Archive

Monthly Archives: April 2013

“Beware of the man who works hard to learn something, learns it, and finds himself no wiser than before. He is full of murderous resentment of people who are ignorant without having come by their ignorance the hard way.”-cartile lui Bokonon, Leaganul Pisicii de Kurt Vonnegut, 1963.

cam doua sute de pagini care explica limpede cine suntem, ce ne face fericiti, de ce ne dam in cap in numele crucii, de ce nu e bine ca sergiu nicolaescu sa fie incinerat, de ce avem nevoie de coreea de nord, ahmadinejad si cine l-a inventat pe osama bin laden, cum a supravietuit fidel castro si cuba revolutionara pina acum, doamne dumnezeule ce simplu este totul si ce simplu este totul si cit de simplu este totul, iti ridici ochii din cartea apostolului kurt, trimis pe pamant sa te lumineze si, luminat, nu te mai enervezi cind privesti buzele lui gadea stropsind minciuni, nu te mai manie spagatul agramat al lui badea, toti sunt aici pentru ca, zice capitolul 74: “People have to talk about something just to keep their voice boxes in working order, so they’ll have good voice boxes in case there’s ever anything really meaningful to say.”

in 2004 m-am intalnit pe plaja cu-o colega blonda, citea “leaganul pisicii” pus cu forta in colectia raftul denisei, un nume la fel de blond ca si ea, “ce prostie” mi-a zis, “mi-am cumparat-o de la chiosc de aici, mai bine imi luam story”, morala? “Maturity,” Bokonon tells us, “is a bitter disappointment for which no remedy exists, unless laughter can be said to remedy anything.”

plecam cu trenul la sibiu, distanta de 282 de kilometri zice infoturism.ro, cat facem pina acolo?, patru ore juma?, cinci ore juma ca trenu-i batran, astmatic si face pauze lungi si dese, i-o fi zicand lui rapid dar… ce?, cica nu-i mai zice rapid, acum se cheama intercity, nicio referire la viteza, canci glume pe seama ei; cersetorul de la casa de bilete e prins in chihlimbarul slinului de gara, un hiperboreean isi va face in viitor o brosa cu cersetor, cum am eu una cu un tzantzar impietrit in rasina primordiala; cersetorul vrea o suma specifica-5 lei, nevoi personale, nedeclarate, i-am da dar andreea ne-a cerut chitanta si cersetorul nu are-exact azi-facturierul la el.

codin si kiki intra sa cumpere reviste, reviste si ceva dulce, poate un kinder delice, reviste, ceva dulce si ceva de baut, uite coca cola d-asta mica si dragalasa, la cartus, special gandita pentru viitoarea arestare a lui nastase: fostul prim ministru s-a impuscat in gusa cu o cutie de coca-cola, adrian nastase are glicemia crescuta dar e in afara oricarui pericol; avem playboy si kinder delice si skittles si coca cola dum-dum, “daca luati inca o cola castigati automat un rucsac sau un fluier” zice casierita, eu cind vreau sa fluier..rucsac, razuim si castigam un fluier, de metal, de arbitru, de ceferist, de militian, pai si acum ce facem? trebuie sa introducem un program, fiecare dintre noi poate sa-l foloseasca saptaminal cite 1,75 zile, adica 42 de ore, hai c-am rezolvat-o si pe asta, la drum.

vagonul de clasa I e ocupat de un stol de navetisti din ploiesti, freze-ciocan, sepci de piele, anul este ’87, toti vorbesc la telefon, cemaifaci-uiteacummamurcatintren-blablablabla, o ora umpluta cu nimic, traiasca cosmote si milionul de minute gratuite, usa electrica dinspre toaleta se revolta: “auuuuu, m-a prins” striga o doamna contabil, apasa-impinge, usa nu cedeaza, lupta corp la corp se prelungeste, butonul verde nu raspunde la comenzi, intervine un domn cu sapca de piele, trage de maneta, nimic, impinge contabila de geanta, scartzaieli si gemete, hai liberare. in asteptarea viitoarei victime, usa se trage vicleana spre perete.

“unde-i avrigu?”  ne-ntreaba filozofic un betiv batran cu blugi prespalati, unde-i avrigu de alta data?, “nu, unde-i avrigu?” insista cetateanul cu halena albastra si aura violet, avrigul ar trebui sa fie linga sibiu, daca nu si-o fi luat si dinsul campii, noi suntem la sinaia, sa mai tot fie timp sa cunoasteti in gat caldura a patru sticle de lichior tanita, “da’ va rog sa ma anuntati cind vine avrigu”, s-a facut maestre, colegu de tren se adanceste in consum, usa reteaza o familie pe din doua, fiica e pe hol, mana cu bagajele si mama sunt inauntru, butonul verde e lovit cu pumni, se dau indicatii, se lanseaza strategii, “fii atenta mama, trage tare acum de maneta si eu imping inspre perete”, sfortari, vene umflate, usa nu se clinteste, daca un rahat de instalatie electrica ne face asta, ganditi-va ce ne-o luam cind masinile din terminator se ridica impotriva omenirii. sper sa nu fiu atunci in trenul de sibiu.

“unde e avrigul?”, betivul ne testeaza vigilenta, tot acolo prietene, intr-o ora juma ai ajuns, trenul se taraste istovit printre dealurile codlei, nu merge cu mai mult de 20 la ora, ma doare fundu, ma doare spatele, ma doare stomacu, ma doare ochiu, e noapte si nasii-sunt doi, se cuibaresc in fotoliile raioase si fiecare incepe sa trancane la telefon.

unde suntem? niciun indicator, nicio placuta, nicio semnalizare, bezna, un bec chior, o halta trista, betivul salta peste linii. avrig deci, avrig 1987. oare cati ani mai facem pina in sibiu?

primul paladar din bucuresti, si singurul, este casa bana.

paladar=restaurant deschis in casa omului, la el in sufragerie, cu bunica la plita si nepoata la spalat vase, paladarele au aparut in havana la sfarsitul anilor ’90, ascunse in mansarde cu miros de urina sau in casoaie cocosate sub pasii de mambo, proprietarii primeau o autorizatie de la stat, operand astfel intr-un regim burghez neingaduit in restul cubei, peste havana batea un zefir al schimbarii, era sfarsitul anilor ’90 si inmuiat de varsta, nea fidel isi mai largise o gaura la cingatoare. turistii se buluceau in capitala cubei, speriati de prorocirea decesului rapid al lui castro si intrarea cubei in zodia disneyland, acum e momentul sa vizitati, acum, ca dupa ce moare tataia o sa vina americanii si o sa traga totul in plastic.

“de donde son?”, de rumania, tacere, degete rascolind agitate printre fishele cu tari din creierul baiatului cu alura sportiva din fata mea, rumania-box, “aveti box bun”, clar, s-a creat conexiunea, s-a dat drumu la prinsea pe perechi, doi cate doi, el si ea, te agata pe strada si incearca sa te tarasca la cate-un paladar tupilat dupa perdele roz, cu miros de bordel, nu mi-e foame, multumesc, atunci macar hai pina la floridita sa vezi unde si-a baut mintile hemingway sau uite aici, hai sa intram sa vedem baietii de la buena vista social club ungandu-si corzile vocale, haituiala tinea toata ziua, “evita privirile, intoarce-te, aaaau, vin catre noi, fugi”..dar noaptea, ei bine noaptea, daca esti descurcaret, stii ca trebuie sa mergi la guerida, e cel mai smecher paladar din havana, aici au mancat regina spaniei si jack nicholson, nu impreuna. sau mai stii?, meniul are 4 kile, fructe de mare si mare de fructe, lista de vinuri curge ohoooo, ca scroll-ul unui film cu mult cgi, din franta, din spania, din italia, din africa de sud, din africa de est, din australia, pe dalele portugheze danseaza lumina lumanarilor care imbraca-ntr-o crusta dantelata de ceara sticlele negre, desertul se stinge-n gura, incet, ca ecranul unui televizor cu lampi, in timp ce cobori pe scara palatului naruit sub rufele intinse dintr-un crenel in altul.

casa bana este un paladar, ascuns pe-o strada undeva in zona circului, mult timp fara firma, au protapit acum niste ani un CB desenat intr-un cerc de sticla intunecata deasupra portii rosii, acum 10 ani-cind am fost prima data, in curtea ingusta cu flori care se varsa-n terasa cu piscina-hahaha, piscina da, in dosul blocurilor o gaura faiantata bleu-te intampinau 2 iepuri si niste pui de ratza.

si betivi pitoresti intinsi pe mese, alde ziaristul x si actoru y, scriitorul z si cu muzicianul w, chelnerul marian, cu ochiul vesnic atins de ulcior, alergand cu platouase printre mese: pastramioare si fasole batuta, carne la garnita si zacusca, ulcioare de tzuica si carafe de vin, sfaraiala de maduvioare la gratar si mici tavaliti in mustar, doamne ce ma doare ficatu, ficatu nu doare, ia de bea si lasa circul, generatii de regizori scandinavi am tarat pe platforma de lemn care acoperea intr-o vreme piscina, mancati, mancati, mezeluri facute de casa si sarmale, chiftele de porc, calde si carnati grasi si romanian caviar, icre rosii de crap intinse pe paine prajita, ia cu palinca, sa alunece mai bine la vale, nu mai putem ca tare ne doare ficatu!!!!!, ficatu nu doare, terminati cu minciuna, luati de mancati si circul incetati.

fidel castro trage sa moara si de vreo doi ani si casa bana, tragedia care a lovit familia proprietarului se-ntinde igrasioasa, prietenii au disparut, ziaristu si actoru si muzicianu nu mai vin sa se-nfrupte cu carnati: nenorocul e contagios, daca il inghit o data cu plachia asta de crap?, hap, s-a stins veselia si doliul sta, linga solnite, pe mese.

primul si ultimul paladar romanesc moare nestiut, intr-o umbra de bloc, undeva linga circ. la ambulanta suna ocupat, stie careva numarul lui jack nicholson?, sigur el reuseste sa-l puna pe picioare.

pe 10 aprilie frate-miu a implinit 42 de ani, cine sa traiascaaaa, cine sa traiascaaaa, laaaa-muuuuulti-aaaaani, iulica spune ca l-a sunat sa il felicite dar seria lui “sanatate-fericire-implinirea tutu..” a fost taiata de o conversatie pe celalalt telefon soldata cu un “sunt doi elefanti prinsi in trafic, trebuie sa plec”. nu este un cod care inseamna ca e stricat la matze si a luat drumul toaletei, nu. frate-miu salveaza animale, este vicepresedintele asociatiei combaterea abuzurilor, se ia de gat cu primaria, cu prefectura, cu veterinaru, basescu, barbulescu si tiriac, scrie memorii, se lupta prin tribunale, ataca in contencios, sterge cu ei pe jos, cine ar fi crezut ca geniul istoriei care stia cat poarta la cizma mihai viteazu si cu ce isi trata calvitia stefan cel mare, o sa ajunga junghiu administratiei locale? dumneavoastra ati fi crezut? poate dumneavoastra?

nimeni nu a vazut-o venind, frate-miu e underdogul perfect, se ridica plin de bale, sange si muci in runda a 7-a si castiga prin ko, cum a facut la lantul slabiciunilor in 2003 cind a inhatat potu’ din poala unui andrei gheorghe uluit: cine ar fi crezut ca profesorasu de istorie din brasov o sa castige cind nea nelu era mai pregatit si tanti gina rapaia raspunsurile ca o mitraliera gatling? dumneavoastra ati fi crezut? poate dumneavoastra?

sau cum a intrat la saguna cind nimeni nu-i dadea nicio sansa, omul era pamant la matematica, cum sa intri la saguna cind tu nu stii sa aduci restul de la 10 lei cind cumperi un pachet de snagov la tutungerie, si nu numai ca a intrat la saguna ci a reusit sa reziste si la treapta a doua, mai usor reusesc sa explic alchimia transformarii apei in vin sau fizica mersului pe apa decat miracolului admiterii la al mai smecher liceu din brasov, la mate fizica. si sa mai fii si casierul utc-ului pe clasa, hahaha, brava codrut, nomenclaturist ascuns ce esti, cine ar fi crezut ca te vei descurca atat de bine? dumneavoastra ati fi crezut? poate dumneavoastra?

mult timp ne-am urat cu pasiune, picioare in usa si amenintari cu moartea urlate cu spume la gura in crize de isterie vadimiste, dar acusi, dupa atatia ani, prefer sa-mi amintesc cand te-am tinut de mana prin zabrelele patutului-parnaie in care am fost inchisa 365X3 nopti pin’ la amnistia de la 4 ani, nu puteai sa dormi dupa ce discret i-ai deschis gura cadavrului unchiului iosca, intins pe masa la lidia acasa, de mic iti placea arheologia, te-ai strecurat si craaaac, ai deschis gura faraonului mort si ce sa vezi, avea un somoiog mare de vata pe o limba vanata, coapta, aaaaaaaa, ai tipat si te-au certat, ca nu-i frumos, ca nu-i bine, ca de ce si cum si sa-ti fie rusine si, ajunsi acasa, dezbracati de doliu, pusi la culcare si asteptand somnul care nu vroia sa vina, te-am tinut de mana prin zabrelele patutului si tu ai reusit sa adormi, visand ca intr-o zi o sa salvezi elefanti prinsi in trafic si o sa te strangi de gat cu primarul ctitor de giratorii.

 

in apartamentul de sub mine se sapa, se taie, se cauta pepite de aur cu flexu, cu burghiu, cu barosul, baaaaang-zdraaaang, bubuiala ucide gravitatia, papucii de casa se desprind de pe podea si se ridica 20 de centimetri in aer, o data, de doua ori, de trei ori, adjudecat.

totul a inceput la ora 9 cu un intro de picamar, du-du-du-du, somnul a fost luat de ceafa si tarat jos din pat ca un ilegalist saltat de baietii de la siguranta, e 11.30, osteniti, muncitorii se opresc la o tigara, ma rog, 6 cartuse de tigari, baia mi se impute instantaneu: ce-i cu astia frate de fumeaza toti in buda, ca-n scoala generala?

dau sa ma spal pe maini, nu curge apa, nu curge apa la chiuveta, la toaleta, la cada, apa s-a oprit si ea la o tigara la etajul 3 si nu a mai ajuns la mine, dar am o intalnire cu oameni de afaceri apretati-coafati-gelati, e drept ca-n doua ore, dar daca nu dau astia drumu la apa in doua ore?; panica se instaleaza comod pe canapea, care e planul b?, nu exista unul, nu pot sa ma duc la firma sa ma spal, ca e prea departe, nu am abonament la vreun gym sa le abuzez dusurile, poate sa ma duc sa cumpar un bidon de apa plata, sa ma clatesc in lighean ca’n brasov, ’88 sau pot sa ma parfumez bogat peste plovar, ca o contesa de la curtea lui ludovic al XIII-lea.

nu. mai bine il sun pe administrator, inteleptul scarii, vraciul-popa-doftorul comunitatii, el o sa stie ce-i de facut, “aloooo, domnu costel?”-ati observat ca invariabil contabila e mariana si administratoru costel?, de nu te cheama asa, sansele tale de a urca pe scara de valori a scarii de bloc sunt diminuate vizibil, domnu costel repede un “da” bolovanos in urechea mea, ma tin darza: “domnu costel, darima oamenii astia blocul sub mine si..”, domnu costel-DC sa-i spunem de acum inainte, ma calca autoritar cu cizma numarul 47 pe falca, “pai si tu ai facut la fel, ce mama dracului, cind ai facut apartamentul si la tine a barait”, incerc politicos sa-i explic ca sunt chiriasa, confunda persoana, situatia si mai cu seama imi confunda varsta, introduc lipsa trasului de sireturi dintre noi ca pe un factor decisiv pentru o conversatie respectuoasa, explic farmecul utilizarii pronumelui de politete. omul e perete. ceahlaul prostiei agresive.

mut subiectul de pe piciorul constatarii huruielii pe cel al intrebarii “cind vine apa?”, DC se avanta din nou in lupta, “cind vine apa? cind termina de facut treaba muncitorii vine apa”, pai de ce nu ati anuntat ca o s-o opriti intre orele de si de si atunci as fi facut rezerve, mi-as fi pus deoparte un ibricel, de c.., “da fii intelegatoare si tu, ce mama dracului!!!” urla epuizat de atata lipsa de unitate-comunitate si apoi inchide telefonul, gatuit de nervi si, zice el, de lipsa de timp sa stea de vorba cu o imbecila ca mine.

ma uit la mobil ultragiata, iritata, incurcata. nu-mi era mie mai bine daca ramaneam doar nespalata? in tara asta oricum nimeni nu ar fi observat.

soare, sfanta familie se aseaza pe bancuta si pescuieste din punga cutiile cu mancare chinezeasca, tatal ajuta fetita de 2 ani sa descalece de pe bicicleta roz, chinezeasca, pace, liniste, prosperitate, mami infige furculita de plastic in carnea de vita, sufla precauta inainte sa ii dea copilului sa manince, tatal suge niste spaghete, “draga, aia-i garnitura”, tatal insista “sunt cu carne, nu-s garnitura”, mama cu gura plina arunca stropi de sos maroniu pe bluzita roz a fetitei “pai eu i-am cerut garnitura, cred ca era beata vanzatoarea aia, eu i-am cerut garnitura si ea imi da fidea cu carne? m-a tras in piept si cu banii”, becul rosu s-a aprins, nivelul radioactivitatii creste, copilul maraie intoxicat moderat de norul de energie negativa, mama inhata meniul chinezesc din poseta, face inventarul cumparaturilor, “aia cu aia si cu aia, sunt?” tatal aproba cu falcile pline de paste, “dar aia si aia si ailalta?..ce faci draga? pai nu te poate lasa omul sa faci nimic, incredibil, i-am dat bluza asta dimineata, nu poti sa te uiti un pic, cum sa-ti scape din mana?”, sosul de rosii tzipa “auu” de pe bluza roz, chinezeasca, fetita incepe sa planga, pacea, linistea si prosperitatea s-au dus dracului, nu tin mult, ca-s marfa chinezeasca.

din tufe rasare un domn cu 4 carti tintuite in curbura cotului, copilul rage, mama incearca o schema chinezeasca de calmare, pe baza de shopping, insfaca prima carte din mana vanzatorului si o rasfoieste cu un aer expert, vanzatorul zice emfatic “aciasta carte se denumeste 20 de povesti europene”, mama da din cap si mesteca la vita chinezeasca, infipta intre dinti, “este facuta pe hartie cerata, adusa tocmai din Finlanda”, i-him, tatal isi aprinde o tigara, copilul a tacut, “pe fiecare pagina sunt transpuse imaginile pictorului rus Todorov”, omul nu vinde o carte ci un motostivuitor, ma astept sa ne spuna despre densitatea celulozei, nu inca, mama nu e convinsa de cele 20 de povesti europene, sare la urmatorul produs, cartea cu sabloane, “dotata cu carioci netoxice, care sunt facute cu apa”, ooo-la-laa, “priviti paginile, ele sunt decupate dupa normele europene, intocmai ca sa nu te lovesti”, argumentul suprem, statul de drept functioneaza, securitatea copilului ei este asigurata, mama trage de urechi portofelul: cat face? “18 lei”, se incearca o targuiala, pai uite ca pe cartea cu sabloane europene si carioci netoxice, este o indoitura, o cuta, inseamna ca nu-i noua, “pai nu e, e oferta promotionala. ca doar cariocile v-ar costa in magazin 16 lei, ca v-am spus ca sunt cu apa”, copilul arunca priviri albastre de peste pata rosie de pe bluza roz, chinezeasca. cumparat.

banii schimba stapanul, tranzactia e inchisa, palma batuta, adalmasul baut. pace pe hartie cerata, soare pe cer pictat de celebrul todorov respectand normele europene.

linga cortul shamanului, 3 reni mesteca placizi muschi verde zemos, lacul khovsgol e prea la sud, un soi de antalya pentru ei, cu maieul suflecat peste burta, renul sef gafaie ca un ciobanesc lasat sub o umbrela de plaja sa pazeasca portofelele, unde e shamanul? shamanul nu-i un el ci o dinsa, sa tot aiba vreo cincizeci de ani, fuste pina-n pamant si par lung impletit gros la ceafa, mobilul atarna de o sfoara legata de unul din cele 4 bete care sustin acoperisul de piei de ren,  complicat cu acoperirea in mongolia, trebuie sa te sui in copaci, pe pietre, pe cal, unul peste celalalt ca sa ai semnal, telefonul suna, e copilul shamanei, femeia caraie-paraie-clipoceste, ce i-o spune? “mamicuta uite tocmai mi-au picat niste fraieri pe care o sa-i tapez de bani si o sa le dansez cu shuba aia acoperita cu fashii de hartie igienica, o sa fumez salvie si o sa hohotesc ca moartea”, perechea de elvetieni zice ca asta i-a spus shamana baiatului ei, suna retragerea si dispar in noapte. eu raman, vreau sa vad pentru ca am nevoie sa cred.

despre credinta este “in siberia” lui colin thubron, unul dintre cei mai spectaculosi autori de carti de calatorii, dar ce spun eu, de departe cel mai rasarit scriitor pe mana asta, omul rascoleste ruina fumeganda a planetei siberia si scoate de par povesti blonde cu ochi albastri sau brunete cu pometi inalti, de la istorii hilare din camere hipomagnetice in novosibirsk pina la infioratoare tragedii din lagarele de concentrare de la pacific unde 2 milioane de oameni au fost stersi cu o miscare scurta de incheietura de catre stalin, de la umilinte degerate in odaile catarate pe stalpi din yakutsk pina la eruptii isteric-alcoolice in izolarea spitalului din dudinka, purgatoriul inghetat undeva pe malul yeniseiului, mult dupa cercul polar de nord.

oamenii cred in ezoterism, in intoarcerea vechii rusii, in comunism, in puterea stiintei, in idealurile socialismului, in shamani, in medicina de tip nou, in medicina de tip vechi, in spirite, in spirt, in vodca. niciodata in ei.

oamenii au nevoie sa creada pentru ca realitatea este atat de ingrozitoare incat doar carja credintei ii poate duce, shontacaind, prin viata.

doamne dumnezeule, iti zici in timp ce citesti pagina dupa pagina de absurd si groaza si cosmar, dar eu de ce nu am invatat despre asta, dar eu de ce nu am stiut asta, toate s-au intamplat a cote, la o aruncatura de batz, de partea noastra a zidului, a trebuit sa vina un englez batran sa puna lanterna in ochiu istoriei, “ia zi femeie tot ce stii!!”.

o fi zis tot dar domnu thubron n-a scris tot, cartea e subtire, nimeni nu a obosit citind-o. a obosit incercand sa adoarma.

e cadoul perfect-deci-pentru insomniacii care nu pun geana pe geana intrebandu-se “de unde?” si “incotro?” si mai ales “eu in ce sa cred?”

arabii de la magazinul laura au inchis, o sa-mi lipseasca nazalul “puna ziua dobdisoara’ si discounturile hotarate pe loc, dupa algoritmul: imi place de tine si-ti dau petu de apa cu 2,5 lei in loc de 3, nici restaurantu parsh nu se simte prea bine, sub plasma cu manele iraniene, o pereche de sufisti inghit kebabul tacuti, asteptand evacuarea, oriental market s-a dat peste cap si acum este sanctuarul pariorilor in trening de fis, viata cartierului da cu spatele, ca o pisica incoltita de o haita de caini, doar megaimage merge inainte si mai deschide 2 magazine, unu aci, unul colea, n-ai cum sa scapi, iti atin calea si trebuie sa intri.

inauntru halimai, bodiguarzii sunt asediati de un inimos grup de tigani care-si plimba cosurile goale printre rafturi asteptand fata cu promotia, pe cine? casierita sopteste cu un aer conspirativ: “au gresit astia cu tigarile. trimit o fatuca si imparte pachete gratis, ca sa le primesti nu trebuie sa faci nimic, doar sa intinzi mana. d-aia s-a umplut de toti saracii, operatiunea e prea simpla, le primesc mura-n gura”.

suntem la 300 de ani lumina de australia unde a intrat in vigoare noua legislatie care ingroapa marketingul tigarilor, companiile nu mai au voie sa mai puna numele marcii pe pachet-ca nu cumva, bietul fumator sa consume pavlovian, un anumit brand de care il leaga amintirea primei tigari postite in pauza de dinaintea tezei la mate, toate pachetele sunt oliv-zic astia cu researchul ca oliv iti taie apetitul, rascoala bila si pune punct poftelor de tigara, oricum oliv e doar rama din jurul unui portret de tumoare la maturitate sau a unui copilas cu leucemie si ochi umezi sau celebrei talpi de mort, cu deget etichetat.

si daca nu era indeajuns disparitia numelui brandului, nu tu kent, marlboro, lucky, assos, nu era destul olivul si mortul si tumoarea, a venit capac si directiva 564 aliniatu 97 care spune ca tigarile trebuie pitite sub tejghea, sa nu le vaza nimenea, dar asta e in australia, nu la noi unde troneaza, motz deasupra capului vanzatoarei, albe-argintii-aurii, suple si chirurgicale, urland sanatate si curatenie mai ceva ca borcanele cu pastile din farmacie.

sfarsitu insa e aproape, sorina s-a lasat, pufaie niste tigari medicinale cu duhoare de capot de baba cu incontinenta, creanga si raluca s-au lasat: trag vartos din niste pixuri cu varful palpaind rosu, tigara electronica vezi bine, fumu are gust de narghilea, poti sa-l parfumezi cu mere, cu pepene, cu banane, da si mie sa vad, hmmm, cred ca asa se simt barbatii cind merg la curve, n-are haz d-as face treaba; nadia s-a lasat si a luat viteza la mancare si acum are pet propria burta, mihaela s-a lasat, si andrei si cosmin si iulian si exemplele-s multe dar cum dreacu se face ca, in ciuda valului de dezertari din tabara tutungiilor, dupa 2 ore de carciuma, hainele-mi put a mahoarca si de pe fatza-mi culeg un pumn de cenusa?

maica-mea are jurnale de cand ma stiu, cu scris marunt, inghesuie in ele ca-ntr-un sertar prea mic, trentzele murdare de peste zi, certuri cu mine si cu frate-miu: “nu seamana cu mine niciunul din ei, nebuni ca tac’su, daca nu eram eu, ii mancau plosnitele”, implicit certuri cu taica-miu a carui dementa este precis dibuita in genele venite din partea bunicului, “un nebun, un psihopat care ii spunea chiorului chiorule si schiopului-schiopule”, gasesc ordine in gandirea bunicului, nu l-am cunoscut, a murit citeva luni inainte sa ma nasc, cu inima-ngropata in slanina si suparare ca bunica-mea l-a lasat pe mainile femeii asteia cu ambitz, care nu stie sa gateasca gasca umpluta cu portocale, pentru ca da, in anii ’70-zice taica-miu rotunjind ochii ca dinescu la revolutie, in romania se gaseau la bacanie gaste, portocale, scoici la borcan si carne chinezeasca la conserva, boierie era in ’74 cind bunica-miu s-a saturat sa-i zica chiorului-chiorule si si-a luat talpasita spre locul in care “mortii ma’tii” nu-i o injuratura ci locatarii din parcela g7.

inaugurez azi rubricuta “vinerea copilariei”, cu prima mea amintire, zguduitoare amintire, pun intended, venita taman din 4 martie 1977, vineri, ora 21.22, asa zice wiki, eu nu vedeam ceasul de pe olita, pe fundul careia mi se ordonase sa creez relief, nu-mi amintesc daca am reusit, n-am avut timp, cred, pentru ca unchiul ioji-par lung, saten, trasaturi incerte-m-a inhatat si m-a dus in fatza geamului, casa din fatza dansa, trei pasi la stanga, o reverenta, apoi doi la dreapta, o reverenta, sa fie cadrilul?, nu, e cutremur, podeaua se-ndoaie si fuge catre peretele cu soba mare, de tuci, alunecam catre ea, nu, unda ne arunca inapoi inspre canapea, barcaaaa, pe vaaaaaluri, plu..

icoana de lemn de pe perete se crapa pe mijloc,  sfantuletu e doi sfantuleti, divizarea zigotului, mai multa credinta, mai multe sanse de castig, uita-te la noi-ne-am scos, suntem neatinsi, sanatosi, vii, habar n-am ce faceau mama, tata, frate-miu, dar nu-mi amintesc sa fii tipat cineva, sa se fii dat semnalul “trageti cojocelele pe voi” si sa o luam la goana pe scari. stiu ca eu, ioji si olita suntem foarte in regula, balul s-a terminat, icoana s-a crapat, pe jos sunt bucati de zid, tencuiala spulberata, dar casoiul de la 1700 a rezistat, tanti rudich de la 1 e bine, tanti temesvar de la parter nici nu s-a prins ca-i rost de cataclism natural.

e vineri, 4 martie 1977 si pe baritiu 23, brasov, romania, miroase a chiftele. daca ar fi trait bunica am fi avut ratza cu portocale.

the economist zice ca viitorul e depasit, isi roade unghiile pe-un scaunel si nu stie ce sa mai inventeze, americanii au scos deja termostatul care iti citeste gandurile, scade temperatura cind esti plecat de acasa si comploteaza cu frigiderul, aspiratorul si play stationu sa-ti faca un surprise party, indienii, chinezii, rusii si japonezii te ajuta sa fii ubicuu, prins in trafic dar si privind peste umarul contabilului care joaca solitaire crezand ca nimeni nu-l vede, tztztztz, big brother e little brother, little doctor brother pentru ca, zice revista, cea mai strasnica aplicatie a robotului care te multiplica este cea in spitale, in timp ce medicul isi face pedichiura in maldive, chipul lui iti zambeste larg la marginea patului si te intreaba “cum va simtiti azi domnule mitica?” de pe ecranul unui ipad catarat pe-o coada de matura cu rotile. pentru piata romaneasca as dota ipadul cu buzunarul de spaga, un cititor de card, l-ai trecut prin fanta, gata, atentia intra direct in cont, curat, tehnologizat, asa ca pentru anul 2013. cred ca rup cu aplicatia asta in tarile fostului bloc comunist, conturile, desigur, le deschidem in cipru, astept finantare si dam drumu la treaba, sigur punem mana pe unul la gala premiilor de design din londra 2014.

da’ pina atunci sa va zic de premiile pe 2013: digitalu rupe, avem de la aplicatii pentru runneri care prea se plictisesc fugind fara rost si atunci niste dementi au creat un program care-ti pune pe urme o armata de zombie, “fugiii, ia-o la dreapta, acum”, grohhhh-grooohhh, plescaieli in ceafa, “ia-o la dreapta si salveaza-te” comanda un nene in casti, vezi care e mersu aici: https://www.zombiesrungame.com, pina la inovatii stranii ca cea a unei companii producatoare de portelanuri care a mixat sarmaua cu augmented reality, “mamiii, pasarica mi-a mancat toata mazareaaaaa”, iaca aici isprava http://www.unanico.com/ehh.html.

e anul imprimantelor 3d care au trecut de zona paharelor si vuvuzelelor si au ajuns in sfarsit sa aiba aplicatii serioase: exoschelet pentru copiii cu distrofie musculara, poftim aici http://hpectechtrends.wordpress.com/2012/08/21/3d-printed-exoskeletons-for-children/, a camerei foto pentru retarzi, lytro, care-ti permite sa schimbi focusul dupa ce ai facut poza, https://www.lytro.com/camera#perspective_shift si a inventatorilor substantei care elimina palmele peste fundul sticlei din tortura extragerii ketchupului pentru ca da, stimate cititoare si incantatori cititori, a fost inventata substanta liquiglide care face rosioara sa alunece ca mucul copilasului intr-o zi geroasa de martie, luati de va minunati http://www.fastcoexist.com/1679878/mits-freaky-non-stick-coating-keeps-ketchup-flowing.

bineinteles ca apar vesnicele exercitii de ecologie, pescari ramasi fara halibut care prind navoade de plastic din care fac mobila ca sa-si finanteze comunitatile ramase fara obiectul muncii, scaune facute doar din reziduuri, care apropo-la fabricile de mobila zic expertii ca sunt cam 80% din materia prima intrata in productie, mai avem scaune din rasini si pilitura de fier modelate de magneti si biciclete cu baterie si lampi cu stecher in care sa-ti bagi telefonul la incarcat, vopsea sensibila solar si camera ploii unde detectoare de caldura te lasa sa treci prin siroaiele de apa care cad neobosit din tavan, ca nastase prin parnaie, fara sa te atinga nimic.

imi place aici in viitor, dar, trebuie sa va reamintesc, ca nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile daca dacii nu ar fi inventat pamantul, axul lumii si caloriferul.