in istanbul e low season la turism. nu stiu ce inseamna asta pentru ca la moscheea albastra coada de francezi flatulenti si italieni ciorovaitori e mai apriga decat una la picioare de porc, la “micsunica”, in ’87 la brasov. peste drum, la sfanta sofia, turistii ies pe la colturile gurii, ca niste frunze de ceapa verde, nemestecate. sa-ncerc cisterna, cisterna nu-i asa populara. informatiile mele sunt mai depasite decat cele ale inspectorilor onu despre armele biologice siriene. in cisterna se-ntrec in ragete vreo 200 de oameni, americani, chinezi, francezi, nemti, scosi din minti de extraordinara acustica a salii care le permite sa-si strige jumatatea surda de la 30 de centimetri si chiar sa fie auziti de catre aceasta.

cisternaun trib de franci se opreste prostit in fata coloanei sprijinite pe capul meduzei si intepeneste pret de 15 minute acolo, blocand accesul. ghidul le spune povestea medusei din metamorfozele lui ovidiu, cel mai tanar mit despre gorgona, diferit de povestea initiala spusa de eschil. medusa era o frumoasa domnita, poseidon o prinde si o abuzeaza in templul atenei si zeita, ofticata de aceasta marshavie, ii transforma parul medusei intr-un cuib de serpi si fatza i-o terfeleste in asa hal incat o simpla privire aruncata asupra gorgonei, te transforma in stana de piatra. medusa a fost ucisa de eroul perseu dar numai cu ajutorul sculelor luate de la dedemanul olimpului: un scut oglinda de la atena, o pereche de sandale inaripate de la hermes, o sabie de la hefaistos si un coif care-l facea invizibil de la hades. chiar si asa, perseu a facut treaba de mantuiala pentru ca, medusa era insarcinata cu poseidon si cand a fost ucisa, a apucat sa-i nasca pe calutul pegas si pe mai putin celebrul frate geaman crisaor, un urias cu-o sabie de aur. iar din sangele picurat din gatul medusei-barbat fiind lui perseu nu i-a trecut prin cap sa puna un bandaj ceva, sa nu pateze linoleumul-s-au nascut serpii veninosi din sahara, coralii din marea rosie si chiar si amphisbaena, un soi de dragono-sarpe.

gorgona medusanu mi se pare o afacere buna, in loc de un monstru, acum omenirea are de-a face cu o cireada de uriasi, balauri si reptile scarnave. dar ce poti sa faci, nu poti sa dai timpul inapoi si sa trimiti alt erou mai bun. asa ca oftezi si iti vezi de facut poze cu lumina si coloane. sau cu cei doi chinezi care s-au imbracat in sultan si sultanita si impietresc intr-o postura ridicola in fata camerei de fotografiat.

afara e low season, adica s-a dat liber la pescuit turisti cu dinamita. un carciumar ma prinde in navod si ma trage spre meniul atarnat la usa. zice “aloraaa” si “ciaaaaooo” si ofera 3 antipasti gratis daca intru la el, gesticuleaza cu ambele maini aduse sub barbie si cand sa zic da, si, certo, hap, un carlig imi strapunge obrazul si sunt mulinata 10 metri mai incolo de alt pescar de restaurant care spune: nu domnita, nu intrati la el ca nu e italian doar “a stupid turk man” care habar nu are sa vanda. i-au trebuit 20 de minute sa va impuie capul cind de fapt, orice profesionist stie ca 2 minute sunt arhisuficiente: veniti la mine pentru ca restaurantul meu are terasa, incalzire, semineu, e primul deschis in zona, poftim carte de vizita, iaca powerpoint si bullet points, pampam.

eu, gino si echilibrulnu domle, eu merg la gino, numarul 9 pe tripadvisor, al 9 lea din cele peste 10.000 de carciumi ale istanbulului. gino e 100% kurd si imbarligator. as vrea sa-l am cu mine-n prezentari, cum perseu a avut scutul oglinda si sandalele inaripate, sa am si eu clovnul luptator care-ti vinde kebab la ulcica si o sticla de vin chiar daca esti raw vegan si n-ai mai pus gura pe alcool din 87. nu ca ar fi cazul. maine-ba nu, ca maine e cartea de marti, miercuri va povestesc despre kurzi, ogealan si erdogan, strategie si politica externa nenicule.

kaymakci pando s-a deschis in 1895 si, de atunci, continua sa vanda caimac gros, din lapte de bivolita, cel mai bun din tot istanbulul, poti sa-l iei la pachet ca doamnele astea titirite, cu insigna cu ataturk in piept, sau poti sa-l mananci aici, ingropat sub valul de miere ca pompeii sub lava, linga un pahar de lapte fierbinte. micul dejun al sultanilor, micul dejun al lui ataturk, pe care pando, copil fiind, l-a vazut de aproape in timp ce-si ducea galetusa cu caimac la palat la dolmabahce.

pandopando e mai batran decat gica petrescu, mai batran decat tata lui gica petrescu si chiar decat radu beligan. are 87 de ani si serveste cu maini tremurande caimacul, vorbeste si niscaiva engleza, zice si un “ce faaa-ciiii?”, cu accentu cocotat capreste in varf de “i”, bine multumesc, ma arunc cu raspunsul dar limba romana a lui pando s-a terminat, asa ca zambeste firav si intreaba “eggs?”.

din bucatarie iese o babuta in pantaloni, optezeci si ceva de primaveri prinse in cununa vietii care-i apasa, artritic grumazu, tarshaie picioarele pina la tejghea de unde serveste un rand de fosile cu basca venite sa-si ia caimac. mos pando s-a asternut la o masa si a varsat solnita, se lasa cu cearta. boscorodeste baba, ea ii raspunde veninos, ca o nevastuica trasa de coada, mosul continua sa trimita prastii cu rahat in directia babei, femeia are un rever puternic de dreapta…

domnu si doamna pandoinfulecand hulpav oua, fiul sau nepotul cuplului octogenar, incearca sa-i desparta. e imens-fiul sau nepotul, un soi de pui de condor crescut de doua vrabii aprige la manie. incapabil sa-i linisteasca, se strecoara pe o usa subtire, suge burta, isi tarshaie un picior, si se suge pe scara interioara. pando aduce cu maini tremurande ouale. si o farfurie cu rosii, branza, castraveti si masline. cinstit.

de pe peretele gaurii, nezugravita din 1895, imi priveste decis in farfurie chiar ataturk. de linga zambesc in sepia strabunul bulgar al lui pando si domnul pando tinerel, cu picioarele stranse, trupul drept lumanare si mana infasurata in jurul bretelei puscociului de pe umar.

caimac cu mierekaymakci e numarul 126 pe tripadvisor. din peste 10.000 de carciumi ale orasului. onorabil pentru un tataie in izmene de postav si cu un ilic pamantiu, acelasi cu care e imbracat in toate fotografiile facute de reporterii de la ziarele turcesti care au scris despre furnizorii de caimac ai sultanului, care au supravietuit schimbarilor de regim, in acelasi colt de besiktas, pentru 118 ani.

ma gandesc din nou cat de sarac e bucurestiul, cu restaurantele lui monotone, cu mobilier impersonal si chelneri amorali, cu spoturi, inoxuri si nesimtire sclipitoare care te chiorasc si te fac sa calci in gaura aia adanca, unde ar trebui sa fie o poveste. si niciodata nu-i nimic.

restaurantul astaphot e plin, ochii alearga pe televizor, alaturi de baietii in negru, besiktas are meci cu izmir, e 3 la 3, besiktas rateaza, paharele de raki sar de un metru de pe mese, mainile pleaca, taind aerul, catre televizor, niciunul din comeseni nu-si arunca o vorba, toti au sa-i spuna ceva nenorocitului de ratangiu si cearta ecranul. in fata televizoarelor scoase afara sunt pe putin 200 de oameni, uniti-salvam, infipti in piatra cubica, mesmerizati, prinsi in raza tractoare a ecranului ca o musca in chihlimbar, troznesc electric cind vine ratarea doi, se pleaca in val catre televizor, ochii lipiti de ecran, mainile tragand de parul de pe tample. linga mine, dupa ce-si arunca ragetele in cosuletul cu ragatele colegilor de restaurant, un mosulet imi zambeste candid si chiar ridica paharul de raki, sa dam noroc. de linga el, un soi de hagi-fatza lata, nas borcanat, ochi mici si apropiati, de porumbel cu probleme de focalizare-inhata micul moment de prietenie intre suporteri si se trage mai aproape, dand noroc cu-o bere miller: serefe, serefe. inteleg ca asta e noroc, dau cu el si cu mosuletul. zic si eu “noroc”, ei repeta dupa mine dar, ghinion, vine a treia ratare.

istanbul modernfemeia de la masa 3 pare sa stea sa planga, chelnerul imi face curat pe masa, aduce pepene galben si raki, putea foarte bine sa fie legat la ochi sau orb, nu se uita nicio clipa la masa, e pe teren cu baietii in negru, facand presing. la masa 5, 4 barbati incep timid sa aplaude, aplauzele sunt preluate de celelalte mese, se da tonul la cantec, linia melodica e aceeasi cu “am avut si vom avea mereuuuuu, boa-laaaa pe tigaaaani…”, dar probabil acum au boala pe greci, pe kurzi, pe armeni. cantecul creste, e preluat si de mesele de afara, de oamenii in picioare, se-ntinde ca o pata de suc de rosii pe tricoul tau alb nou. pe peretele restaurantului deschis in ’86 sunt afise cu besiktas sampion, meciul se termina in bubuituri de artificii, juma de restaurant se goleste, mosulica pleaca insa hagi se trage mai aproape, jongland cu un trabuc intre degete. “italia?” chestioneaza ranjind. nuuu, romania. aaa, trabucul incepe sa danseze, desenand forme, agitandu-se intr-o mima sacadata. inteleg de la el ca are o parere bine conturata in ce priveste femeile de pe continentul european: femeile din romania sunt normale nu ca turcoaicele care sunt nebune, “creizi” stie sa zica, apoi isi vantura mana stanga la ureche, te bat la cap turcoaicele de te inebunesc. “serefe!!!!” sticla de miller se ciocneste de paharul de yeni raki, “kam-bei-kam-bei”, da, cam beau. “nuuuu, kam-bei, cina, cina”, china, nu acolo se zice kampai, ci in japonia, ce conteaza?

suporteri pe stradaomul imi da niste alune ciordite de pe farfuriile pe care le plimba un baiat in geaca de piele. alunele sunt reci pentru ca stau in gheata. “serefe, kam-bei, deci iti place raki?”, da, e foarte bun, “numbar oan”, clar, “voi in romania aveti raki?”, nu, noi avem tuica, “vodca?”, nu, tuica, noi bem tuica, “cand merg belarus, belarus si rusia, vodca. dar eu beau doar raki, tarchis raki nambar oan, femeile mai iubesc pentru ca miros a raki”. rusoaicele sunt normale, ca si spanioloaicele si italiencele, nemtoaicele sunt toate pffff, lesbiene, pfff. iar adevaratele femei de treaba le gasesti in china, acolo sunt cu adevarat dragute. hagi gesticuleaza si mangaie aerul, duios, amintindu-si de china unde a ajuns pentru ca a fost sofer de tir sa vanda “interneitianal”…arata cu degetul catre gresia de pe jos: gresie internationala? da, gresie internationala, rusia si bielorusia si china, toate sunt construite pe gresia internationala a vecinului de masa care da sa-si aprinda trabucul dar este certat rapid de chelnerul care se-nvarte printre mese ca o viespe in borcan. hagi se ridica, se duce peste el si-i spune sa aiba grija de romania, sa aduca la masa si branza, ca uite, a uitat setul de servit raki, e incomplet: doar pepene galben nu si branza, chelnerul se executa, aseaza o felie grasa de branza untoasa, rakiul curge altfel pe panta, ca un schior la sarituri de la trambulina. hagi se asigura ca totul e bine: “good?”, perfect. pai atunci serefe!!! turkish the best-declara si mai ia o gura de miller, turkish-brother, turkish brother, dam noroc iar si o idee il sageteaza. ia iphoneul in mana si suna, vorbeste-vorbeste-vorbeste si apoi mi-l lipeste de ureche: turkish brother, giulgiu. printre paraituri nu aud mare lucru, inteleg ca e un turc cu o companie de transport care sta la giurgiu sau a ajuns la giurgiu dar sta la bucuresti, e 12 noaptea si omul pare trezit din somn. hagi da din cap multumit, e conector international, cunoscut pe 2 continente. cel putin. ii spun la revedere omului cu transportul, conectorul preia telefonul si ii mai zice ceva de fratii romani de la bukres. inchide. “bukres bun?”, istanbul better, “better, yeees, istanbul number 1”. intre cetatenii care mananca la o masa de pe terasa, lipita de peretele exterior al carciumii si mesenii de la cea dinauntru, se leaga prin geam o conversatie vie, se da noroc, se spun pareri despre meci. baietii de la masa 4 mai aprind de 3 ori cantecul suporterului besiktasean, ca pe-o lanterna intr-o pestera, sa vada daca mai e cineva inauntru. este. restaurantul cinta pentru 1 minut cu ei, apoi se da noroc si masa 3 se uneste cu masa 2, serefeee!!

istanbul number onehagi ranjeste multumit. istabul 5-bukres 0, turkia nambar oan, raki numbar oan.

prima oara am ajuns in turcia in 1998, intr-o dacie visinie cu un ventilator chinezesc lipit pe bord. am plecat spre kushadasi dis de dimineata, cald, politisti bulgari ca imparatu rosu, tasnind de sub poduri sa ne ia amenda pentru ca masina avea patru roti, masina mergea, masina scotea fum prin teava de esapament. turcia, uite-o frate si pe turcia, nu aveau apa minerala insa iaurturile erau perfecte, ventilatorul chinezesc impingea aerul fierbinte in fetze si biata dacie visinie se poticnea in cutele asfaltului topit, trageam dupa noi intreg covorul de beton, din ce in ce mai greu pina cand am zis stop. la assos. peste drum se vedea insula greceasca lesbos. micul port pictat pastel ne-a facut loc sa trecem si ne-a pus un efes rece in mana: “unde mergeti?”, la kushadasi. “hahahaahahhahaaa”, o doamna grasa, un domn cu fatza de sculptor si o domnita cu turban au zis: “idiotilor, aia e statiune de sindicalisti. sunteti?” nu, ca domnu sarbu, sarbu adrian, lumina romaniei, nu ne lasa sa ne unim in sindicate, ca nu de aia a luptat si a murit si a filmat la revolutie ca sa vina o ceata de mucosi sa-i ceara carti de munca. nu suntem domle sindicalisti.

“pai atunci mergeti la olympos. coborati in antalya si va descurcati voi”. dar ce facem cu biletele, banii cheltuiti pe cazare? “banii nu-s totul” a zis domnu cu barba de sculptor, s-a suit intr-o salupa si-a disparut in rasarit. dacia visinie a fiert, a pufait si ne-a scuipat copti in ghetto-ul turcesc unde teleormanenii isi pasau rosii de la un geam la altul, peste haul de 34 de centimetri cascat intre cladiri, urland dupa paine, bere si salata. seara la 6, un echipaj de turci a trecut intr-o tulumba si a dat cu o pulbere albastra anti-tzantzari, care, odata trasa pe nas, mi l-a mutat la ceafa. am stat 1 zi si o noapte si am plecat la olympos, intr-o subtioara de munte prabusit in mediterana, la hipioti si jointuri cat tulnicele in care suflau taranii din genericul de la “floarea din gradina”.

7 dolari pe noapte era o casuta in copac, la kadir’s yoruk, cazare si mic dejun, adica omleta facuta intr-o tigaie cit un heliport. pe perne zaceau australieni si olandezi si canadieni, tragand din narghilea, dormind la soare, band beri la umbra. nu existau smartphonuri, wifi, lumea nu era prajita de lumina albastra a ecranelor computerelor, se comunica, se mima si, de ziua mea, turcul -na ca nu-mi amintesc cum il cheama, mi-a propus sa-mi daruiasca o partida de amor, pentru ca el este gigolo, adevarat, cu atestat. stia si romaneste, caci inima ii fusese rupta de o rodica din calarasi sau o mirela din calafat, nici asta nu-mi amintesc.

m-am imprietenit cu o doamna care lucra la ministerul cercetarii, care m-a tarat la harponat de pastrav, intr-un parau de munte care-ti trecea pe sub picioare, tu stand la masa de plastic protapita in mijlocul apei. pastravii se grabeau dedesubt, turcoaica mea, melek, m-a anuntat ca epoca de aur a turciei se apropie de sfarsit. si-apoi a prins un peste, infigandu-i o tepusa-n spate. era 1998, erdogan era primarul istanbulului. nationalismul si islamismul cresteau in cuptoras, precum cozonacul maica-mii cind are drojdie buna. ce tot atata tocuri si par vopsit?  basmalele incepeau sa se catere pe capetele pios aplecate ale credincioaselor. si burka nu era purtata doar la tara sau in oras de halloween.

15 ani mai tarziu, baticele se vand in draci. kadir si-a construit o baza nato si nimic nu costa 7 dolari, mai ales daca esti strain.

cobor din microbuzul de la aeroport si soferul intreaba stirb: “boss, unde e bacsis?”, pardon? “bacsis, tip. 5 dolari, 5 euro”. acum 15 ani, asta cereau bulgarii. cind crezi ca ai sters-o din balcani, te prinde de chica si te trage inapoi. la 90 de ani de republica, turcia face moon walkul lui michael, indreptandu-se decis catre gaura ideologica atat de viclean ocolita de ataturk.

vocile crainicilor ies din aparatul de radio cu prrr si mrrrr vestind apropierea unor cutremure catastrofale pentru care noi, romanii, nu suntem pregatiti. l-au scos iar pe hancu din cotet, ca pe moastele sfintei paraschiva?-incerc timid o conversatie cu taximetristul demn. “ce cutremure domnisoara? astea sunt praf in ochi, sa nu ne mai gandim ca maresc tva-ul si sa uitam de gazele de sist si de rosia montana”. ma uit mai bine la el, tricou transpirat, par refugiat intr-o bentita de tenismen, in jurul capului, m-as fi grabit sa-l pun in gramajoara prostimii care asculta cu gura cascata predicile exaltate iesite dintre buzele unsuroase ale lui gadea. cum se face ca atat de multa lume intelege ca astia de la putere sunt niste nemernici si atat de putini ies in strada? “pentru ca sunt multi cretini pe care nu-i vedeti domnisoara, multi”. stau in ilice si sosete de lana groasa, pe gresia cavernoasa din apartamentele facute pe credite, cu cistita ascutita si prostata marita, c-un pahar de tuica aruncat pe gat, ca sa se-ncalzeasca, “si cind ne-o fi mai rau asa sa ne fie”-ciocnesc paharele fara sa realizeze ca mai rau nu se poate, ca sunt capatul lantului trofic, plancton pentru balenele cu esarfe vuitton din fruntea tarii. “ ne trebuie o dictatura” concluzioneaza adanc taximetristul. dar traim deja una-dictatura obrazului gros, a marlaniei si prostiei fara de margini, a ortodoxismului gaunos, a servilismului, pupincurismului si imposturii.

“iliescu e de vina pentru tot”-soferul maraie in timp ce asteptam incolonati sa ne vina mintea la cap si sa se faca odata verde. 24 de ani de asteptat incolonat sa ne vina mintea la cap si sa se faca verde. 24 de ani de cand l-am impuscat pe ceausescu. cel despre care elevii de 18 ani au scris la bacalaureat ”Nicolae Ceausescu a construit cu doar cativa oameni statul roman modern in sec. 19. A facut fabrici, moluri, stranduri. Aveam cele mai frumoase mine din Europa, unde minerii sapau frumos in pamant. si a mai ramas mii de tone de aur”

massur e iranian, are 25 de ani, munceste in istanbul la o cafenea si stie mai multe despre ceausescu decat 78% din creierele lobotomizate de tineri romani absolventi de liceu. stie sa faca deosebirea dintre comunism si dictatura, stie ce este o ideologie si ce este un regim politic, stie ca noul presedinte iranian este aceeasi marie cu alta palarie, ca ayatollahul conduce cu adevarat pravalia si ca islamisul extremist este doar o creatie a americanilor, stie ce e aia manipulare, oricare ar fi blatul pe care e asezata: nationalista, religioasa sau ideologica, stie ca ceausescu era rau si ca rusii nu sunt buni, ca razboiul din siria este o oportunitate si ca resursele sunt limitate.

dar sigur nu stie de cutremurele din romania. alea de le asteptam de 20 de ani, cu tablourile date jos de pe perete, sa nu ne striveasca. fara sa ne dam seama ca tara ne-a cazut de mult in cap. dar fiind prea tari de el, nu ni l-a crapat.

ieri republica turcia a implinit 90 de ani. spre deosebire de romanul care ar fi cersit o zi libera sa mai arda niste mititei si sa-i inece in 35 de beri, in gunoiul pana-n glezne de pe valea prahovei, zeci de mii de turci si-au luat kitul de manifestatie: tricoul cu ataturk, insigna cu ataturk, steagul cu ataturk, cordeluta cu ataturk si au dat drumul la protest. femei, foarte multe femei cu basma inodata sub barbie, piepturi generoase de la care au supt sapte purcelusi, fuste pana-n pamant si voci pana-n cer, trag de jandarmii care inchid accesul catre taksim. se agita pumni, se striga, se aplauda, femeile tzipa, jandarmii se foiesc, au arme, lansatoare de grenade cu gaz, vizoarele trase pe ochi. ce se intampla?

ziua turcieibariere de jandarmi despica istiklalul in una, doua, sapte, impart manifestantii in portii generoase de kebab cu batic. de ce? “asta e idea lui erdogan de sarbatoare natioanala” spune o blonda, “politia a intrat mai devreme peste noi cu bastoane si gaz”. ma ustura ochii si ma mananca gatul, copii tusesc, parinti tusesc. jandarmii nu, au masti de gaze. si ei si fotografii care pozeaza multimea de piepturi generoase si batice care reuseste sa sparga bariera de jandarmi. se urla, se aplauda. inca o bariera. si inca una.

fotografi de ziua nationalain fata la galata saray lisesi, omenirea e rupta de un culoar de jandarmi batosi, nu poti sa treci inspre taksim si nici inspre turnul galatei, nervi, injuraturi, impinsaturi, taxiurile sunt inghitite, ca niste capsule de tetraciclina, de multime. jandarmii rezista, strat de caimac peste laptele fierband, caldaramul e plin de pahare de plastic varsate, cafele si inghetate strivite, arata a descinderea unui grup de dinozauri intr-un parc de distractii.

luati-o prin spate. suvoiul de oameni isi face drum pe strazi paralele, printre tarabe cu rahat si fructe. stop. hai sa intru sa iau rahat pentru ai mei. casierul are 23 de ani si e purpuriu de iritare cand intreb de erdogan: he is disgusting, police is disgusting. azi e ziua flacaului nascut in zodie cu republica si, cu toate asta, a venit sa munceasca, “pentru ca e important pentru tara, e o zi importanta pentru noi. si uite ce dezgustator se poarte, nenorocitii. de 3-4 ore bat manifestantii”.

manifestati&polis2 strazi mai incolo, patronii de carciumi bleastema regimul: erdogan e radical islamist. dar asta nu-i o problema. problema e ca e un radical islamist prost. cum sa fie rau sa consumi alcool? comertul cu alcool aduce cei mai multi bani la buget, din accize. alcoolul si tigarile. la colt o mustata vinde hasis-good turchis hashis, 2 grams sa-ti ajunga 2-3 zile. jandarmii s-au asezat pe ciuci si trag din tigara, in fata unei librarii. in geam, steagul rosu cu portretul lui ataturk, tata turcilor, singurul care are voie-prin lege votata de parlament in 1934-sa poarte aceasta denumire in vecii vecilor. tata turcilor i-a facut oameni, a scuturat plapumioara ocupatiei grecesti intinsa peste juma de tara si a carmit republicuta  numai bine sa nu-si rupa oistea, ca orice tanara democratie, ba in comunism, ba in fascism.

sandvis cu jandarmeriece mare noroc au avut turcii. ei au primit de la allahu akbar un ofiter pasionat de lingvistica, sah, calarie si un avid scriitor. noi am primit un cizmar.

de unde si diferenta. in timp ce, de ziua nationala, rezistenta secularista turca se opune islamizarii lui erdogan, romanii isi petrec ziua nationala tot rezistand , de data asta frigului, cu-o tuica-n mana, stransi ciopor in jurul micului, la un gratar, la munte. halal.

 

daca doriti sa revedeti partea a doua: seria Antarctica. macar pentru poze si tot ar trebui sa dati un bot in martie 2012, anul vulpii polare, luna palarierului nebun. am ales-o p-asta cu Shackelton ca mi-e drag mie de dansu. pentru ca a fost mai greu de ucis ca bruce willis si mai imposibil de intors din drum ca austriacu Felix, odata ce s-a aruncat din balonu sau meteorologic. postul a fost publicat la inceputu lu martie 2012. 

Capitanu sta prost cu premonitiile, din 4 metri valurile dau in 8 si vin peste barca, fleosc, uda puntea superioara unde enzo si echipa de sclavi cu 13 aparate si 4 trepiede fac poze unor albatrosi muratzi care dau tarcoale barcii, un mos se lupta cu usa, stai tataie inauntru nu vezi ca te zboara vantoasele, baga cu 100-120 de kilometri la ora, ma reped pe scari la vale, fuga-fuga, cu ochii inchisi e mai bine, valurile sparte smucesc vasul, huruie, scartzaie, paraie, serie de cutremure de 7,8 cu replici de 7,7, augustin anunta ca e mai bine sa o ardem pe camere, sa mori tu, deci nu-mi dai voie sa fac scamatorii cu 3 mingiutze in mijlocul salonului, as putea daca tin ochii inchisi. Din 69 de pasageri ajung la masa vreo 20, doctorul constantin arunca pe gatlejuri folii dupa folii de pastile impotriva raului de mare, marele rau de mare, dani-geologul incearca sa ne momesca afara cu un documentar despre shackelton, cine?  un nenic din vremuri cind oamenii erau facuti din titan, promotia lui nansen, scott si amudsen, 15 vieti in pieptul de arama si niciuna irosita, timpuri in care mii de oameni te aclamau pe strada nu pentru ca esti o dizeuza care canta semi-nuda ci pentru ca ai fost omul cel mai aproape de polul sud din istorie.

Traim vremuri jalnice, mi-e greata si nu-i de la tangaj, oamenii sunt mici si ursitoarele au scos din stoc articolul“larger than life”. Vasul coteste, tangajul se muta-n ruliu, Ushuaia smuceste, usile dulapurilor zboara, ma trezesc la doua jumate noaptea, shining, nici dracu pe culoare, liniste, cani de cafea pravalite si mancare imprastiata pe jos in livingul vasului, sir shackleton a bagat cu barca deschisa 800 de mile prin valurile astea, cu panze si al treilea infarct rupandu-i pieptu, incercand sa gaseasca o insula in imensitatea oceanului arctic, a reusit in 17 zile de furtuna si frig.

“good morning antarcticans”, augustin trezeste poporul la 7 dimineata, hodorogii pun proteza si ies sa rada pe punte la soare, am schimbat ruta, suntem mult la sud, in canalul gerlache, furtuna a tinut vasul pe loc vreo 6 ore, frecventa mare a valurilor l-a bagat in sperieti pe capitan, “daca pastram cursu, rupea barca-n doua” zice dani, mosii sunt pe adrenalina, gerald with a gi din iowa maninca 4 tavitze de jar, se da de trei ori peste cap si incepe “ hou far ar ui from polar sarcal? ai ghes iz not far, is cold bat aim ok, is det a sil, uat caind of sil, ai so uans a documentari uere a sil iz duing sili tings”. Lui sir Ernest Shackelton i-a crapat inima in a patra expeditie la polul sud, gerald e mort de mult dar nu stie.

Welcome to Jurassic Park, o gasca de pinguini se urmaresc in jurul vasului, descopar pe un sloi o foca leopard, vad ca are coada taguita si, probabil, profil pe facebook.

Daca doriti sa revedeti, editia aniversara debuteaza cu postul din 5 decembrie 2011. Este despre Alfredo, taximetristul doct din Buenos Aires si cunostintele sale despre Romania. Unul din favoritele mele.

“Sunteti din Italia?” Nu, din Romania. “Aaaa, Dracula, sisisisisi”, taximetristul isi pipaie gatul gros ca o conducta de la Apa Nova, il asigur ca poata sa conduca linistit ca nu-i rod jugulara la ora asta, e 3 dimineata. “Cind eram tanar imi placeau filmele cu Dracula, nu Bram Stocker, cele vechi cu un actor american, am uitat cum il cheama”, ridic din umeri, omul ia mana de pe schimbator, o indeasa in desaga cu intrebari, scoate 4 la intamplare si le aseaza frumos pe bord: “l-ati avut pe Tito, nu, nu pe Ceaucescu?” da, Ceausescu, l-am avut si l-am pierdut, “si Ilie Dumitrescu?” da, nici el nu mai e, “cum e vremea in Romania?” iarna vrajbei noastre, “imi placea de Ilie Nastase, jucator de tenis foarte simpatic, foarte bun”, da, el si Tziriac, “tiriac, si, si, cu mustata si par cret, l-a antrenat pe Guillermo Villas”, cetateanul tzopaie ca o vrabie de la un subiect la altul, respir usurata cind oprim in fata casei, “pot sa va intreb ceva?”, tocmai ai facut-o, o faci de 25 de minute, una in plus nu m-o omori, aprob politicoasa, “care sunt eroii nationali ai romaniei?” Hopaaaaa, ce dracului sa-i raspund, mihai viteazu, vlad tepes, iancu de hunedoara, “ce au facut ei?”, s-au batut cu turcii, au unit principatele romane, “aaa, cu turcii, si, si, la 1453, si, si, dar de ce se cheama romania?”, pentru ca suntem urmasii imperiului roman de rasarit, “aaaaa, sisisi, foarte interesant. dar care sunt culorile drapelului national?” rosu, galben, albastru “ahaaaa, dar que significa?”, sange, cereale si cer, “mui interesante”. Simt ca as merita un 6 dupa raspunsurile penibile pe care le-am oferit, Alfredo insa e fericit, a gasit o ureche, scoate din buzunar o palnie de metal, o fixeaza si toarna un butoias de 6 kile de povesti delirante despre San Martin si Bolivar, loja masonica italiana P2 din care amandoi faceau parte, cum Bolivar era mai smecher pe linie masonica si d-aia e mai faimos, cum steagul blanco celest al argntinienilor vine de la dinastia de bourbon dar are legatura si cu eliberarea sclavilor de catre un francez care lupta sub stindard argentinian in california, “dar romania a participat in razboiul crimeei?”, eeeeeee, imi suflec manecile si contracarez cu povestea lui Petru cel Mare si a strategiei rusesti de a ajunge la marile sudice. Alfredo clipeste un pic buimac, i-am dat-o imi spun dar bucuria e scurta, Alfredo e sahist, taximetrist-sahist, se regrupeaza muta la H4 cu “din loja asta masonica italiana, P2, au facut parte toti militarii din junta care a condus argentina in ’70 si toti presedintii argentinei. si acum toti politicienii importanti sunt inscrisi in ea.” se opreste, bulbuca ochii in oglinda retrovizoare asteptandu-mi reactia, nu sunt impresionata atat de tare, stiu de la codin niste masoni care aveau restante la intretinere si erau pe cale sa ramina fara apa calda.

Alfredo schimba atacul, muta calul la B9: “eu citesc gogol, imi place mult, e ucrainian, aveti multe probleme cu ucraina?” nu atat de multe, doar cu un brat al Dunarii care este la granita pe care l-au blocat. “mui interesante. am un mare respect si pentru tolstoi. a scos-o din minti pe nevasta-sa si a dat toate lucrurile din casa. A fost primul hippiot din lume. Stiati ca a murit intr-o gara?” Nu stiam si nu banuiam ca o sa aflu asta de la un taximetrist argentinian de 130 de kile, transpirat si cu camasa plesnita peste burta. “celalalt mare prozator, cum il chema?”, dostoievski “da, a avut un frate dar parintii nu au avut bani sa ii dea pe amandoi la scoala si l-au trimis doar pe dostoievski si el s-a simtit toata viata vinovat fata de fratele sau care nu a avut noroc”. Sunt sah, e 4 dimineata si Alfredo nu da semne ca vrea sa mai castige bani din taximetrie in seara asta, acum povesteste extatic despre incalcarea drepturilor omului in Haiti de catre un soldat al castilor albe. Peste 24 de secunde muta regina la A8 si turuie ceva despre razboiul ucrainiano-polonez de care a citit intr-o carte, poate chiar a lui Gogol. Sunt mat. Alfredo isi freaca manutele de T-Rex si propune sa-mi iau revansa pe geografie si fizica cuantica pe 13 decembrie. Urati-mi noroc. De fapt am tona, doar sunt in Jurrasic Park, unicul loc de pe pamint unde poti primi pentru doar 4 dolari transport si lectii de istorie de la anatoli karpov.

acesta este al 500-lea post. am inceput blogul intr-un studio din buenos aires, in noiembrie 2011 si am incercat sa va plimb cu mine prin argentina, uruguay, antarctica, chile, brazilia, peru, amazon, columbia, bulgaria, grecia, elvetia, danemarca, londra, putina franta, hong kong, toscana si sardinia, hamburg, coreea si multa-multa romanie. mi-am luat guma in par de la cititori nemultumiti de stilul greoi, mi s-a reprosat lipsa majusculelor, mi s-a atras atentia asupra deficientelor gramaticale si greselilor de punctuatie, mi-am sters flegmele de pe fatza ca sa fac loc pupaturilor celor catorva sute de prieteni care ma citesc zilnic.

va multumesc. lui radu bata si lui vasiliu mircea paul, sanei, monicai si lui asdf si lui claudiu rimboi, lui flavius obeada si ioanei si lui pila, cristinei si sandei, chiar si lui pandele care citeste doar cand e pe bune cu sorina:)), lui partario si tuturor celor de pe facebook.

m-am gandit ca, la ceas aniversar, sa va  fac un platouas cu “daca doriti sa revedeti”, un top al meu cu cele mai dragute 5 posturi pe care le-am catarat pe blog. probabil o sa o fac si pe asta. insa acum trebuie sa aplic sfatul lui cezar, care, pe la al 492-lea post, mi-a spus ca ar trebui sa fac o promotie, sa sar cu o tombola, sa dau o jumara si o braga colectivului de cititori. pai si ce sa dau? iulian mi-a sugerat sa ofer fotografii, a3-uri inramate, cum se cade. perfect. insa, lucrand in publicitate, trebuie sa gasesc un mecanism de promotie din care sa castige si sarmanul meu blog si dumneavoastra cititorii. cum sunt lipsita complet de subtilitate, mi-am zis ca pozele alearga la oamenii care-mi fac cea mai vadimist-paunesciana reclama pe facebook. nu va feriti de cuvintele “brilianta din brasov”, “aceasta minerva nascuta pe alea mercur”, “matusa lui stream of consciouness si sora lui james joyce” etc. odata selectat castigatorul, acesta isi poate alege fotografia pe care o doreste inramata, dintre aceste 3 frumuseti: o patagonie argentiniana, antarctica si hong kong. start la ode.

argentina-patagonia

antarcticahong kong kowloon

 

 

 

 

o silueta se ciuceste linga scaun in intunericul culoarului si incepe sa turuie ceva in romaneste. coreenii horcaie vartos, paturi in cap si capete la subtioara, picioare frante peste manerele scaunelor, lumini fugite din ecranele din tetiere fugarindu-se pe fetele adormite, intrand in nas, alergandu-se pe pleoape. stewardesa imbracata in visiniu, cu toca apretata, asezata pe cap ca un portofel golit si intors cu fundu-n sus, vorbeste romaneste ingenuncheata pe culoar, nu mi se pare, chiar vorbeste romaneste cu-o disperare de niagara zagazuita 30 de ani in spatele unui baraj. are o fatza de nevastuica si ma intreb cand si cum s-a renuntat la frumusete ca standard pentru stewardese, fata spune ca trebuie sa stii doar engleza si sa poti sa ajungi cu mana la 2,15 metri. deci nu angajeaza pitici. sau poate pitici cu detenta mare pentru ca acum qatarul este in dezvoltare si au nevoie de echipaj asa ca aduna cu bratul popor. interviul e foarte usor, trimiti cv si apoi vorbesti 1 minut si, daca ai impresionat comisia, esti sunat in aceeasi zi la 17 si te duci la al doilea interviu. “eu am fost la sofia, ca acolo erau 50 pe un loc fatza de bucuresti unde sunt 600”. un truc care a propulsat-o la doha unde sta de aproape 5 ani si, in sfarsit, are voie sa se marite.

pardon?

cind te angajezi la qatar si daca n-ai apucat sa iti pui pirostriile, stii ca nici nu ai voie sa o faci decat dupa 5 ani. daca insa nu esti vicios si ai dosarul curat, poate-poate iti aproba patriarhia qatarului sa joci pe isaiaa dantuieste dupa numai 2 ani de serviciu. uau.

lista de restrictii e groasa ca un brat de spalatoreasa. in doha nu ai voie sa bei, sa ai bautura in casa, nu ai voie sa fumezi. cu 12 ore inainte de cursa, trebuie sa fii acasa, fara sa te atingi de spritz sau sa te pastilezi, nici vorba sa o arzi ca denzel in filmul favorit al lui cristian tudor popescu, the flight cred ca se chema. “dar las ca-i mai bine asa. ca daca am lucra la emirates si am sta in dubai, nu as fi in stare sa pun nimic deoparte”. dar cat se castiga? stewardesa nu raspunde precis. desi sta ciuci face niste opturi pina-mi ofera un raspuns: se castiga bine, ea pune in fiecare luna deoparte cam 2000 de euro. salariu si diurne felurite in functie de lungimea zborurilor: india e platita prost fatza de brazilia si zborul de 16 ore pina la houston e grozav de lung dar grozav de banos. de fapt stewardesele nu-s mereu treze cuc, la zboruri de 16 ore au voie sa doarma 4, undeva in cabinele din spate. si la zborurile de 11 ore dorm 3. si mai primesc un mormanel de zboruri gratis sau reduse cu 90% si discounturi strasnice la lanturile hoteliere partenere. sa tot impingi tavi si vinzi parfumuri la 10.000 de metri inaltime. deh, depinde ce curse prinzi. stewardesa mea a facut deja o harta a caracteristicilor calatorilor cu avionul: nigerienii ciordesc, in lagos au desurubat si au plecat cu ecranele din tetiere, indienii se plang de orice, totul le pute si nimic nu le convine, incearcand astfel sa fie propulsati la biznis class. si reusesc? nu prea, de fapt nu. regulile sunt reguli si trebuie sa se intample ceva cu adevarat groaznic ca tu-muritorul sarman-sa ajungi la bizniss fara sa scoti banul. japonezii insa indura cu stoicism si apoi trimit volume de mailuri in care explica punct cu punct ce nu le-a convenit.

si romanii? aici mereu e inghesuiala. se zboara cu avioane mici, care toate ajung, intr-un final la sofia, ca sunt taxe mai mici de aeroport decat in bucuresti. dar ce se intampla cu aeroportul din doha, mic si murdar ca o barba de popa care maninca friptura cu sos la un parastas. nu au promis cei de la qatar ca il vor deschide pe cel nou, inca de anul trecut?

ba da. si l-au si deschis dar il testeaza doar pe alte companii aeriene, zborurile qatar ramanand pe cel vechi. “dar in decembrie cred ca ii dau drumul astuia nou. pana atunci vin si 380-urile comandate.” adauga visatore si da sa se ridice. inca ceva si gata: spune-mi si mie de ce am vazut de 2 ori in aeroportul din doha, baieti in rochite albe, slapi, prosop in cap si soim cu casca de piele trasa pe cap, asezat cuminte pe brat? pot sa zboare cu ei in avion?

stewardesa se desira, e inalta, ajunge usor sa inchida caseta de bagaje de sus. “qatar are reguli stricte. pentru tot. exista si reguli pentru soimi, stiai ca astia sunt mai scumpi ca bmw-urile aici in doha?”. nu stiam. “da. nu avem voie sa luam mai mult de 6 soimi intr-un avion, astea sunt regulile”. de ce? nu stie. ma gandesc ce-ar face nigerienii daca ar stii ca au 6 bmw-uri cu ochii barati: i-ar ciordi sau i-ar hali?

stewardesa trebuie sa plece. incepe o zguduiala minora. cat sa-mi aminteasca cine sunt si ca nu as putea niciodata sa vand parfumuri la 10.000 de metri. d-apai sa nu beau.

Design a site like this with WordPress.com
Get started