Archive

Monthly Archives: January 2016

Se îmbracă prost. Hainele stau aiurea pe ei.
Pantofii sunt prea ascuțiți, pantalonii prea drepți, cămășile prea late.
Femeile sunt pătrate.
Coafurile sunt demodate.
Rochiile cu flori și sandalele decupate, unghiile prea colorate.
Librăriile sunt puține. Dar cea de pe Elizabeth Street îți propune un blind-date cu o carte învelită în hârtie groasă, maro, d-aia în care pui fierăstrăul când îl iei de la Dedeman.
Vorbesc cu Arnold și îmi spune că și la el, în America, ca și aici, în Australia, oamenii nu au cărți în casă. Și nici nu știu mare lucru despre ceva. Straniu, căci fiecare sătuc are cârciumă, una musai italienească, și o bojdeucă unde se vinde artă, pictură sau sculptură, poate niște gravură. Și cărți de artă. Sau măcar niște artă cu puncte multe, fără virgule, doar puncte aruncate ca boabele de porumb la găini, pe stâlpi de lemn păliți de pojar. Sau pe pânze cu scarlatină. Artă aborigenă. Zice Brett: niște distruși. Bradăăă, gimmi sam `moc!!!, o să vedeți când vă întâlniți cu nativii, o să vă ceară țigări. O să vă ceară bani, o să vă blesteme dacă nu le dați, faching dărti uait treș, luc in tu mai ais!
Dar nimeni nu pune ca ei puncte pe trunchiuri de lemn, pe pânze 3 pe 3, puncte albe și crem și maro. Sunt la mare preț în toate galeriile din Australia. Și în muzee.
Azi am fost la Trienala Asiatică din Brisbane.
Am avut blind date cu niște mongoli care mi-au rupt capul, cu niște cambogieni demenți și chinezi timizi și geniali ca un cântec de balenă albastră.
Nu contează cât de urât se îmbracă, dacă au cărți în casă sau dacă în sinea lor cred că Romeo și Julieta e un film scris de Baz Lurhman. Australienii au pe cineva sus pe catarg, în cuibul de cioară, care scrutează oceanul. Where there is no vision, the people suffer.

 

Așchia nu sare departe de trunchi. Ce se naște din pisică, șoareci mănâncă.

Abudența de proverbe fluturate de mai toate neamurile, te anunță că de genetică nu ai scăpare. Cursul vieții tale este prestabilit de mitocondrii, calci pe urmele înaintașilor, pe potecuța pe care au călcat-o și ei, printre vetrele stinse și căcărezele de oaie ale transhumanței lor către odihna veșnică. Să te văd pe tine așchie cât de departe o să ajungi de trunchi, să te văd pe tine pisică dacă o să mănânci castraveți sau poate salată de quinoa și spanac neo zeelandez.
Nu mi-a plăcut niciodată la țară. Niciodată. Fiecare vară mă ducea în Teleormanul desculț, plin de țânțari și găinaț lipit de tălpile goale.
Un Teleorman urât dar absolut folositor.
Teleormanul care ne-a hrănit iernile înfometate ale anilor `80 din Brașovul cu stomacul lipit de șira spinării de raționalizarea mâncării.
Teleormanul unde se prindeau bulgarii, care mi-a oferit neașteptata (la acel moment) dexteritate în mânuirea alfabetului chirilic și, astfel, putința de a traduce TB Bapuete în TV Variete.
Teleormanul cu Vedea în care gospodarii de la CAP spălau tractoare, cu nunți în care lăutari piliți cântau pe la miezul nopții hitul “Cucul și pupăza”, moment care marca începutul bulănelilor pe uliță și al cafturilor în corturile imense împodobite cu macaturi cusute de mâinile bunicilor.
Teleormanul sifoanelor umplute de mecanisme steampunk, roți imense și pistoane aduse de extratereștrii și înfipte în podeaua de chirpici a vreunei maghernițe răcoroase.
Teleormanul caietelor de amintiri unde, un băiat cu 5 ani mai mare, mustăcioară, bronz de Vedea, verișor de-al treilea, mi-a scris poemul: Cum se zbate peștele pe uscat, așa se zbate fata sub băiat, rimă care m-a făcut să mă las definitiv de caiet de amintiri. Iată că e ușor să fii ținut minte și fără el.
Teleormanul bunicului meu care adormea la 7 seara în fața televizorului cu TB Bapuete, rupt de oboseală după șantier și câmp.
Gheorghe, scoală Gheorghe, iar ai adormit! Cuminte pleca la culcare.
Gheorghe a făcut 4 clase și a tras ca un bou toată viața pentru familie, pentru nevastă și cele trei fete. Avea călcâie străbătute de defilee, din care pământul nu s-a dus decât atunci când l-am băgat în pământ, după luni de zile de stat în căruț cu rotile.
Teleormanul bunicii mele, bondoacă, analfabetă, știa să zică de deochi, “și dacă te-a deocheat femeie, să-i crape țâțele, să-i curgă laptele, să …“ L-am scris undeva într-o agendă, deși, mi-a zis că nu e bine să fie scris, că-și pierde puterile.
Niciunul din ei nu mi-a fost apropiat.
Pe bunică-miu îl compătimeam de undeva din sala mea de cinema, de unde urmăream tragedia vieții lui de pălmaș aliniată de repetitivitatea fiecărei zile: trezit, dat de mâncare la găini, la porc, la curci, la rațe, la iepuri, la oi, la cal. Plecat la muncă pe șantier. Întors. Oprit să ia lucernă pentru animale. Porumb pentru animale. Pâine pentru animalele bipede care așteptau să fie hrănite. Dat de mâncare la animale. Udat roșiile, ardeii, vinetele, via, pepenii. Leșinat în fața televizorului dat pe bulgari. Scrisorile lui erau scurte, chinuite, litere mari de om care cunoaște doar caligrafia trasării unui răsad de roșii. Animalele erau bine, ei erau sănătoși, cutărică s-a măritat, cutărelu a murit.
De armura bunică-mii nu am reușit să trec niciodată. Am existat acolo, printre nepoți, în grămada celor care nu contau, care nu primeau bani de înghețată și nicio urmă de atenție. Oricum nu-mi plăcea cum miroase și nici cum gătește sau cum mânca, aspirând carnea de pe oasele de pui.

După `90 nu m-am mai dus în fiecare an. De fapt cred că am mai mers în `91 și, după un scandal monumental, gata. L-am mai văzut pe bunică-miu de 4-5 ori până a murit.
Din 2000, la insistențele lui frate-miu, am început să merg măcar o dată pe an să o văd pe bunică-mea. De fiecare dată, invariabil, ca o unică amintire pe care i-o stârneam și pe care nu putea să și-o suprime, o veșnică și anuală regurgitare era: Raluca, tu erai o pârâcioasă. Maaaamaaaaa, strigai imediat cum te atingea Codruț, maaamaaaaa și mă-ta venea imediat și-l bătea pe frate-tău de-l nenorocea.

În fiecare an, printre țuici, pui fripți și mujdei, mumia nepieritoare a ticăloșiei mele infantile era deshumată și cățărată pe masă.
Eram mică femeie, frate-miu mă caftea.

Nu-i adevărat, tu erai pârâcioasă și mă-ta-l bătea pe Codruț din cauza ta.

Bunică-mea nu m-a plăcut niciodată prea tare. Poate pentru că a mirosit că pisica asta, născută din fii-sa, nu mănâncă șoareci ci se împrietenește cu ei și împreună o pun de un pet shop. Poate a văzut că așchia nu e nicăieri aproape de trunchiul ăla de unde a sărit. A luat cineva așchia și a băgat-o în buzunat și a plecat cu ea în Australia sau unde te duci să te încuri. Așa spunea: te duci să te încuri, în loc să-ți iei o casă, te duci să te încuri în Africa sau America, ce-oi avea de nu ești și tu …
De aici, din curul lumii, unde m-am dus să mă încur, mă gândesc la ea, la bunică-mea, care a plecat și ea într-o lume mai bună unde ajungem cu toți, indiferent cât de departe sărim de trunchi și din ce pisică ne naștem.
Și, deși nu am vărsat vreo lacrimă la auzul veștii morții ei, mă gândesc că nimeni nu o să știe să mai zică de deochi și nimeni nu îmi va mai reproșa de acum înainte că l-am nenorocit pe frate-miu.

Ne-am rătăcit. Ne învârtim pe străzile din Milano, incapabili să ajungem la Forum di Assago. Plouă, e 7, am stat ca niște idioți să înghițim bistecca fiorentina, sunt nervoasă și chiar și calmul lui Dorian își pierde eleganța, ca o frizură cioplită în gel, răvășită de o mână neatentă. Noroc cu Dandy Warhols, ei sunt în deschidere. Parcarea e plină, Alfeta amușină, caută, caută, dă din coate și se înfige undeva, hai futu-i mama ei de treabă că e 8 fără 5, dacă pierd începutul vă omor pe amândoi. Intrăm, pe scenă sunt tinereii ăia nesărați, respirăm ușurați, Șerban și Dorian merg să ia de băut, eu stau cucuvea de strajă la locuri. Sunt în partea dreaptă a scenei, îi văd pe alde Dandy din profil, de fapt nu-i văd, sunt istovită de panică și încerc să îmi reconstruiesc suflul.

Scena e în întuneric. Femeile urlă, bărbații fluieră, am curent în palme, simt că, dacă aș vrea, aș putea să luminez școală primară din Moeciu de Jos doar atingându-mi mâinile de pereții ei. Mă mișc de pe un picior pe altul în timp ce muzica intră, ocean în flux, sunt 10 centimetri de muzică în care sala se scaldă, crește la 25, acum muzica ajunge până la brâu și pe scenă apare vaporul Bowie, cârmind printre valurile de sunete. Poporul explodează în ovații. Eu amuțesc. Bowie surâde, e svelt, cu blugi trosnind pe fund, geacă de piele, păr blond cu o șuviță căzându-i pe frunte. Cântă Rebel, Rebel. Nu-i chip să-mi amintesc asta 13 ani mai târziu, dar așa zice wiki. Apoi Fame și Cactus și The man who sold the world, Sunday, Under Pressure, Ashes to Ashes, I`m Afraid of Americans, Changes, Ziggy Stardust. Cântă și vorbește și zâmbește și dansează, apoi mai cântă ceva. Din sală zboară spre scenă un sutien. Încă unul. Poate chiar și niște chiloței mititei, de nepoțică italiancă. Fac calculul, omul are 57 de ani, cât tata. Mă gândesc la taică-miu care la 57 de ani nu primește chiloței, nici sutiene de la domnițe care numără o treime din primăverile pe care le are el. Primește o plasă de rafie și e trimis la piață după gogonele.
Bowie nu e tata. Ce bine. Le-aș fi cârpit una bagaboandelor ăstora mici care trimit priviri unsuroase către scenă. Sutienele rămân pe ele, suntem prea sus, nu ar nimeri niciodată în mâna lui David. Le-ar lua un Francesco sau Tomaso.
Dăm din picior, dăm din picioare, dansăm de-a binelea. Pe față am un rânjet tăiat adânc, șase comprese cu rahat românesc nu l-ar face să treacă. A fost bis? Probabil. Sala freamătă, se urlă, se scandează, rupt în două, Bo-ui! Bo-ui! Sau poate era Da-vid! Da-vid!
Bowie zice Ciao, zice Arrivederci, zice Grazie. Pleacă și își ia cu el zâmbetul și fundul pe care trosnesc blugii, geaca de piele gri și părul blond, iar noi îl tăiem de pe lista de “să trăim s-o vedem și pe asta”, după ce ne închinăm și ne spunem “Frățioare, ce-a fost asta frățioare?!!! ”
Căci ce-a fost asta?-te întrebi după ce stai, chiar și la 50 de metri distanță, de ființe cărora le curge în vene, printre hematii și leucocite, pilitură de fier. Animale care contrazic gravitația, care te smulg din îmbrățișarea pământului, te târăsc în propriul lor câmp magnetic, OZN-uri care te sug în raza tractoare ca pe vite, vrăjitori care îndoaie timpul în jurul degetului, îți smulg sutienul de pe tine și te lasă abuzat și fericit, golit de orice altceva și plin de ei.

Ce-a fost asta, frate? spui idiotizat, incapabili să explici ce ți s-a întâmplat, cum de ți-au dispărut orele, chiloțelul, de fapt cui îi pasă? Când treci pe lângă o gaură neagră, timpul dispare, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ai trăit s-o vezi și pe asta, Ziggy Stardust în geacă de piele. Ce-ar merge o bistecca fiorentina, parcă n-am mâncat de 2 zile.

 

Chelnerul armean se declară incapabil să mă sfătuiască în privința vinurilor așa că trimite o macaroană cu ochelari care, sprijinind cu stânga ceafa sticlei și făcând cu dreapta în fața etichetei o piruetă, declamă o poezie despre fructele de pădure și tonurile de pământ reavăn și nucă pe care le voi simți când voi lua prima gura din nobilul lichid care iată, mă costă doar 16 dolari paharul. Fac rapid calculul, 48 de lei un pahar de vin, am belit-o. Prețurile prohibitive înseamnă că voi avea grijă de organe mamă, așa cum mi-ai zis tu în celebra urare de Crăciun: ai grijă de organe, Raluca! Ai grijă de organe!

Alergând pe coasta de safir a Victoriei, prețurile mai scad, uite că poți să bei un Pinot Gris cu 12, apoi cu 10 și într-un final, Sydney are cuviința să îți dea vinul la 8 dolari și, de ajunul anului nou am incredibilul noroc să calc în rahatul cu tonuri de stejar și aromă florală care îmi scoate în cale o cârciumă unde paharul de vin spumant e doar 4 dolari. Beau 2 pahare mamă, nu mai am grijă de organe la prețul ăsta, mă arunc ca o înecată la ofertă, gândindu-mă, în același timp, la sticla de Shiraz pe care am luat-o de la magazinul de vinuri și pe care nu am cum să o scot din rucsac pentru că aici e non-alcohol area. Ce dracu mai înseamnă asta?

Înseamnă că dacă ești văzut cu șprițu-n bot în afara țarcurilor special delimitate unde pute a pișat și butoi de bere, poți să faci pân la 2 ani de pârnaie. Asta zice Mark din Brisbane, după 15 Carlonuri și 8 romuri-cola, cine să-l creadă?

Shirazul îl desfac pe 1 ianuarie, ora 1.10, la cârciuma hong kongheză cu reguli laxe și dimsum sublim. Costă 4 dolari de căciulă paharul gol, curat și ușor cald de la apa care l-a spălat.
Sistemul se cheamă BYO, Bring Your Own. Îți permite să vii cu sticla de vin, gin, pelin de la magazinul de băuturi unde costă doar 15 dolari. Cât un pahar de Shiraz în Melbourne.
Poți să vii cu sticla în toate cârciumile care au undeva pe meniu, scris cu litere mărunțele, BYO. Chelnerii îți aduc pahare și te taxează pentru că dezvirginează sub ochii tăi băuturica ta, adusă ca o curcă la subraț, la tăiat.
Ăsta este, de departe, cel mai mare șoc cultural pe care l-am avut în Australia. Nu aborigenii, nu chinezii, nu sutele de canguri morți, nu bikerii veninoși. BYO este o mână întinsă omului care vrea să aibă grijă de organul numit portofel. Care nu își poate permite 16 dolari pe pahar. Nici 8. Care vrea să bea o sticlă de Sauvignon Blanc fără să își vândă un rinichi.

Sandale de sidef, sacou, cămașă, papion și o sticlă învelită în scutec de hârtie. Vreau calamar și vreau caracatiță și vreau creveți în usturoi și nu vreau să plătesc 150 de dolari pe notă, așa că BYO, am adus acest superb Pinot Gris de 14 dolari de la magazin.

Sigur că da.

Paharele răsar pe masă, alcoolul costă doar 4 dolari sau 6, pe lângă cei 14 dolari scuipați la prăvălie.
Nota de plată nu mai e Yeti. Nu mai e Ghiță Mureșan.

Viața e totuși bleu. Nu roz, nu portocalie, nu ciclam. Un bleu ca o vânătaie proaspătă.
Buzunarul e salvat mamicuță, am grijă de organe.
P.S. Nu toate restaurantele te primesc cu băutura de acasă. Unele doar cu vin, nu și cu vodcă sau gin sau rom. Dar tot merită să încerci. BYO. Îmi fac partid cu numele ăsta. Bring Your Own hope. Bring Your Own freedom. Bring Your Own future.

Îmbrăcat în uniformă albă, de ofițer de marină, plasatorul matusalemic zâmbește primitor și îmi spune să intru pe la poarta 27 și să urc direct scările până la rândul G căci nu are rost să ocolesc și să intru pe la poarta 30 care e după încă 3 porții de trepte și un viraj precis la dreapta, pe lângă costumul Paminei priponit pe un manechin schițat din sârmă. M-a mirosit bătrânul jder, m-a văzut pudrată, coafată, în rochița mea de sindrofie, piatra în gură, gura întinsă ca un hamac între urechi, pe buze odihnind un zâmbet gras, de 14 kilograme. Și ce și-a zis anticul slujbaș privindu-mi crapul fericit și umed de pe față? Așa trebuie că arată un copil care a așteptat 90 de ore să se facă luni și să primească savarina promisă într-o joi pe înserat.

Sala Joan Sutherland a Operei din Sydney mă-nghite, urc treptele sub coastele de beton unite în bolta elegant desenată de arhitectul danez Jorn Utzon. Utzon și-a dat demisia în `66, nu a mai fost el cel care a decis ca sala să fie îmbrăcată de pielea de balaur creată din solzii miilor de scaune roșii cu spătar alb-crem. Probabil Peter Hall a decis asta, el a fost arhitectul care a rămas să panseze bube și să fixeze fracturi, după scandalul politic care l-a trimis pe danez acasă. Căci stupiditatea și amoralitatea au migrat ca șobolanii pe bărcile coloniștilor și, negăsind un prădător local care să le vie de hac, s-au înmulțit peste măsură.
Astfel, odată cu schimbarea guvernului în 1965, arhitectul danez care a desenat Opera din Sydney a început să-și ia temeinice gume în păr și subțirele peste fese de la ministrul Hughes al lucrărilor publice. Zice criticul Elizabeth Farelly că “at an election night dinner party in Mosman, Hughes’ daughter boasted that her father would soon sack Utzon. Hughes had no interest in art, architecture or aesthetics. A fraud, as well as a philistine, he had been exposed before Parliament and dumped as Country Party leader for 19 years of falsely claiming a university degree. The Opera House gave Hughes a second chance. For him, as for Utzon, it was all about control; about the triumph of homegrown mediocrity over foreign genius.”

Orchestra, stereotipic, torturează instrumentele care sună ca un grup de japoneze într-un film porno. Pe rândul G sunt 4 bunici sau părinți cu copii de 3, 4 sau 5 ani. Copiii plâng. Toți. Unul dintre ei urlă ceva, plânsul zguduindu-l pe el, bunica, rândul de scaune roșii alese de arhitectul Hall. În față, pe rândul F, sunt alți 3 copii, aceleași vârste. Valul de isterie al celor din spate îi ia pe sus, F-ării surfează voinicește 23 de secunde dar cedează și încep și ei să ragă. Pe rândul E sunt 6 surferi cocalari și prietenele lor. Am aflat ieri că există specia “redneck surfer”. Azi o văd. Șapca purtată mereu: la duș, sub poala popii, în sicriu probabil. Cozorocul întors meltenește la spate, maieu, gambele atârnând peste spătarele scaunelor din față. Hohotesc și țâțâie îngrijorați de balamucul iscat de piticii fierți de întuneric, așteptare și sunetele născute de orchestra care mânuiește japonezele porno..

Flautul Fermecat începe în câteva secunde-anunță o voce de damă, ușor stingherită și luminile se sting, e beznă de peșteră belineză iar copiii urlă ca lupii, scoși din minți de frică.
Pe scenă e Tamino, un asiatic cu pomeții dați cu roșu, cântă ceva, micul vârcolac de lângă mine adoarme cu bale la gură de la răgetele care i-au supt seva.
Cocalarii se-ncântă la apariția lui Papageno, apoi se plictisesc.

Mozart și Utzon. Primul, un mason la al cărui Flaut părinții își aduc sugarii belicoși și meltenii își aduc șepcile de baseball. Al doilea, un arhitect genial în a cărui minte am intrat fără să ne ștergem pe picioare, îndepărtat cu un șut în cur de bunicu gorobeților care azi, 7 ianuarie 2016, se ridică și pleacă scârbiți la jumatea actului 1, nu înainte să fluiere a pagubă. Flautul fluierat.
Australia e aproape de nimic. Și nimicul o trage la șale.

Sunt pe 11 London Street, Newtown, Sydney, New South Wales, Australia, Asia&Oceania și citesc știrile. Bursele se-neacă, trăgând la fund ca un banc de Krakeni, economii, industrii, popoare. China e însărcinată cu cei patru călăreți ai apocalipsei, în timp ce Orientul Mijlociu se chinuie să traforeze un Frankenstein capabil să crească prețul petrolului. Am un deja-vu și încep să sap printre textele pe care le-am scris astă-vară, într-un iulie grozav de fierbinte și iată că-l găsesc într-un mail trimis unui om care ar fi trebuit să scoată o revistă dar n-a mai fost să fie. Apuc de ceafă și trag afară puiul de poveste prins între dărâmăturile editoriale. E despre oameni și locuri care par în urma noastră la cel puțin 5 ani, să fi fost 2010? Să fi fost 2008? Timpul aleargă în cerc. Chiar azi am văzut asta, când calendarul îmi arăta duminică, 3 ianuarie, 2016. Am luat ziua de 4 ianuarie și am tras-o peste inelul care ține tocul calendarului, apoi am luat ziua de 5 ianuarie și am pus-o peste și în loc de duminică, sub care nu mai era nimic, a trebuit să mă întorc în timp și să iau de pe partea cealaltă a lumii cele 6 zile lipsă, să dau luni la o parte și să scot la lumină ziua de marți. E un cerc în care China, Iran, Grecia, Ponta sunt numele unor țări și oameni, lipite pe ei ca afișele pe un stâlp de anunțuri. Dezlipești unul, dedesubt mai sunt 176 la fel, alte nume, același spectacol. Viața înseamnă reciclare, inima reciclează sângele și plămânul reciclează aerul și banii sunt reciclați, doar mintea noastră ne păcălește că e ceva nou.

Niciodată. Așadar…

Solstițiu de iarnă atomică

Val de caniculă peste Occident, tăvăliți în iarba uscată dintr-un părculeț din Soho cât o scuipătoare, englezi, francezi, spanioli și alte naționalități nădușesc cu paiul de la suc în gură, strânși unii în alții ca o colonie de foci. Se vorbește despre reducerile de pe Oxford Street și despre silueta impecabilă a lui Kate, dar uite că doi blonzi cuperotici se aruncă într-o dispută asupra Greciei de unde unul dintre ei s-a întors victorios, aducând informația că este fix ca în 2007, belșug, soare, apă albastră, pește la grătar și ouzo.

Noooo, nu cred, se înfierbântă al doilea. El știe de la BBC de Troika și Memorandum, de cozile la ATM-uri și pensionarii care nu au ce mânca și care au votat Oxi la referendum, whatever that means, this fucking oxi pe care îl pronunță oricum ohi.

Tsipras, Varoufakis, tzatziki și souvlaki.

Frate-miu mă amenință că se aruncă de la balcon. Nu a cumpărat euro și acum a aflat de la televizor că rata se duce dracului, se înalță la ceruri ca generalul Oprea în ierarhia serviciilor. De unde să știe că grecii o să zică oxi, noi nu am zice nici picați cu ceară asta, că ne e frică de ruși, mai bine cu madam Merkel și gleznele ei îngroșate de la retenția de apă (ar face bine să treacă pe dieta mediteraneană, fie vorba între noi) decât cu zâmbetul subțire, de caiman mulțumit, afișat de Putin.

”Ce mă faaaac??? Sunt un idiooot!!! O să mă ia dracu!!! Sunt sabotat de nevastă, sunt futut de familie și acum sunt abuzat de cretinii de greci!!!”

Frate-miu nu poate să doarmă. Nu e singurul.

Ruptă în două ca o pâine în mâini muncite de țăran, juma de Românie schimbă în euro, cealaltă jumate păstrează leii. Amândouă se dau de ceasu morții. Ce face cursu? Crește? Scade? Bate pasul pe loc? Ce fac eu cu concediul din Grecia, mânca-ți-aș tzatzikiul tău cu usturoi să-ți mănânc?

Între timp țara e condusă de pe facebook de premierul nostru postac.

Dupa forfota inițială când cu DNA și fuga la Înalta Poartă cu genunchiul în batistă, după salvatoarea apariție a generalului și degringolada din PSD, intriga s-a înmuiat, spectatorii s-au plictisit și s-au întors la Tsipras, Grexit și prețurile din Thasos.

Număr 10 curse în 6 ore din Londra spre insulele din Grecia. Se pleacă în valuri, refugiați în șlapi, cu borsete umflate cu valută. Se închide gazul, se trag obloanele, se verifică robineții și se fuge la soare.

Între timp bursa din China cade. Se prăbușește spre centrul pământului și va ieși pe partea ailaltă, probabil în mijlocul Atlanticului, ca un vulcan mic și stâncos, țâșnind din valuri, spre care curenții vor împinge bărcile somalezilor, sudanezilor, nigerienilor, algerienilor, congolezilor sș ruwandezilor fugiți de frica războaielor tribale alimentate de aceeași goană după petrol a chinezilor ăstora cu bursa căzută spre centrul pământului.

Zidul de praf ridicat de prăbușirea bursei încă nu a ajuns la noi. Nu se simte decât prin birourile partidului comunist chinez și ale bancherilor ferchezuiți din New York, Singapore, Hong Kong și Londra.

Să ne bucuram de soare cât îl mai avem. Când norul creat de monstruoasa implozie a pagodei yuanilor se va întinde, lumina va dispărea cu anii de la geamul nostru.

Și uite așa, în plină încălzire globală, frisoanele iernii atomice ne vor da tuturor dureri de șale.

Să mă duc sau nu în Grecia?

Eu zic că Nei. Că mâine poate nu o mai găsim la locul ei, măturată de un tsunami gigantic ridicat de modificarea axei planetei.

Chinezii au cumpărat Chatswood dar Eloise nu are o problemă cu chinezii și nici măcar cu faptul că nu se mulțumesc să cumpere un apartament ci câte un bloc pe care îl populează cu mătușicile strămutate ceaușist din satul lor de 10 milioane din Guangzhou taman în coasta Sydneyului. De ce s-ar teme? China are 5000 de ani de istorie, Australia 150, rădăcina anglo-saxonă e mai departe de ei decât România de încheierea tranziției și cum ai putea să oprești gravitația? Milioane de brațe de chinezi au aruncat milioane de harpoane, le-au înfipt în trupul balenei australiene și acum o târăsc, însângerată, după corabia lor din plastic.

De dreapta îmi e frică, spune Eloise.

Cine e dreapta?

Toată lumea care ajunge aici. Sârbi, greci, nemți, afgani, spanioli. Urmașii celor 1200 de coloniști, din care 870 de pârnăiași, toți sunt brusc trași de curentul care se face de la ușița deschisă prin care ei au intrat în țară. Și cer să fie închisă.

Ce tot atâta refugiați? Ce tot atâta aborigeni?

Australia e un pustiu imens, îmbrăcat într-o coajă de verdeață, ca o bomboană vietnameză. E doar o impresie de rodnicie. Nu ne descurcăm, deja suntem prea mulți cu resurse prea puține.

Nu mai primim cu sorcova, nu mai primim cu plugușoru! Cărați-vă și jucați-vă la voi la scară!

Ca în mai toate regimurile de aproape dreapta, aproape naționaliste, neamul e cel care dictează politicile sociale iar politicianul australian e crescut în spiritul clanului. Feuda, ducatul, pașalâcul, ei/ele îți proiectează mișcările, ca mulțimea de păpușări care au trimis maimuța Albert să îi reprezinte în spațiu. Australia e o federație, asta înseamnă o federație de baroni locali, cu curte, cu grădină, cu guri de hrănit. Și fiecare baronet trebuie să dea dovadă de spirit patriotic și să își protejeze supușii.

Balcani, secolul XVIII, corupție otomană și intrigi grecești.

Eloise zice că sistemul e structural stricat, că nimic nu se mai poate face, că zicala din septembrie cu “mai schimbăm 4 prim-miniștrii până-n Crăciun” arată că guvernarea este un număr cu clovni și niciodată nu știi dacă în spatele machiajului gros și al nasului roșu al noului premier nu stă fața palidă a fostului.

Mă uit la ea în timp ce își soarbe vinul alb, Pinot Grigio. E strateg pe probleme de politici de sănătate angajat de guvernul australian să creeze un program alternativ de accesare a investițiilor. Uau. Nici măcar nu știu ce înseamnă asta. Câștigă imens-ea îmi spune. Atât de mult că se sperie și ea. Cu toate asta, Eloise e nemulțumită. Un aer familiar plutește peste conversație. Sunt în 2001, cu …nu mai știu cine și ne plângem de invazia de corporatiști, de chiloțari, de familiști, de cocalari, de mangalioți care au distrus Vama Veche. Ne dăm ochii peste cap în timp ce înfulecăm un guvid la Mitocanu.

Vama Veche nu mai este ce a fost, ne spunem plini de mujdei și nostalgie.

Apoi, strângând din dinți, privim înapoi cu durere.
Viitorul pentru români este mereu o surpriză proastă, îmi zic gândindu-mă că iată, am un avantaj că sunt un sfert slovacă.