Archive

Monthly Archives: August 2015

Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?
PS. Mâine vă povestesc mărturia unei hibakusha, supraviețuitoare a bombei atomice, 77 de ani, radiată și radiantă, doamna Keiko Ogura.
Până atunci vreau să știți că în cortegiul de drapele fluturate pe melodia cântecului-rugăciune pentru pace interpretat în fața scheletului dezarticulat al domului (ridicat de un arhitect ceh) am fluturat steagul Madagascarului. Pasărea Dodo.
Am fluturat, am transpirat, am semnat scrisorele pe care am tradus în românește ”să fie mereu pace”, am aplecat gâtul și de el mi-a fost atârnat un colier de cocori origami și am mai transpirat un pic. De data asta pe ochi. Pentru că omuleții ăștia cu pălării de paie care organizează evenimentul rugându-se pentru pacea lumii și trăind cu prana și pace nu sunt niște melteni participanți la miss World care se bat pentru un premiu de omenie. Sunt niște suflete care au în familie povești odioase și care acum, când calcă pe sub copacii crescuții în parcul memorial al păcii, știu că își târșâie pantofii prin bunica și mătușica pulverizați de ăla micu scăpat peste ei de Enola Gay.

Kanto în Akita, al cincilea festival la rând, poate cel mai spectaculos. Șoferi, frizeri, contabili, asistenți sociali sau medicali, agricultori, grataragii, barbugii, instalatori sau putori, bărbați cu cromozomii în regulă, se întrec să ridice bambuși de 12 metri cu 46 de lampioane pe ele, 60 de kilograme cu flăcări pâlpâind în laternele de hârtie creponată.
Am trecut prin artificiile din Asakusa, carele alegorice din Hachinohe, samurai din papier mache din Hirosaki și Aomori și acum țărușii sperietori de demoni din Akita.
Overdose de yakitori și mâncărică grasă care să facă un blat în burtă, să nu treacă să te găurească alcoolul zecilor de beri și sutelor de shoturi de sake. Am înghițit găluște cu caracatițe timpuriu ucise, castraveciori înmuiați în ierburi cu miros de picior și cârnați nefiresc de lungi.
Toate festivalurile ăstea au în comun copiii dormind în cărucioare în mijlocul procesiunilor drăcești, femeile cântând la flaut și tobele sălbatic bătute de fetițe de 5 ani. Acum înțeleg de ce în toate cafenelele jazz-ul se prelinge pe pereți. Pentru că, după 360 de zile pe ani de ordine despotică, ai 5 zile de festival când lași afară balcanicul din tine, să iasă lăutarul țigan, să tropăie nigerianul. Să urle haosul. Să crească entropia.
Jazz și sake.
Happy kanto, nebuta, neputa și tanabata.

Micuța lucrătoare feroviară asudă pe sub șapca gri scriind cu marcăr roșu liniuțe și puncte pe o tablă albă. Lumea bâzâie pe lângă cititoarele electronice de bilete, niște moșulani au adormit pe banchete, kioșcarii au vânzări record. S-a întâmplat neîntâmplabilul. Toate trenurile shinkansen au întârziere de 10 minute, deduc eu după 10, singurul lucru pe care îl înțeleg de pe tabla electronică. Dedesubt se aleargă furioase, de la dreapta la stânga, un șir de simboluri roșii care spun ceva, ceva grav, atentat, tsunami, teroriști, bursa din China?
Pe cine să întreb? Fata cu bască gri nu vorbește engleză, nu mai mult decât ”soli, veli soli”. Am citit că scriitorul Mishima este ultimul care a practicat sepukku, și asta acum 45 de ani. Mare noroc. Căci rușinea le pârjolește obrajii vajnicilor lucrători feroviari. Cine știe ce sunt în stare să facă?
Nu, nu sunt 10 minute. Sunt 108 minute. 108 minute de întârziere la fiecare shinkansen care trece prin Hachinohe. Nu știu câte sunt. Poate 10, poate 15. 1080 de minute înseamnă cât? 18 ore. 18 ore într-o singură zi. Asta în condițiile în care shinkansen se laudă că la nivel național, cu cele 800 de trenuri care aleargă pe zi, nu reușește să strângă mai mult de 36 de secunde întârziere.
Și iată-ne aici, în Hachinohe, pe băncuță, privind cu ochi goi șinele goale. 18 ore de întârziere-își spuse în barbă fiica ceferistului, e clar că nici shinkansen nu mai e ce era înainte.
Dar totuși, ce s-a întâmplat?
Reușesc să smulg un ”broke sistem”. Deci nu tsunami, erupție, Fukushima, godzilla, Abe.
Un pârlit de circuit, un pixel care a mers mai la dreapta. Cum să mai crezi în mitul celor 36 de secunde când moțăi pe băncuța de metal vreme de 90 de minute, că 18 le petreci pe drum înspre toaletă sau kioșc?
Shinkansen a împlinit 50 de ani, e și el tataie. Când îi văd botul de remoră adulmecând șinele mă umflă râsul gândindu-mă la Electroprecizia Craiova și nerușinarea noastră de a numi Săgeata Albastră garnituri care se târăsc cu 60 la oră. Și nici măcar nu sunt albastre. Din nou îmi amintesc de drumul de la Sibiu la Timișoara făcut în iunie și cele 8 ore jumate petrecute în trenul cu budele înfundate și perdele plastifiate în jeg. Îmi aduc aminte de munții de oameni stratificați pe culoare și în wc-urile trenurilor care veneau de la mare în timpul faimoaselor greve CFR din anii `90. De atmosfera de Blair Witch Project din garnitura de Tulcea în care eram doar eu și un pescar, învăluiți în aburul de la o țeavă spartă care înecase vagonul, cu părul ud, mâncând pește afumat servit dintr-un ziar local. De țiganul care a furat telefonul de pe măsuța deschisă în fața unui călător adormit și apoi, văzând că l-am observat, și-a plimbat degetul arătător pe grumaz și apoi l-a dus la buze.
CFR.
Shinkansen. O altă planetă care uite că azi s-a oprit pentru 108 minute pentru că un pixel a luat-o razna, i-a intrat în ochi Dumnezeului circulației feroviare și a dat peste cap universul.
Trenul vine. Îl cheamă Hayabusa 15. Șoimul călător numărul 15. Înăuntru poporul doarme. Nu are timp mult să doarmă. Hayabusa 15 merge atât de repede încât nu poți să ai vagoane de dormit în Japonia. Dormi 1 oră, dormi 2, dacă ai noroc dormi 3. Visezi cu 300 de kilometri la oră. Sau rămâi treaz și privești halucinantele oferte din revista de shopping a JR, Japanese Railways.
Spicuiesc: cozoroc cu păr care te poate ajuta să îți umpli de complexe adversarii la viitorul joc de golf.
”Vai, dar de când ai dumneata o asemenea pilozitate și mai ales de ce arăți a câine dingo?”, te vor întreba ei plini de invidie.
Iar atunci tu le vei spune: ”hei, dar lăsați cozorocul, vroiam să vă spun de ingenioasa proteză de unghie pe care mi-am luat-o din Hayabusa 15 cu care am venit azi de la Tokio. O pun pe unghia mare și îmi scoate colțurile acelea care îmi intrau în carne și mă lipseau de concentrarea cu care loveam mingea.”
”Ooooooooooooooooo”, vor spune ei, din ce în ce mai invidioși. ”Dar totuși, nu ai rezolvat nimic cu monturile ăstea îngrozitoare!”
”Așa e”, vei replica tu. ”Dar mi-am cumpărat un aparat de deformat pantofii ca să încapă monturile. Și mănuși pentru masaj anticelulitic
și o ploscă de făcut pipilică atunci când nu ești în shinkansen ci în mașină, prost e ăla cine merge cu mașina dar se poate întâmpla și atunci am plosca de 1 litru de pipilică. Și i-am luat lui Mushi-Mushi o rampă să se urce în pat, să nu mai fie nevoie să sară că își distruge tendoanele și când totuși nu folosește rampa și mă scoate din minți cu încăpățânarea lui și îmi vine să țip dar nu vreau să deranjez vecinii, mi-am luat o sticlă în care să urlu, care captează sunetul și îl anihilează, ca un primar pesedist orice încercare de dizidență.”
Am ajuns la destinație în orașul Aomori după 28 de minute. V-am spus că nu ai timp de nimic cu shinkansenu. Se mișcă prea repede. Noroc cu cele 108 minute de așteptare că altfel nu aș fi aflat nimic. De exemplu nici nu am apucat să văd ce zice aici, poate puteți voi să-mi spuneți și mie.DSC03425DSC03428 DSC03427 DSC03426 DSC03045 DSC03424 DSC03423 DSC03421 DSC03420
http://www.theatlantic.com/business/archive/2014/10/what-50-years-of-bullet-trains-have-done-for-japan/381143/

Semaforul e verde pentru pietoni.
Pietonii nu văd asta pentru că sunt rupți de la jumătate, în unghi de 90 de grade, cu privirea fixând pământul.
Sunt 4, cămăși albe, pantaloni de stofă cu dungă și pense, genți negre umflate de hârtii și poate laptopuri, pantofi negri cu vârful ascuțit. Privirea nu pleacă de pe vârful ascuțit al pantofilor, stă acolo până când e smulsă de pala de vânt stârnită de trecerea mașinii în care este șeful. Abia atunci salutul se încheie și cei 4 pietoni se întind la 180 de grade, într-o verticalitate greu regăsită.
Gara Tokio. Shinkansenul este tras la peron dar călătorii nu au voie să urce până când nu se face aprovizionarea cărucioarelor cu alimente și băuturi și femeile de serviciu nu termină curățenia în vagoane. Le vezi dereticând, cârpițe, măturici, periuțe, setul de ustensile de Cenușărese și apoi ies toate cinci, îmbrăcate în uniforme bleumarin cu roz, se înșiră lângă vagonul din care au ieșit, cu spatele la el și fața la călători, distanță de un braț între ele și la unu, doi, trei și…se apleacă din mijloc, unghiul de 90 de grade, mențin, mențin, mențin, 5 secunde, gata. Salutul se termină și cele 5 femei așteaptă următorul tren pe care, pline de respect pentru călători, îl vor ferchezui.
Sendai. Pot să îmi las bagajul la hotel pentru câteva ore după checkout?
Sigur. O să îl ia un angajat și o să-l pună într-o cameră speci..Angajatul apare. Este o ea și este o cincime din mine. Se năpustește, după ce salută respectuos, frângându-se pe jumate, să ia ditamai rucsacul. Lasă că îl duc eu-o privesc cu simpatie.
Nu, să știi că sunt foarte puternică, răspunde și reîncepe să tragă de bretelele bagajului.
Insist. Încalc o regulă și nu îi arăt respectul cuvenit meseriei ei. Dar nu pot să mă abțin.
Cum să pui un chiuaua să tragă o sanie?
Cedează și îmi mulțumește de 89 de ori, escortându-mă la poartă cu un cârd de alte 673 de mulțumescuri.
Akiu. Recepționerul vorbește engleză, a învățat în Australia unde a muncit 5 ani. Ce vremuri! Zâmbește nostalgic și spune că aici muncește zilnic 12 ore și e plătit doar pentru 8. Are 10 zile de concediu pe an și e prizonierul propriei vieți din care nu poate să evadeze acum, când are soție și copil de 1 an. De ce nu faci o plângere la sindicat să explici că ești muncit de ani de zile câte 4 ore în plus față de program?
Nu poate, dacă autoritățile află atunci hotelul ar putea să fie amendat sau chiar închis și ce se va întâmpla cu cei 200 de angajați, mulți dintre ei în vârstă? Unde vor mai găsi ei locuri de muncă?
Borgi.
Simț civic sau negarea eului?
Respect sau prostie?
Șoferul autobuzului mulțumește fiecărui călător. Mulțumește și mai mulțumește un pic și e distrus că nu poate să conducă și, în același timp, să se frângă la 90 de grade, ca o ascuțitoare chinezească, în salutul tradițional.
Privindu-l mă gândesc la ororile celui de-al doilea război mondial, la cruzimile din Manila și Singapore și nu reușesc să înțeleg de unde vine atât respect? Și de la ce? Și de când?
E contagios? E un side effect la o bombă atomică? Ar putea vreodată să ajungă și la noi?