pe vrabioare a pierit dorinta manuirii parului. daca-i intrebi pe ei, nici nu a existat vreodata. pai si atunci de ce ma bateai mama? de ce ma pocneai tata?  “noi? fugi draga de aici, delirezi.” minciuna si negarea se-ntind igrasioase peste generatiile crescute-n frica. familiile mimeaza dragostea, tinerii mimeaza obedienta, societatea mimeaza cinstea.

doar muine-cea cu-o singura palma data acum 32 de ani, recunoaste “crimele” trecutului. scleroza este o alegere. noi o traim la nivel national.

coada de babe simandicoase si mosi cu pantofi lira se-ntinde in pridvorul ateneului ca o balta de sange sub tampla victimei, casa de bilete? casa de bilete este inchisa zice un macraon in pantaloni treisferturi si slapi din care tasnesc bulbii grasi ai degetelor, abia scosi din pamantul reavan. pai si eu de unde imi iau bilet?

nu mai sunt bilete, casa de bilete e inchisa, ti-am mai spus, vrei sa intri?-se repede alt cocalar cu sapca si sani cupa c. da, normal ca vreau sa intru.

fii atenta-omul imi insfaca bicepsul si ma infige in hoarda de pensionari dichisiti, stai pe stanga, treci pe linga controloare, te uiti inainte, nu sufli un cuvant. te costa 30 de lei.

calc ca robotul, privirea darza, tacere de aur pe linga blonda trecuta, in halat visiniu, nimeni nu sufla o vorba, ma uit peste umarul drept si-l vaz pe nenic aratandu-mi vesel degetu mare, da prietenia, a functionat. am reusit sa intru fara bilet la conferinta “de ce este romania altfel?” a lui boia desi nu mi-am propus, demonstrand inca o data ca romania este altfel, ca sistemul invita abuzul si incurajeaza existenta remorei de institutie de stat.

in sala avem patapievici, intelectuali de stanga, intelectuali de dreapta, peruci pudrate, nasuri fardate, plasatoare confuzate, unde sa ne asezam, colea in spatele presei care a ridicat un baraj de camere de luat vederi, nimeni nu ridica pe nimeni, toata lumea se buluceste pe randurile din dos, presupunind ca ai loc acolo unde te-ai asezat. incep sa ma intreb cita lume a intrat cu bilet de 50 de lei, cumparat direct de pe net sau de la casa oficiala a ateneului.

pe scena e un pupitru, in dreapta lui o masuta si doua fotolii de catifea galbui-maronie, in extrema dreapta un pian, domnul director al ateneului, andrei dimitriu iese de dupa draperie, tragand dupa el liiceanul si istoricul care se grabesc spre fotolii si-si aseaza castile de lady gaga in urechi. dimitriu da drumu la metafore schioape in aer, se balbaie pompos si se-nfoaie impiedicat, face trimiteri la carti de istorie care ii aduc lui boia grimase pe fatza, sala tace, liiceanu e in blocstart gata de marele salt, si acum..

nu, nu incepe discutia, pe scena sunt invitati un pianist cu fatza dementa si o violonista care ne dau cu enescu pe la ureche in timp ce doi muncitori apuca pupitrul si-l scot pe sus ca pe-un cadavru intepenit in rigor mortis, pianistul ropoteste peste clape, un telefon suna in spate, doamna de langa mine motaie. gata.

liiceanu spune buna seara, isi saluta invitatul, ne spune ca boia este autor de best seller nu o data ci de doua ori, zice ceva de cate carti a vandut apoi porneste sa cladeasca o imensa expozitiune, o casa poporului a expozitiunilor, dureaza 17 minute pe ceas pina pune prima intrebare, nu mai stiu care e, dar boia raspunde monosilabic si liiceanu ii ciordeste din nou mingea dribland frenetic filozofie, religie, istorie, filologie.

tan-ta-ntarara-tant-tan-tan, saltimbancul tine portocalele in aer, publicul ofteaza, liiceanu continua, o noua intrebare de 12 minute, un nou raspuns clar si precis al lui boia, sala zambeste. liiceanu turbeaza. se arunca intr-o intrebare care trece prin fresca ateneului, luminile se aprind si bolta rasare din intuneric, boia vrea sa raspunda, “nu-mi raspundeti acum” se repede liiceanu, e chitit sa-l incurce, sa-l puna in situatii delicate: romanii au nevoie de mituri, este patriotic sa le demitizezi trecutul? ce este patriotic domnule boia? ce trebuie sa faca un istoric? avem nevoie de mituri sau de adevar? cascada de intrebari nu se opreste, telefoanele suna in sala.

imi vine sa strig “taaaaaa-ci-taaaaaaaa-ci” dar sunt prea lasa si am intrat pe sustache, nu pot sa flutur biletul, sa chem opc-ul si sa urlu ca eu nu am platit pentru delirul liicenesc, tac fiarta in furie, mihaela radulescu de humanitas ii da in continuare, imbatata de trilul propriei voci, acum nici macar nu mai pune intrebari ci povesteste conversatii pe care le-a avut cu boia inainte de inceperea ..chestiei pe care o avem in fatza ochilor, sa-i spunem slujba onanist-agnostica.

boia reuseste sa prinda cuvantul, face o glumita, zice ca se pregateste de bis, sala se mai relaxeaza, pentru putin timp, liiceanu se-ntoarce with a vengeance, naste o ecuatie care imbina ptolemeic tirajele, sexul si femeile, alearga prin lanul imens al unei intrebari care nu se mai termina, dar nu dispare spre apus si rezista pe catifeaua maronie a fotoliului.

timpul a expirat, la revedere, o madama in spate ii spune sotului amortit: credeam ca boia e mai sprintar, dar liiceanu l-a facut in sange.

de ce e romania altfel? pentru ca la noi nu conteaza decat posesia balonului. golurile? cine joaca pe puncte?

Design a site like this with WordPress.com
Get started