Archive

Monthly Archives: August 2015

Micuța Mitsuko vomită într-o pungă albă la întoarcerea în Nagasaki. Mama o mângâie pe cap și aruncă priviri stânjenite celorlalți pasageri la fel de uluiți ca și mine: de ce vomită Mitsuko? Nu sunt valuri, nu-i tangaj, Black Diamond e de neclintit ca Ion Iliescu din fruntea PSD.
Poate vomită de la agorafobie căci am fost vreo 300 de cetățeni pe barcă. Poate a făcut insolație, căci a fost bătută de un soare mai zdravăn decât ciocanul lui Thor. Drumul până la Hashima nu e scurt, 45 de minute dus, 45 întors. Sigur e soarele. Sau poate o fi de la emoția de a fi călcat pe insula pe care a fost filmată scena din Skyfall când James Bond îl întâlnește pe Bardem oxigenat și protezat?
Toate tururile spre Hashima sunt pline până pe 31 august dar uite că unde încap 298 de oameni, mai intră și doi românași. Recepționera e oracolul din Matrix și trage niște sfori la arhitectul organigramei turismului și iată-ne la 1 fix primind legitimație și bilet cu care ne putem îmbarca la 1.40 pe Black Diamond.
La 1.37 în fața bărcii trag două autocare care scuipă pe trotuar zeci de mămăi cu tocuri și pălării imense, urmăriți internaționali înveliți în cearceafuri și tupilați sub șepci. Cu toții se așează ordonat în coadă căci dacă japonezii iubesc ceva, poate chiar mai tare decât pe împăratul, este coada. Să facem coadă, să stăm în coadă la gogoșele cu caracatiță sau la chifteluțe de pește sau la metrou sau la lift sau la duduia să ne machieze.
Coadă. La stânga mea se încearcă o depășire neregulamentară dar și-au găsit nănașul căci sunt campioană europeană la blocat depășirile neregulamentare în coadă și iată-ne instalați în transpirata colonie niponă, cu un pliant în brațe care explică scurt și concis ceea ce ghida povestește 32 de minute în aerul încins care o înebunește pe micuța Mitsuko. Sau poate nu de la asta i s-a făcut rău ci de la faptul că Hashima nu este locul în care s-a filmat James Bond ci doar inspirație pentru baza lui Raoul Silva căci..
Stați să vă zic: Hashima sau Gunkanjima (adică Insula Crucișător) este o insulă-mină, de cam 6 hectare, părăsită în 1974 și din iulie 2015 intrată pe lista site-urilor UNESCO. Exploatarea minieră a început pe la mijlocul secolului XIX și a fost oprită după ce petrolul a luat fața cărbunelui. În 1959 aici era cea mai mare densitate de popor pe metru pătrat din lume, Hashima fiind locuită de 5259 cetățeni, mineri, neveste de mineri, copii de mineri, soacre și mame de mineri, omul și metrul pătrat.
Ca să uite de înghesuială, minerii aveau sală de jocuri, cinema, piscină cu apă de mare, baie publică și frizerie, aveau școală și aici a fost construit în 1916 primul bloc de apartemente din beton (cu 9 etaje) din Japonia și pe blocuri au fost organizate primele grădini cu zarzavat ”la înălțime” din țară, cu pământ adus din Nagasaki.
Dar cel mai important, aveau salarii babane.
”Uite”-zice Yataro, vecinul de băncuță de pe barcă-”uite-te la fotografia asta făcută în `59 și spune-mi ce vezi.”
Văd pe tatami, îmbrăcați european, membrii unei familii: omu, femeia și cei doi copii. Mănâncă la o măsuță cu picioare retezate iar lângă ei este un televizor acoperit cu un mileu și lângă televizor un radiou imens pe care e o glastră cu flori și în spatele minerului dichisit la costum crește un dulap plin cu sticle de whisky așezate în vitrină ordonat, la distanțe de 2 centimetri una de alta, dând onorul.
”În 1959 doar minerii aveau banii ăștia. Minerii și bancherii. Noi, ăștilalți, nu ne permiteam așa ceva.” Yataro se șterge cu prosopul portocaliu și apoi adaugă un ”sososososososo”, echivalentul lui ”dadadadadadadadada” în japoneză.
Insula e o sprânceană de crocodil bine înămolit. E frunza pipernicită care țâșnește din craniul chel al ridichei uriașe. O vezi, minusculă, plutind ca o navă de război dar nu bănuiești că e pălăriuța oșenească de pe țeasta unei mine gigantice care are tuneluri săpate la sute de metri sub ocean.
Moria.

În `74 minerii au fost trimiși acasă și 40 de ani de părăsire au transformat insula într-un set de Doom. Nu poți să intri fără ghid, de fapt nu poți să intri decât câteva sute de metri pe insulă cu tot cu ghid. A noastră, ghida noastră vorbește și vorbește și explică și cei 300 de japonezi se perpelesc, mititei la grătar. Prind o altă membră a echipajului care are grijă ca nimeni să nu sară pârleazul potecii bine trasate. Rupe 3 cuvinte în engleză și, ajutați de google translate, reușesc să o întreb cum de a obținut Hollywoodul permise să filmeze pe Hashima.
”Nononononononono.”
Degetul zboară stânga-dreaptă, ”nononononononono. Nu au filmat aici. Aici au venit, făcut poze, s-au documentat. Au reconstruit totul în Gleit Blităn.”
Dar de ce? E periculos?
”Sososososososososososo. Deingelos, hai, sosososososo.”
În conversație intră tiptil un barcagiu care știe să spună că typhoonul arunca peste insulă valuri de 50 de metri. Mă întorc pe google translate, îl întreb pe marinar dacă este sigur.
Da domle, e sigur. 50 de metri erau valurile și, în timp ce minerii erau sub pământ și îi durea la bască de typhoon, nevestele se cățărau pe vârful delușorului, în cel mai înalt punct al insulei, adică la 57 de metri și de acolo priveau oceanul încercând să le tragă de picioare. Și ceilalți, ăia care nu vroiau să iasă în vântul de 200 de kilometri pe oră afară? Ăilalți stăteau chirciți în blocurile lor de beton, primele din Japonia.
50 de metri un val.
Acum sunt de 30 de centimetri. Chiar și așa, mămăile și tătăiții obișnuiți cu banda rulantă, reușesc să se urce pe Black Diamond în 23 de minute. Pe ceas. Genunchiul stâng al unui Obelix nipon se frânge sub greutatea mnealui și cei trei marinari de la primire îl însoțesc în căderea zgomotoasă de pe podeaua umedă a vasului.
Nimeni nu îi mai face poze Hashimei care rămâne să se coacă în soarele tropical, sub aripi de vulturi care și-au făcut cuib în fostele grădini de zarzavat de la 9.
hashima1 hashima2 hashima3

Vaporul imens scoate fum negru, ca o tuse plină de viespi și se desprinde sprințar, în ciuda gabaritului, de chei. La noi, în parcul cu iarba tăiată la fix 2 centimetri, ajunge vaierul boxelor. Andrea Bocelli:
Con te partirò paesi che non ho mai
veduto e vissuto con te
adesso si li vivrò
Con te partirò su navi per mari
che io lo so no, no, non esistono più
con te io li vivrò
Vasul de croazieră se îndreaptă spre podul Megami, miracolul din Nagasaki, și te aștepți ca structura de oțel să îl prindă în brațe și să-l trimită elastic înapoi în port, cu tot cu bocetul lui Bocelli. Să stea aici, lângă parc vasul italienesc până când intră la apă și are loc să se strecoare afară din port fără să producă pagube orașului și așa încercat.
Tot poporul din parc își ține respirația în timp ce Bocelli se strânge în el, suge burta, bagă capul între umeri și intră sub podul alb continuând să arunce tornada de fum negru și apoi se prelinge, diminuat, ca un pumn de mărunțiș, afară din fiordul japonez.
Soarele coboară pe Dutch Slope și se sparge acum de vitraliile unei biserici. Sunt multe aici căci Nagasaki a fost în Edo Era oala fără capac lăsată de shogunatul Thokugawa, în care portughezii, olandezii sau chinezii puteau să arunce și ei o perișoară, contribuind la comerțul mondial.
Edo Era adică 265 de ani de izolare în care erai pedepsit cu moartea dacă încercai să ieși sau să intri din Japonia.
Sunt multe biserici și mulți martiri creștini aici, primii crucificați la sfârșitul secolului XVI de japonezii speriați de exemplul Filipinelor căzute sub spanioli. Tokugawa a decis să interzică religia catolică și să suie pe cruce 26 de cetățeni care nu au vrut să renunțe la credința lor. A urmat revolta din Shimabara, cu samurai creștini ridicați împotriva shogunului și o răzbunare pe cinste a acestuia, cu zeci de mii de cetățeni decapitați (37.000) și depopularea completă a satelor și a târgurilor pentru care a fost nevoie să aducă imigranți. Sute de ani mai târziu, în oglindă, avem masacrul din Hama, Siria al lui Hafez al-Assad care a trimis tancurile și, după 27 de zile de asediu, a nivelat ruinele orașului bază al lui Muslim Brotherhood.
Înapoi în Nagasaki. 250 de ani mai târziu, secolul XIX, misionarii creștini veniți după deschiderea Meinji au găsit o rețea de creștini ilegaliști gata să ducă numele lui Isus mai departe când…zdrang, peste frumoasa biserică Urakamia, abia construită, bibilită, țițirită a căzut la 9 august, 11.02, bomba cu plutoniu Fat Man.
Cu ce-am greșit Doamne?
Nu știu, că bomba trebuia să pice la Kokura, dar acolo era fum de la incendii și nori și cât pe ce să nu fie aruncată nici la Nagasaki dar ce să vezi, uite o gaură între cumulonimbușii ăștia. Prin ea s-a dus Fat Man și a ucis 40.000 de cetățeni. Doar 3 secunde i-au trebuit de la explozie să îi carbonizeze cu cele 6000 de grade pe credincioșii cu rozariile în mână, să turtească cu 42 de tone pe metru pătrat căsuța Domnului și pe cele ale domnilor făcuți după chipul și asemănarea primului.
În iulie Leo Szilard a trimis o petiție președintelui Truman cerând să nu folosească bomba atomică împotriva Japoniei.
http://www.dannen.com/decision/45-07-17.html
Eisenhower a recunoscut că era evident pentru toată lumea că Japonia va capitula până în decembrie 1945.
Ce contează când avem de speriat rusul, să-l ținem la el în bârlog?
Con te partirò su navi per mari
che io lo so no, no, non esistono più
con te io li vivrò
Ploaia se așează ca un ceolofan peste borcanul de murături numit Nagasaki. E taifunul din Taiwan poate. Trenurile nu merg, nu acum. Reveniți în 3 ore când vom avea mai multe detalii. Nici Japonia nu mai e ce-a fost. Dar imaginați-vă ce-ar fi putut fi dacă nu erau să fie zilele de 6 și 9 august.

Keiko Ogura e născută în 1937, pe 4 august. La aniversarea vârstei de 8 ani, a primit cadou, e drept cu două zile întârziere și după o dimineață plină de alarme care s-au dovedit a fi false, o bombă atomică. Little Boy-zice Keiko-a fost văzut de fratele ei mai mare care era mobilizat alături de alți elevi să demoleze clădirile de lemn din Hiroshima pentru ca bombele incendiare aruncate de americani să nu pârjolească orașul complet. Fratele mai mare a ridicat capul când a auzit huruitul bombardierului B-29, le știa bine mormăitul, a văzut doar unul și din el căzând ceva mic, mic și negru, normal că mic, că era Little Boy. Și apoi cerul s-a luminat și suflul trimis de bombă în lumânările de pe tortul lui Keiko l-a trântit pe fratele cel mare iar acasă la Keiko a smuls geamurile și cioburile le-a înfipt în unchiu, mătușa și sora cea mare iar când fetița de 8 ani s-a trezit din leșin și fratele a ajuns într-o goană acasă, le-a spus că nu mai există oraș și că totul a fost distrus cu o singură bombă care a căzut ca un găinaț singular trimis de un porumbel constipat peste Hiroshima.
Keiko nu are lacrimi în ochi când povestește ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Juma de secol de permanentă revizitare a locului crimei i-a tăbăcit glanda lacrimală.
Sau poate așa e ea, mai puțin hormonal-emoțională decât vorbitorul de dinaintea ei, un hibakusha categoria 4 adică fetus purtat în burta umflată a mamei pornită în căutarea disperată prin cenușa radioactivă a soțului și fiicei spulberați de Little Boy.
Bărbatul născut la 7 luni după bombă scoate și arată audienței de americani, francezi, brazilieni sau marocani, cămașa uniformei de vară a surorii lui care a fost atomizată, ruptă în miliarde de bucăți de milionul de grade trimis în atmosferă de detonare. Mama lui, însărcinată în 2 luni cu el, a stat 7 zile în ploaia radioactivă, bătând la pas fiecare adăpost, sperând să își găsească fiica sau soțul poștaș, trimis cu o depeșă urgentă la ceruri.
Bărbatul plânge, mamele în sală plâng gândindu-se la durerea soției poștașului care nu a vorbit niciodată despre 6 august și ciocanul picat la 8.15 am peste copila și bărbatu ei.
Supraviețuitorii au învățat să-și închidă drama într-un cofraj de beton, ca pe Cernobil, să o țină departe de ochii lumii.
Dar Keiko nu vrea să tacă. Spune că este un efort extraordinar să își spună povestea pentru că, de fiecare dată, retrăiește ca în Timequakeul lui Vonnegut, moartea atomică, iar și iar și iar și iar, cu zgomote și mirosuri, cu gemete și sânge și grămezi de cadavre pe care tatăl ei le-a ars non-stop, ca Sandu Cocoșatu aplecat peste grătarul lui, toată luna august.
Keiko revede oameni apropiindu-se cu brațele desprinse de trup, cu pielea curgând și sângele șiroind, oameni care strigau ”apă, apă” cărora ea, Keiko, le-a dat apă și ei au murit 4 minute mai târziu. Sau poate 7. ”Nu știam ce fac iar când tata ne-a spus nouă, copiilor: sper că ați avut atâta minte să nu le dați răniților apă, că îi omorâți, nu i-am spus ce am făcut. Dar eu i-am omorât și trebuie să trăiesc cu asta.”
Oameni care încercau să își dezbrace cămășile care plecau cu tot cu carne, ca o ceapă care te face să plângi la vederea ei, de neputință și oroare. Oameni sărind în apa fiartă a râului, oameni opăriți, 140.000 de oameni uciși printr-un ordin scurt. ”Normal că îl urăsc pe Truman căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare.”
Pe carnea răniților umedă și roșie se așezau muște, ouau alb, milioane de ouă, crescătorii de muște pregătite să preia de la americani hegemonia universului iar gemetele și strigătele muribunzilor cerând apă se ridicau fragile din grămezile de corpuri ferfenițit-boțite transformate în maternități de muște. ”Când se lăsa liniștea, știai că au murit.”
Keiko lucrează la Hiroshima Interpreter for Peace, organizație înființată în 1984 de hibakusha, numele dat celor afectați de exploziile atomice, discriminați de japonezi, nebăgați în seamă ani de zile de guvern, neștiuți de restul lumii.
”Când medicii americani au venit în `46 nu ne-au ajutat cu nimic. S-au uitat la noi, ne-au măsurat, ne-au consultat, dar nu ne dădea nimeni niciun medicament. Cobai, asta simțeam că suntem.”
Dar când ați aflat că a fost o bombă radioactivă?
”La mai mult de 1 an de zile. La început am crezut că era un gaz, că am foat otrăviți. Un an de zile nu am știut nimic. Imediat după 15 august când Japonia a capitulat, americanii au impus o cenzură cruntă care a durat mai mult de 10 ani. Nu aveam voie să vorbim despre bombă, nu aveam voie să ne îngropăm morții și să spunem că au fost victimele bombei atomice. Bomba atomică a intrat în manualele noastre școlare după ce au fost introduse capitolele despre atrocitățile comise de armata imperială în Pacific, China, Filipine. Dar noi știam care era situația în Japonia. Că ei nu au venit să ne elibereze, că eram ocupați. Și nu, nu ne stătea capul la răzbunare. Vroiam doar să supraviețuim căci mâncare nu exista, adăposturi nu existau. Noroc că imediat a venit taifunul și a mai spălat radiațiile, altfel ar fi fost mult mai rău.”
Iată și partea bună a taifunului.
Little Boy a creat un crater enorm în societatea din Hiroshima, un crater care a fost umplut de Yakuza. În primăvara lui `45, mulți copii fuseseră trimiși la temple în munți, ca să fie protejați de bombardamente. Little Boy i-a transformat în orfani și ce părinte mai bun poate fi decât mafia care i-a preluat și i-a transformat în cerșetori, hoți, tâlhari?
”La început nu am vrut să fraternizăm cu ocupantul. Dar după, de foame, am învățat engleză. Primul lucru: give me chocolate. Asta strigam, de foame.”
Și moartea nu s-a oprit în septembrie sau în decembrie 1945. Câțiva ani mai târziu a început să se moară de leucemie, mulți copii, majoritatea copii expuși la radiații. Hibakusha au început să primească ajutor medical de la stat daaaar a fi hibakusha însemna automat că nu îți găsești serviciu și nu te măriți.
”Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal, pentru că obosim repede. Normal, fusesem radiați. Nimeni nu vroia să angajeze un hibakusha care era ineficient. Iar fetele nu erau luate de nevastă de frica contaminării cu radiații-nu se știa mare lucru atunci despre radiații. Sau de frica defectelor genetice cu care se puteau naște copiii lor. Astfel părinții au început să ascundă copiilor faptul că ei sunt hibakusha și să refuze carnetul roz care le permitea accesul la medicația gratuită.
Am fost în America la ceremonia dezvelirii avionului Enola Gay într-un muzeu. Am fost acolo și am început să plâng, nu am putut să mă uit la el. Și toate camerele de luat vederi m-au filmat și fiul meu m-a văzut la televizor și m-a sunat să mă întrebe ce caut acolo? Dacă mă vedeau socrii lui sau cei ai fiicei mele, copiii mei ar fi avut probleme. Chiar și acum hibakusha sunt ostracizați de societate. Chiar și acum.”

Dar grija lui Keiko nu sunt copiii ei ci teama că Hiroshima va fi uitată. Are 78 de ani. Ceilalți doi hibakusha prezenți la cermonia de la Hiroshima au 84 și respectiv 70. Mai sunt o mână de oameni și poveștile lor și așa puține sunt pierdute în discursuri de plastic ale politicienilor.
Cum să facem să nu uităm ce s-a întâmplat aici?
Facem ca în Farenheit 451. DSC03651
Supraviețuitorii instruiesc hibakusha purtători, tineri și tinere care își însușesc povești ca maicile superioare din Dune sau ca fugarii din distopia lui Ray Bradbury, memorând detalii pe care literatura sau știința (mai cu seamă atunci când avem ani de cenzură a ocupantului) le omit. Noii povestitori o să poată să-ți spună, exact ca supraviețuitorii, ce culoare avea ciuperca atomică, ce gust avea feriga mâncată în octombrie, cum mirosea aerul în dimineața zilei de 9 august.
Transplant de memorie se cheamă. Îl fac argentinienii care, prin al lor Museo de la Memoria, nu te lasă să uiți. Îl au evreii. Doar noi, cufundați în meschinele lovituri la gioale pentru preluarea balonului măcar preț de un dribling scurt, uităm pe ce lume trăim, otrăviți de opiumul mizeriei cotidiene.
Popor mic, memorie scurtă.bio-keiko

Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?
PS. Mâine vă povestesc mărturia unei hibakusha, supraviețuitoare a bombei atomice, 77 de ani, radiată și radiantă, doamna Keiko Ogura.
Până atunci vreau să știți că în cortegiul de drapele fluturate pe melodia cântecului-rugăciune pentru pace interpretat în fața scheletului dezarticulat al domului (ridicat de un arhitect ceh) am fluturat steagul Madagascarului. Pasărea Dodo.
Am fluturat, am transpirat, am semnat scrisorele pe care am tradus în românește ”să fie mereu pace”, am aplecat gâtul și de el mi-a fost atârnat un colier de cocori origami și am mai transpirat un pic. De data asta pe ochi. Pentru că omuleții ăștia cu pălării de paie care organizează evenimentul rugându-se pentru pacea lumii și trăind cu prana și pace nu sunt niște melteni participanți la miss World care se bat pentru un premiu de omenie. Sunt niște suflete care au în familie povești odioase și care acum, când calcă pe sub copacii crescuții în parcul memorial al păcii, știu că își târșâie pantofii prin bunica și mătușica pulverizați de ăla micu scăpat peste ei de Enola Gay.

Kanto în Akita, al cincilea festival la rând, poate cel mai spectaculos. Șoferi, frizeri, contabili, asistenți sociali sau medicali, agricultori, grataragii, barbugii, instalatori sau putori, bărbați cu cromozomii în regulă, se întrec să ridice bambuși de 12 metri cu 46 de lampioane pe ele, 60 de kilograme cu flăcări pâlpâind în laternele de hârtie creponată.
Am trecut prin artificiile din Asakusa, carele alegorice din Hachinohe, samurai din papier mache din Hirosaki și Aomori și acum țărușii sperietori de demoni din Akita.
Overdose de yakitori și mâncărică grasă care să facă un blat în burtă, să nu treacă să te găurească alcoolul zecilor de beri și sutelor de shoturi de sake. Am înghițit găluște cu caracatițe timpuriu ucise, castraveciori înmuiați în ierburi cu miros de picior și cârnați nefiresc de lungi.
Toate festivalurile ăstea au în comun copiii dormind în cărucioare în mijlocul procesiunilor drăcești, femeile cântând la flaut și tobele sălbatic bătute de fetițe de 5 ani. Acum înțeleg de ce în toate cafenelele jazz-ul se prelinge pe pereți. Pentru că, după 360 de zile pe ani de ordine despotică, ai 5 zile de festival când lași afară balcanicul din tine, să iasă lăutarul țigan, să tropăie nigerianul. Să urle haosul. Să crească entropia.
Jazz și sake.
Happy kanto, nebuta, neputa și tanabata.

Micuța lucrătoare feroviară asudă pe sub șapca gri scriind cu marcăr roșu liniuțe și puncte pe o tablă albă. Lumea bâzâie pe lângă cititoarele electronice de bilete, niște moșulani au adormit pe banchete, kioșcarii au vânzări record. S-a întâmplat neîntâmplabilul. Toate trenurile shinkansen au întârziere de 10 minute, deduc eu după 10, singurul lucru pe care îl înțeleg de pe tabla electronică. Dedesubt se aleargă furioase, de la dreapta la stânga, un șir de simboluri roșii care spun ceva, ceva grav, atentat, tsunami, teroriști, bursa din China?
Pe cine să întreb? Fata cu bască gri nu vorbește engleză, nu mai mult decât ”soli, veli soli”. Am citit că scriitorul Mishima este ultimul care a practicat sepukku, și asta acum 45 de ani. Mare noroc. Căci rușinea le pârjolește obrajii vajnicilor lucrători feroviari. Cine știe ce sunt în stare să facă?
Nu, nu sunt 10 minute. Sunt 108 minute. 108 minute de întârziere la fiecare shinkansen care trece prin Hachinohe. Nu știu câte sunt. Poate 10, poate 15. 1080 de minute înseamnă cât? 18 ore. 18 ore într-o singură zi. Asta în condițiile în care shinkansen se laudă că la nivel național, cu cele 800 de trenuri care aleargă pe zi, nu reușește să strângă mai mult de 36 de secunde întârziere.
Și iată-ne aici, în Hachinohe, pe băncuță, privind cu ochi goi șinele goale. 18 ore de întârziere-își spuse în barbă fiica ceferistului, e clar că nici shinkansen nu mai e ce era înainte.
Dar totuși, ce s-a întâmplat?
Reușesc să smulg un ”broke sistem”. Deci nu tsunami, erupție, Fukushima, godzilla, Abe.
Un pârlit de circuit, un pixel care a mers mai la dreapta. Cum să mai crezi în mitul celor 36 de secunde când moțăi pe băncuța de metal vreme de 90 de minute, că 18 le petreci pe drum înspre toaletă sau kioșc?
Shinkansen a împlinit 50 de ani, e și el tataie. Când îi văd botul de remoră adulmecând șinele mă umflă râsul gândindu-mă la Electroprecizia Craiova și nerușinarea noastră de a numi Săgeata Albastră garnituri care se târăsc cu 60 la oră. Și nici măcar nu sunt albastre. Din nou îmi amintesc de drumul de la Sibiu la Timișoara făcut în iunie și cele 8 ore jumate petrecute în trenul cu budele înfundate și perdele plastifiate în jeg. Îmi aduc aminte de munții de oameni stratificați pe culoare și în wc-urile trenurilor care veneau de la mare în timpul faimoaselor greve CFR din anii `90. De atmosfera de Blair Witch Project din garnitura de Tulcea în care eram doar eu și un pescar, învăluiți în aburul de la o țeavă spartă care înecase vagonul, cu părul ud, mâncând pește afumat servit dintr-un ziar local. De țiganul care a furat telefonul de pe măsuța deschisă în fața unui călător adormit și apoi, văzând că l-am observat, și-a plimbat degetul arătător pe grumaz și apoi l-a dus la buze.
CFR.
Shinkansen. O altă planetă care uite că azi s-a oprit pentru 108 minute pentru că un pixel a luat-o razna, i-a intrat în ochi Dumnezeului circulației feroviare și a dat peste cap universul.
Trenul vine. Îl cheamă Hayabusa 15. Șoimul călător numărul 15. Înăuntru poporul doarme. Nu are timp mult să doarmă. Hayabusa 15 merge atât de repede încât nu poți să ai vagoane de dormit în Japonia. Dormi 1 oră, dormi 2, dacă ai noroc dormi 3. Visezi cu 300 de kilometri la oră. Sau rămâi treaz și privești halucinantele oferte din revista de shopping a JR, Japanese Railways.
Spicuiesc: cozoroc cu păr care te poate ajuta să îți umpli de complexe adversarii la viitorul joc de golf.
”Vai, dar de când ai dumneata o asemenea pilozitate și mai ales de ce arăți a câine dingo?”, te vor întreba ei plini de invidie.
Iar atunci tu le vei spune: ”hei, dar lăsați cozorocul, vroiam să vă spun de ingenioasa proteză de unghie pe care mi-am luat-o din Hayabusa 15 cu care am venit azi de la Tokio. O pun pe unghia mare și îmi scoate colțurile acelea care îmi intrau în carne și mă lipseau de concentrarea cu care loveam mingea.”
”Ooooooooooooooooo”, vor spune ei, din ce în ce mai invidioși. ”Dar totuși, nu ai rezolvat nimic cu monturile ăstea îngrozitoare!”
”Așa e”, vei replica tu. ”Dar mi-am cumpărat un aparat de deformat pantofii ca să încapă monturile. Și mănuși pentru masaj anticelulitic
și o ploscă de făcut pipilică atunci când nu ești în shinkansen ci în mașină, prost e ăla cine merge cu mașina dar se poate întâmpla și atunci am plosca de 1 litru de pipilică. Și i-am luat lui Mushi-Mushi o rampă să se urce în pat, să nu mai fie nevoie să sară că își distruge tendoanele și când totuși nu folosește rampa și mă scoate din minți cu încăpățânarea lui și îmi vine să țip dar nu vreau să deranjez vecinii, mi-am luat o sticlă în care să urlu, care captează sunetul și îl anihilează, ca un primar pesedist orice încercare de dizidență.”
Am ajuns la destinație în orașul Aomori după 28 de minute. V-am spus că nu ai timp de nimic cu shinkansenu. Se mișcă prea repede. Noroc cu cele 108 minute de așteptare că altfel nu aș fi aflat nimic. De exemplu nici nu am apucat să văd ce zice aici, poate puteți voi să-mi spuneți și mie.DSC03425DSC03428 DSC03427 DSC03426 DSC03045 DSC03424 DSC03423 DSC03421 DSC03420
http://www.theatlantic.com/business/archive/2014/10/what-50-years-of-bullet-trains-have-done-for-japan/381143/

Semaforul e verde pentru pietoni.
Pietonii nu văd asta pentru că sunt rupți de la jumătate, în unghi de 90 de grade, cu privirea fixând pământul.
Sunt 4, cămăși albe, pantaloni de stofă cu dungă și pense, genți negre umflate de hârtii și poate laptopuri, pantofi negri cu vârful ascuțit. Privirea nu pleacă de pe vârful ascuțit al pantofilor, stă acolo până când e smulsă de pala de vânt stârnită de trecerea mașinii în care este șeful. Abia atunci salutul se încheie și cei 4 pietoni se întind la 180 de grade, într-o verticalitate greu regăsită.
Gara Tokio. Shinkansenul este tras la peron dar călătorii nu au voie să urce până când nu se face aprovizionarea cărucioarelor cu alimente și băuturi și femeile de serviciu nu termină curățenia în vagoane. Le vezi dereticând, cârpițe, măturici, periuțe, setul de ustensile de Cenușărese și apoi ies toate cinci, îmbrăcate în uniforme bleumarin cu roz, se înșiră lângă vagonul din care au ieșit, cu spatele la el și fața la călători, distanță de un braț între ele și la unu, doi, trei și…se apleacă din mijloc, unghiul de 90 de grade, mențin, mențin, mențin, 5 secunde, gata. Salutul se termină și cele 5 femei așteaptă următorul tren pe care, pline de respect pentru călători, îl vor ferchezui.
Sendai. Pot să îmi las bagajul la hotel pentru câteva ore după checkout?
Sigur. O să îl ia un angajat și o să-l pună într-o cameră speci..Angajatul apare. Este o ea și este o cincime din mine. Se năpustește, după ce salută respectuos, frângându-se pe jumate, să ia ditamai rucsacul. Lasă că îl duc eu-o privesc cu simpatie.
Nu, să știi că sunt foarte puternică, răspunde și reîncepe să tragă de bretelele bagajului.
Insist. Încalc o regulă și nu îi arăt respectul cuvenit meseriei ei. Dar nu pot să mă abțin.
Cum să pui un chiuaua să tragă o sanie?
Cedează și îmi mulțumește de 89 de ori, escortându-mă la poartă cu un cârd de alte 673 de mulțumescuri.
Akiu. Recepționerul vorbește engleză, a învățat în Australia unde a muncit 5 ani. Ce vremuri! Zâmbește nostalgic și spune că aici muncește zilnic 12 ore și e plătit doar pentru 8. Are 10 zile de concediu pe an și e prizonierul propriei vieți din care nu poate să evadeze acum, când are soție și copil de 1 an. De ce nu faci o plângere la sindicat să explici că ești muncit de ani de zile câte 4 ore în plus față de program?
Nu poate, dacă autoritățile află atunci hotelul ar putea să fie amendat sau chiar închis și ce se va întâmpla cu cei 200 de angajați, mulți dintre ei în vârstă? Unde vor mai găsi ei locuri de muncă?
Borgi.
Simț civic sau negarea eului?
Respect sau prostie?
Șoferul autobuzului mulțumește fiecărui călător. Mulțumește și mai mulțumește un pic și e distrus că nu poate să conducă și, în același timp, să se frângă la 90 de grade, ca o ascuțitoare chinezească, în salutul tradițional.
Privindu-l mă gândesc la ororile celui de-al doilea război mondial, la cruzimile din Manila și Singapore și nu reușesc să înțeleg de unde vine atât respect? Și de la ce? Și de când?
E contagios? E un side effect la o bombă atomică? Ar putea vreodată să ajungă și la noi?