Archive

Monthly Archives: January 2016

Chelnerul armean se declară incapabil să mă sfătuiască în privința vinurilor așa că trimite o macaroană cu ochelari care, sprijinind cu stânga ceafa sticlei și făcând cu dreapta în fața etichetei o piruetă, declamă o poezie despre fructele de pădure și tonurile de pământ reavăn și nucă pe care le voi simți când voi lua prima gura din nobilul lichid care iată, mă costă doar 16 dolari paharul. Fac rapid calculul, 48 de lei un pahar de vin, am belit-o. Prețurile prohibitive înseamnă că voi avea grijă de organe mamă, așa cum mi-ai zis tu în celebra urare de Crăciun: ai grijă de organe, Raluca! Ai grijă de organe!

Alergând pe coasta de safir a Victoriei, prețurile mai scad, uite că poți să bei un Pinot Gris cu 12, apoi cu 10 și într-un final, Sydney are cuviința să îți dea vinul la 8 dolari și, de ajunul anului nou am incredibilul noroc să calc în rahatul cu tonuri de stejar și aromă florală care îmi scoate în cale o cârciumă unde paharul de vin spumant e doar 4 dolari. Beau 2 pahare mamă, nu mai am grijă de organe la prețul ăsta, mă arunc ca o înecată la ofertă, gândindu-mă, în același timp, la sticla de Shiraz pe care am luat-o de la magazinul de vinuri și pe care nu am cum să o scot din rucsac pentru că aici e non-alcohol area. Ce dracu mai înseamnă asta?

Înseamnă că dacă ești văzut cu șprițu-n bot în afara țarcurilor special delimitate unde pute a pișat și butoi de bere, poți să faci pân la 2 ani de pârnaie. Asta zice Mark din Brisbane, după 15 Carlonuri și 8 romuri-cola, cine să-l creadă?

Shirazul îl desfac pe 1 ianuarie, ora 1.10, la cârciuma hong kongheză cu reguli laxe și dimsum sublim. Costă 4 dolari de căciulă paharul gol, curat și ușor cald de la apa care l-a spălat.
Sistemul se cheamă BYO, Bring Your Own. Îți permite să vii cu sticla de vin, gin, pelin de la magazinul de băuturi unde costă doar 15 dolari. Cât un pahar de Shiraz în Melbourne.
Poți să vii cu sticla în toate cârciumile care au undeva pe meniu, scris cu litere mărunțele, BYO. Chelnerii îți aduc pahare și te taxează pentru că dezvirginează sub ochii tăi băuturica ta, adusă ca o curcă la subraț, la tăiat.
Ăsta este, de departe, cel mai mare șoc cultural pe care l-am avut în Australia. Nu aborigenii, nu chinezii, nu sutele de canguri morți, nu bikerii veninoși. BYO este o mână întinsă omului care vrea să aibă grijă de organul numit portofel. Care nu își poate permite 16 dolari pe pahar. Nici 8. Care vrea să bea o sticlă de Sauvignon Blanc fără să își vândă un rinichi.

Sandale de sidef, sacou, cămașă, papion și o sticlă învelită în scutec de hârtie. Vreau calamar și vreau caracatiță și vreau creveți în usturoi și nu vreau să plătesc 150 de dolari pe notă, așa că BYO, am adus acest superb Pinot Gris de 14 dolari de la magazin.

Sigur că da.

Paharele răsar pe masă, alcoolul costă doar 4 dolari sau 6, pe lângă cei 14 dolari scuipați la prăvălie.
Nota de plată nu mai e Yeti. Nu mai e Ghiță Mureșan.

Viața e totuși bleu. Nu roz, nu portocalie, nu ciclam. Un bleu ca o vânătaie proaspătă.
Buzunarul e salvat mamicuță, am grijă de organe.
P.S. Nu toate restaurantele te primesc cu băutura de acasă. Unele doar cu vin, nu și cu vodcă sau gin sau rom. Dar tot merită să încerci. BYO. Îmi fac partid cu numele ăsta. Bring Your Own hope. Bring Your Own freedom. Bring Your Own future.

Îmbrăcat în uniformă albă, de ofițer de marină, plasatorul matusalemic zâmbește primitor și îmi spune să intru pe la poarta 27 și să urc direct scările până la rândul G căci nu are rost să ocolesc și să intru pe la poarta 30 care e după încă 3 porții de trepte și un viraj precis la dreapta, pe lângă costumul Paminei priponit pe un manechin schițat din sârmă. M-a mirosit bătrânul jder, m-a văzut pudrată, coafată, în rochița mea de sindrofie, piatra în gură, gura întinsă ca un hamac între urechi, pe buze odihnind un zâmbet gras, de 14 kilograme. Și ce și-a zis anticul slujbaș privindu-mi crapul fericit și umed de pe față? Așa trebuie că arată un copil care a așteptat 90 de ore să se facă luni și să primească savarina promisă într-o joi pe înserat.

Sala Joan Sutherland a Operei din Sydney mă-nghite, urc treptele sub coastele de beton unite în bolta elegant desenată de arhitectul danez Jorn Utzon. Utzon și-a dat demisia în `66, nu a mai fost el cel care a decis ca sala să fie îmbrăcată de pielea de balaur creată din solzii miilor de scaune roșii cu spătar alb-crem. Probabil Peter Hall a decis asta, el a fost arhitectul care a rămas să panseze bube și să fixeze fracturi, după scandalul politic care l-a trimis pe danez acasă. Căci stupiditatea și amoralitatea au migrat ca șobolanii pe bărcile coloniștilor și, negăsind un prădător local care să le vie de hac, s-au înmulțit peste măsură.
Astfel, odată cu schimbarea guvernului în 1965, arhitectul danez care a desenat Opera din Sydney a început să-și ia temeinice gume în păr și subțirele peste fese de la ministrul Hughes al lucrărilor publice. Zice criticul Elizabeth Farelly că “at an election night dinner party in Mosman, Hughes’ daughter boasted that her father would soon sack Utzon. Hughes had no interest in art, architecture or aesthetics. A fraud, as well as a philistine, he had been exposed before Parliament and dumped as Country Party leader for 19 years of falsely claiming a university degree. The Opera House gave Hughes a second chance. For him, as for Utzon, it was all about control; about the triumph of homegrown mediocrity over foreign genius.”

Orchestra, stereotipic, torturează instrumentele care sună ca un grup de japoneze într-un film porno. Pe rândul G sunt 4 bunici sau părinți cu copii de 3, 4 sau 5 ani. Copiii plâng. Toți. Unul dintre ei urlă ceva, plânsul zguduindu-l pe el, bunica, rândul de scaune roșii alese de arhitectul Hall. În față, pe rândul F, sunt alți 3 copii, aceleași vârste. Valul de isterie al celor din spate îi ia pe sus, F-ării surfează voinicește 23 de secunde dar cedează și încep și ei să ragă. Pe rândul E sunt 6 surferi cocalari și prietenele lor. Am aflat ieri că există specia “redneck surfer”. Azi o văd. Șapca purtată mereu: la duș, sub poala popii, în sicriu probabil. Cozorocul întors meltenește la spate, maieu, gambele atârnând peste spătarele scaunelor din față. Hohotesc și țâțâie îngrijorați de balamucul iscat de piticii fierți de întuneric, așteptare și sunetele născute de orchestra care mânuiește japonezele porno..

Flautul Fermecat începe în câteva secunde-anunță o voce de damă, ușor stingherită și luminile se sting, e beznă de peșteră belineză iar copiii urlă ca lupii, scoși din minți de frică.
Pe scenă e Tamino, un asiatic cu pomeții dați cu roșu, cântă ceva, micul vârcolac de lângă mine adoarme cu bale la gură de la răgetele care i-au supt seva.
Cocalarii se-ncântă la apariția lui Papageno, apoi se plictisesc.

Mozart și Utzon. Primul, un mason la al cărui Flaut părinții își aduc sugarii belicoși și meltenii își aduc șepcile de baseball. Al doilea, un arhitect genial în a cărui minte am intrat fără să ne ștergem pe picioare, îndepărtat cu un șut în cur de bunicu gorobeților care azi, 7 ianuarie 2016, se ridică și pleacă scârbiți la jumatea actului 1, nu înainte să fluiere a pagubă. Flautul fluierat.
Australia e aproape de nimic. Și nimicul o trage la șale.

Sunt pe 11 London Street, Newtown, Sydney, New South Wales, Australia, Asia&Oceania și citesc știrile. Bursele se-neacă, trăgând la fund ca un banc de Krakeni, economii, industrii, popoare. China e însărcinată cu cei patru călăreți ai apocalipsei, în timp ce Orientul Mijlociu se chinuie să traforeze un Frankenstein capabil să crească prețul petrolului. Am un deja-vu și încep să sap printre textele pe care le-am scris astă-vară, într-un iulie grozav de fierbinte și iată că-l găsesc într-un mail trimis unui om care ar fi trebuit să scoată o revistă dar n-a mai fost să fie. Apuc de ceafă și trag afară puiul de poveste prins între dărâmăturile editoriale. E despre oameni și locuri care par în urma noastră la cel puțin 5 ani, să fi fost 2010? Să fi fost 2008? Timpul aleargă în cerc. Chiar azi am văzut asta, când calendarul îmi arăta duminică, 3 ianuarie, 2016. Am luat ziua de 4 ianuarie și am tras-o peste inelul care ține tocul calendarului, apoi am luat ziua de 5 ianuarie și am pus-o peste și în loc de duminică, sub care nu mai era nimic, a trebuit să mă întorc în timp și să iau de pe partea cealaltă a lumii cele 6 zile lipsă, să dau luni la o parte și să scot la lumină ziua de marți. E un cerc în care China, Iran, Grecia, Ponta sunt numele unor țări și oameni, lipite pe ei ca afișele pe un stâlp de anunțuri. Dezlipești unul, dedesubt mai sunt 176 la fel, alte nume, același spectacol. Viața înseamnă reciclare, inima reciclează sângele și plămânul reciclează aerul și banii sunt reciclați, doar mintea noastră ne păcălește că e ceva nou.

Niciodată. Așadar…

Solstițiu de iarnă atomică

Val de caniculă peste Occident, tăvăliți în iarba uscată dintr-un părculeț din Soho cât o scuipătoare, englezi, francezi, spanioli și alte naționalități nădușesc cu paiul de la suc în gură, strânși unii în alții ca o colonie de foci. Se vorbește despre reducerile de pe Oxford Street și despre silueta impecabilă a lui Kate, dar uite că doi blonzi cuperotici se aruncă într-o dispută asupra Greciei de unde unul dintre ei s-a întors victorios, aducând informația că este fix ca în 2007, belșug, soare, apă albastră, pește la grătar și ouzo.

Noooo, nu cred, se înfierbântă al doilea. El știe de la BBC de Troika și Memorandum, de cozile la ATM-uri și pensionarii care nu au ce mânca și care au votat Oxi la referendum, whatever that means, this fucking oxi pe care îl pronunță oricum ohi.

Tsipras, Varoufakis, tzatziki și souvlaki.

Frate-miu mă amenință că se aruncă de la balcon. Nu a cumpărat euro și acum a aflat de la televizor că rata se duce dracului, se înalță la ceruri ca generalul Oprea în ierarhia serviciilor. De unde să știe că grecii o să zică oxi, noi nu am zice nici picați cu ceară asta, că ne e frică de ruși, mai bine cu madam Merkel și gleznele ei îngroșate de la retenția de apă (ar face bine să treacă pe dieta mediteraneană, fie vorba între noi) decât cu zâmbetul subțire, de caiman mulțumit, afișat de Putin.

”Ce mă faaaac??? Sunt un idiooot!!! O să mă ia dracu!!! Sunt sabotat de nevastă, sunt futut de familie și acum sunt abuzat de cretinii de greci!!!”

Frate-miu nu poate să doarmă. Nu e singurul.

Ruptă în două ca o pâine în mâini muncite de țăran, juma de Românie schimbă în euro, cealaltă jumate păstrează leii. Amândouă se dau de ceasu morții. Ce face cursu? Crește? Scade? Bate pasul pe loc? Ce fac eu cu concediul din Grecia, mânca-ți-aș tzatzikiul tău cu usturoi să-ți mănânc?

Între timp țara e condusă de pe facebook de premierul nostru postac.

Dupa forfota inițială când cu DNA și fuga la Înalta Poartă cu genunchiul în batistă, după salvatoarea apariție a generalului și degringolada din PSD, intriga s-a înmuiat, spectatorii s-au plictisit și s-au întors la Tsipras, Grexit și prețurile din Thasos.

Număr 10 curse în 6 ore din Londra spre insulele din Grecia. Se pleacă în valuri, refugiați în șlapi, cu borsete umflate cu valută. Se închide gazul, se trag obloanele, se verifică robineții și se fuge la soare.

Între timp bursa din China cade. Se prăbușește spre centrul pământului și va ieși pe partea ailaltă, probabil în mijlocul Atlanticului, ca un vulcan mic și stâncos, țâșnind din valuri, spre care curenții vor împinge bărcile somalezilor, sudanezilor, nigerienilor, algerienilor, congolezilor sș ruwandezilor fugiți de frica războaielor tribale alimentate de aceeași goană după petrol a chinezilor ăstora cu bursa căzută spre centrul pământului.

Zidul de praf ridicat de prăbușirea bursei încă nu a ajuns la noi. Nu se simte decât prin birourile partidului comunist chinez și ale bancherilor ferchezuiți din New York, Singapore, Hong Kong și Londra.

Să ne bucuram de soare cât îl mai avem. Când norul creat de monstruoasa implozie a pagodei yuanilor se va întinde, lumina va dispărea cu anii de la geamul nostru.

Și uite așa, în plină încălzire globală, frisoanele iernii atomice ne vor da tuturor dureri de șale.

Să mă duc sau nu în Grecia?

Eu zic că Nei. Că mâine poate nu o mai găsim la locul ei, măturată de un tsunami gigantic ridicat de modificarea axei planetei.

Chinezii au cumpărat Chatswood dar Eloise nu are o problemă cu chinezii și nici măcar cu faptul că nu se mulțumesc să cumpere un apartament ci câte un bloc pe care îl populează cu mătușicile strămutate ceaușist din satul lor de 10 milioane din Guangzhou taman în coasta Sydneyului. De ce s-ar teme? China are 5000 de ani de istorie, Australia 150, rădăcina anglo-saxonă e mai departe de ei decât România de încheierea tranziției și cum ai putea să oprești gravitația? Milioane de brațe de chinezi au aruncat milioane de harpoane, le-au înfipt în trupul balenei australiene și acum o târăsc, însângerată, după corabia lor din plastic.

De dreapta îmi e frică, spune Eloise.

Cine e dreapta?

Toată lumea care ajunge aici. Sârbi, greci, nemți, afgani, spanioli. Urmașii celor 1200 de coloniști, din care 870 de pârnăiași, toți sunt brusc trași de curentul care se face de la ușița deschisă prin care ei au intrat în țară. Și cer să fie închisă.

Ce tot atâta refugiați? Ce tot atâta aborigeni?

Australia e un pustiu imens, îmbrăcat într-o coajă de verdeață, ca o bomboană vietnameză. E doar o impresie de rodnicie. Nu ne descurcăm, deja suntem prea mulți cu resurse prea puține.

Nu mai primim cu sorcova, nu mai primim cu plugușoru! Cărați-vă și jucați-vă la voi la scară!

Ca în mai toate regimurile de aproape dreapta, aproape naționaliste, neamul e cel care dictează politicile sociale iar politicianul australian e crescut în spiritul clanului. Feuda, ducatul, pașalâcul, ei/ele îți proiectează mișcările, ca mulțimea de păpușări care au trimis maimuța Albert să îi reprezinte în spațiu. Australia e o federație, asta înseamnă o federație de baroni locali, cu curte, cu grădină, cu guri de hrănit. Și fiecare baronet trebuie să dea dovadă de spirit patriotic și să își protejeze supușii.

Balcani, secolul XVIII, corupție otomană și intrigi grecești.

Eloise zice că sistemul e structural stricat, că nimic nu se mai poate face, că zicala din septembrie cu “mai schimbăm 4 prim-miniștrii până-n Crăciun” arată că guvernarea este un număr cu clovni și niciodată nu știi dacă în spatele machiajului gros și al nasului roșu al noului premier nu stă fața palidă a fostului.

Mă uit la ea în timp ce își soarbe vinul alb, Pinot Grigio. E strateg pe probleme de politici de sănătate angajat de guvernul australian să creeze un program alternativ de accesare a investițiilor. Uau. Nici măcar nu știu ce înseamnă asta. Câștigă imens-ea îmi spune. Atât de mult că se sperie și ea. Cu toate asta, Eloise e nemulțumită. Un aer familiar plutește peste conversație. Sunt în 2001, cu …nu mai știu cine și ne plângem de invazia de corporatiști, de chiloțari, de familiști, de cocalari, de mangalioți care au distrus Vama Veche. Ne dăm ochii peste cap în timp ce înfulecăm un guvid la Mitocanu.

Vama Veche nu mai este ce a fost, ne spunem plini de mujdei și nostalgie.

Apoi, strângând din dinți, privim înapoi cu durere.
Viitorul pentru români este mereu o surpriză proastă, îmi zic gândindu-mă că iată, am un avantaj că sunt un sfert slovacă.

 

Fata se suie pe umerii băiatului subțirel. E 11.52 și irisul i se topește în albul ochiului, într-un nostalgic apus al minții. Are ice în ea și poate și niște alcool. Dar sigur e ice, crystal meth-ul despre care mi-a zis până și taximetristul afgan acum câteva ore: toată lumea ia, mai degrabă fetele tinere, ele sunt pe ice. Și mor, multe mor, citești mereu în ziare că e epidemie.
Omoplații fetei întind pielea spatelui, ridicând-o în două aripioare de rechin bactrian bronzat. Nu poate să vorbească, surâde și tremură în non-răcoarea nopții.
Pe alee se înghesuie mii de oameni. Ultimii veniți se împing, se năpustesc în zidul ridicat de cei veniți mai devreme, îl cimentează, închid orice fisură, sunteți italieni? auguri!, happy new years, mate! Copacii foșnesc, mâini apucă disperate de crenguțele firave, luptându-se să se ridice măcar 5, hai 6 centimetri iar pentru micul tuia din spatele meu, 2015 este ultimul an de viață. Crapă acum, la 6,5, 4, nu mai prinde uralele și nu mai respiră când mă prăbușesc peste el, dezechilibrată de un ultim jet de puștani alcoolizați care reușesc să străpungă mulțimea, trimițând o undă de șoc în picioarele mele. Dau să mă prind, disperată, de vecina shaolin care e mai înfiptă, nu reușesc, cu interiorul genunchilor prind spătarul băncii pe care sunt cocoțată și cad, cad cu încetinitorul în tunetul primelor artificii trimise din spatele Operei, mă opresc în îmbrățișarea moartă a tufei de tuia. Miroase a praf de pușcă, cerul e alb și roșu și galben, sunt înapoi pe bancă și văd în pupila fetei cu irisul scurs în albușul ochiului, ca un gălbenuș spart, o tâmpă uluire la vederea artificiilor. Tace și geme și gura e strâmbată într-un rictus. Vecina shaolin îmi intră în coaste, e împinsă de două dropii blonde care s-au urcat pe bancă. Blonde, bete, urlă: firewoooorks bitch! you see firewoooorks!
Poate nu miroase a pulbere de artificii, poate miroase a cretinism.Luminile urcă deasupra Operei din care văd doar o bucată, decupată de fălcile decise a două clădiri de cărămidă. De pe pod limbi de comete ling apa, o mână gigantică sudează podul și scânteile smulg alte răgete de lângă mine, BIIIIIITCHHHHH, HAPPY NEW YEAR BIIIIITCHH!!!!!
Fata pe ice clipește, întoarsă de la bunica pe care a prins-o făcând dragoste cu lupul, vede ceva în traiectoria strâmbă a artificiilor ce eu nu văd, tremură și aplaudă în timp ce mulțimea se sparge în catralioane de particule.
Big-bangul împrăștie atomii de prostie până la gard unde se despart în șuvoaie de vomă. Sunt mulți vomitători pe alee, se răstesc la verdeața care nu mai e, stâlcită de mii de picioare încălțate în conduri cu toc, acoperită de spuma celor 15 romuri băute pe fugă. Pentru că, deși suntem într-o zonă în care alcoolul e interzis, nimeni-poliție sau organizatori-nu miros sau nu te pun să deschizi sticlele de Sprite sau Cola în care ai mermelit un cocârț vicios, cu vodcă și gin, rom și tequila. Un băiat ține o fată de frunte aici iar mai încolo, un student neamț încearcă să prindă în borcanul sărmanei lui conversații de bondar bețiv o fată un pic mai trează decât el.

6 ore de așteptare pentru 12 minute de artificii.
De ce am făcut chestia asta? se întreabă un băiețandru cu sacou și cravată care ține în stânga o pereche de pantofi cu toc și în dreapta sclava eliberată de călcătura cauzatoare de tortură. Se grăbesc, el pași mari, deciși, ea alergând desculță pe strada stropită, ca-ntr-o pictură de Pollock, cu vome colorate.
Heppiii niu iăr, madăfacăăăărs!!! urlă un tuciuriu suit pe un bloc de plastic folosit la blocarea străzii.

Scurmând în oboseala strânsă ca un zaț rău pe fundul inimilor, din sute de piepturi, se naște cu un vuiet răspunsul: hepiiiii niu iăăăr, maaaait!
Sfârșitul lumii și începutul ei sunt frați gemeni.