Azi dimineață am găsit la serviciu un plic care îmi era adresat. El conținea următorul material:

Pe scurt, este o amenințare cu instanța dacă nu scot articolul ”Moarte la Mall Băneasa” sau nu prezint ”realistic și decent” realitatea. Societatea Băneasa Developments crede că încerc să o defăimez-dintr-un motiv necunoscut- și zice în notificare: ”Dacă ați fi dorit să prezentați evenimentul într-o modalitate echidistantă, chiar cu o ușoară tentă de indignare față de lipsa unui punct de prim ajutor,  ați fi putut să intitulați materialul într-un mod care să reflecte întocmai situația observată și nu cea închipuită sau exagerată de dumneavoastră.”

Bun.

Acesta nu este un blog de presă, eu nu sunt un jurnalist. Scriu lucruri pe care le-am văzut, le-am trăit, dar nu le scriu ca un jurnalist, nu poți să ceri echidistanță. Când vezi că un om zace pe jos 15-20 de minute-atât mi s-a părut mie că a trecut- fără să primească primul ajutor, treci de la ”ușoară indignare” la indignare majoră.

Nu am vrut să defăimez societatea Băneasa. Dacă aș fi asistat la un astfel de eveniment în orice alt mall, aș fi scris același lucru. Aceasta este o boală românească: dacă găsesc un fir de păr în ciorbă și anunț chelnerul, înseamnă că am eu ceva de împărțit cu stabilimentul? Sau că bucătarului nu-i stă bine boneta pe cap? Altfel spus, de ce s-a tras concluzia că este o vendetă, alimentată de cine știe ce feude străvechi între mine și societatea Băneasa Developments și nu doar o sănătoasă indignare în fața unei organizări defectuoase?

Băneasa Shopping City este locul în care merg la film de aproape 2 ani. Este aerisit, civilizat, cinematografele sunt mari, de ce m-ar fi lovit strechea și m-aș lua de ei, deformând, închipuind sau exagerând realitatea taman acum?

Vă spun de ce. Pentru că acum s-a găsit arabul să cadă pe hol și fiu-su, nepotul sau ce era, să strige după un ajutor care nu venea de nicăieri. Pentru că nu este normal să nu existe un punct de prim ajutor într-un spațiu unde sunt sute de oameni în fiecare minut. Nu este normal ca-în afară de băiatul de la Vodafone și fata de la biroul de informații al cinematografului-niciunul din angajații magazinelor din mall, pe care i-am solicitat, să nu facă nimic. Nu e normal să nu se folosească sistemul de sonorizare și să nu fie căutat un medic printre clienții mallului. În Canada și în SUA există defibrilatoare în shopping malluri, exact ca extinctoarele. În momentul în care l-ai luat din cutie, sunt anunțate instantaneu Salvarea și Poliția, iar Salvarea nu poate să apară mai târziu de 9.59 minute. În notificare se spune că au fost 10 minute până la venirea ambulanței, lucru care poate fi văzut pe camerele de luat vederi. Posibil să fi exagerat, să fi fost păcălită de lungimea timpului în care am alergat după ajutor între Vodafone, Sephora și atât de închisul centru medical Academica (lucru la fel de ușor de văzut pe camerele de luat vederi). Poate că au fost doar 10 minute, nu 20 câte am spus eu. Dacă Salvarea a ajuns în 10, felicitări.

Dar asta nu rezolvă problema lipsei unui punct de prim ajutor în mall și a personalului care să fie trainuit pentru astfel de situații. Scria o doamnă pe blog că fiica ei s-a lovit de un raft și s-a tăiat pe față, și, pentru că nimeni nu știa ce să-i facă, a fost trimisă pachet, sângerândă, la o farmacie, că deh, tot halate albe poartă și ăia.

Mi se reproșează că am folosit cuvântul ”moarte” în titlu și că am alterat realitatea ca să pun, dintr-un motiv necunoscut, Băneasa Shopping City într-o lumină negativă. Atenție, nu am scris că a murit cineva. Am scris impersonalul ”moartea la…”. Articolul meu spunea chiar că omul părea să își revină. Și da, mulți cititori au întrebat dacă arabul a dat ortul popii pentru că nu am spus nicăieri asta. Înțeleg că a plecat viu din Mall Băneasa, fapt care mă bucură. Dar acest lucru nu este meritul Băneasa Mall ci al lui Dumnezeu sau Alah care l-a ținut în viață până la venirea salvării.

Dar, pentru că nu sunt procesomană și nici nu doresc să-mi petrec timpul prin tribunale, o să modific titlul articolului. ”Și-a văzut moartea la Mall Bănesa” este mai puțin contrariant, confuzant și exagerat. Și nu denaturează realitatea. Sper că acest post a făcut lumină în mintea cititorilor și dreptate în fața subscrisei Băneasa Developments.

PS. Ca să îmi arăt bunacredință, chiar mă ofer să ajut la înființarea și promovarea unui punct de prim ajutor în Băneasa Shopping City. Sper că se va întâmpla în curând.

Mall Băneasa, duminică, plin de popor care nu a votat dar a venit să se regaleze la un Starbucks.

Pe culoarul din față de la Sephora e lungit un bărbat, adidașii se lovesc, spasmodic, de gresia culoarea untului. În jur se strâng 4-5 oameni, o fată blondă îi dă niște apă și bărbatul care îl însoțește pe cel căzut, îi așează capul pe o geantă paralelipipedică, de piele. Acum îl văd bine, ochii se dau peste cap, gura se deschide și se-nchide ca la un biban aruncat de un val pe plajă. N-are aer și corpul e scuturat de convulsii. Însoțitorul lui vorbește ceva repede, în arabă cred, îi dă palme scurte, de frizer care te refreșează după bărbierit și, neștiind ce să mai facă, rotește ochii cât farfurioarele și zice ”help”.

Vânzătoarele de la Sephora se uită din ușă. ”Aveți cumva un serviciu de prim ajutor în mall?”, ”Nu știu” zice una din ele. Apoi rămâne nemișcată, privind fix cum arabul își dă sufletul, ce noroc, undeva în afara teritoriului ei. ”Întrebați pe cineva, lucrați în mall și nu știți dacă aveți serviciu de ..”, ”O să o întreb pe șefa.” Fata dispare, restul de colege rămân în ușă. Sunt deja aici de 3 minute și băiatul care încearcă să prindă salvarea la telefon nu reușește. Arabului i-a căzut capul într-o parte. Alerg la Vodafone, ”aveți cumva un prim ajutor în mall, un om moare pe hol și nimeni..”. Tânărul de la casă se scuză în fața clienților, sare cu telefonul în mână și sună Salvarea. Nimeni nu știe să fie un punct de prim ajutor aici, la mall. De ce ar fi? Cu ce te poți răni aici? Este acel loc perfect izolat, ca-n Final Destination, unde moartea nu te poate ajunge;  ea se oprește la IKEA sau la KFC, nu are cum să intre prin ușile batante ale imperiului distracției.

O pisi de la informații, convinsă cu greu că este o urgență, apare după 7-8 minute cu o stație în mână. A sunat la punctul de prim ajutor, dar n-a răspuns nimeni. Unde e? Uite acolo, lângă Nord See. Pe ușa metalică scrie Centrul Medical Academica. E închis. Duminica nu se poate să ai probleme de sănătate. Ei, doctorii, când să se mai odihnească dacă matale te trezești să te îmbolnăvești duminica?

Mă-ntorc la arabul cu atac de cord. Cred eu că asta are. Diagnostic neconfirmat pentru că niciun medic nu a apărut deși au trecut 15 minute deja de când omul a fost întins pe jos. În jur s-au strâns malacii inepți de la BGS și vreo alți 4 balauri cu tricouri care indică apartenența la diferite servicii de securitate. Acei oameni care apar într-o secundă în parcare, să te verifice dacă ai autorizație să pui mașina la handicapați. Sunt aici, ciopor și nu fac nimic. Stau și se uită și comentează mărunt între ei.

La salvare sună ocupat. Shoppaholicii circulă pe lângă bolnav sau mort, nu-mi dau seama, aruncând priviri furișe. Nu se oprește nimeni. Pe nimeni nu interesează că poți să crăpi în mijlocul mall-ului.

Nu mă pricep la legislație. Dar nu ar trebui-exact ca la meciuri sau la manifestații-demonstrații, să fii obligat, prin lege, să ai în mall-uri, unde sunt sute de oameni strânse în fiecare minuțel, măcar o salvare? Sau un punct de prim ajutor, mic, discret, să nu ocupe mult din spațiul de vânzare de pantofi și trențe? Nu ar fi normal să ai într-un astfel de loc, în loc de 600 de bodiguarzi imbecili, 100 de oameni care să fie trainuiți să-ți ofere primul ajutor?

Băneasa Shopping Mall se laudă că ne învață să trăim frumos. Și să murim întinși pe jos, fără tam-tam. Că deranjăm clienții de la shopping.
* am modificat titlul la cererea Baneasa Developments care mi-a trimis o notificare in acest sens. In document se spunea ca n-a murit nimeni si ca bolnavul a primit ingrijirile medicale necesare de la Ambulanta, dupa 10 minute (posibil, nu m-am uitat la ceas). Tot ceea ce am scris sunt constatarile mele personale directe, opiniile subiective pe care nu am cum sa le modific, atat timp cat au fost formulate cu buna credinta si pe un subiect de interes general.

Ilinca a băut două beri în plus și și-a luat viteză pe derdeluș. Repetă a șasea oară în 5 minute discursul: ”Votul de la europarlamentare e un test pentru prezidențiale. Să ieșim la vot, împotriva PSD-ului. Scrie pe blog că e doar un test pentru prezidențiale, că PSD-ul o să ne mănânce dacă nu ieșim la vot acum, scrie ca să iasă lumea la..”

Am văzut de curând un video care explică foarte clar cum este afectat creierul de consumul de alcool. Pe scurt, neurotransmițătorii, aceste Scufițe Roșii care plimbă-n coșulețe informația prin creier,  sunt de două feluri: unii sunt excitatori-senzoriali și ceilalți sunt inhibitori-organizatori. Când bem, primul tip, numit glutamat, este blocat și astfel nu mai primim atât de multă informație senzorială. Simțim și percepem mai puține lucruri și ne amintim mai puțin. În schimb alcoolul face loc celorlalți neurotransmițători, gaba, care trebuie să se descurce, ca o pensionară ceapistă din Teleorman, cu pensia de 30 de lei pe lună. Adică trebuie să o scoată la capăt cu puțina informație furnizată de glutamat.

Atunci când ești beat, gândești puțin dar cu o claritate extraordinară și aceeași idee, una singură, dar precisă, fiecare por studiat, pipăit, adulmecat, continuă să se întoarcă în loop-ul din creierul tău, ca o biluță aruncată de manetele unui joc mecanic, care nu a nimerit gaura.

Gândești mai clar ca niciodată și mai concentrat ca niciodată, nefiind întrerupt de nimic altceva, pentru că citirica stă de gardă și oprește lucrurile din afară să te tulbure.

Rupți de beți la o petrecere de laborator, japonezii de la National Institute for Materials Science in Japan care se chinuiau să creeze superconductorul mileniului, au decis să înmoaie aliajul testat în vin, shochu și ce mai aveau ei pe fundul paharelor. Și ce să vezi? Au observat că șprițul crește conductivitatea materialului testat, făcându-l cu 62% mai capabil să transmită curentul decât apa în care îl înmuiaseră înainte. Iuhuuuu, trăiască beuturica și ideile puține dar clare și precise!

Ilinca strigă. Cele 7 berici îngurgitate au fiecare o voce și, adunate cu vocea ei, fac un cor solid care urlă, speriind mesenii din jur: ”Trebuie să spui tuturor că votul de la europarlamentare e un test pentru prezidențiale. Să ieșim la vot, împotriva PSD-ului. Vrei să-l ai pe Ponta președinte? Băăăăăi, trebuie să ieșim la vot duminică, este un test..”

Mai clar ca niciodată Ilinca înțelege pericolul întoarcerii lu papa Iliescu la putere. Neurotransmițătorii gaba și-au făcut treaba. Credeți că dacă am trece România pe cocârț, mâine am avea mulți oameni beți dar mai înțelepți la vot?

Tzortzis Rallis e născut în 1984, la 3 ani după ce Grecia, țara lui, intrase în Comunitatea Europeană. În 2010, când criza a intrat cu bocancii plini de noroi pe covorașul imaculat al economiei elene, Tzortzis și-a făcut băgăjelul, și-a luat prietena și a plecat la Londra să studieze designul. Un an mai târziu, cum mergea el pe stradă, ce să vezi? Un cort în plin City, în bătătura bursei și a bancherilor care fac alba-neagra zilnic cu miliarde de dolari. ”Ce se întâmplă?”, ”Facem ziarul Occupied Times, că e păcat să nu afle toată lumea care sunt doleanțele noastre, de ce am ieșit să ne luăm la trântă cu bancherii.”

”Și nu aveți nevoie de un designer?”. ”Ba da.” Și uite așa Tzortzis care face tzatziki a ajuns să facă și ziare. Și nu orice ziar, ci unul care a câștigat o grămadă de premii de design, exemplu de dibăcie a alegerii unui font care să facă trimitere clară la fascismul anilor `30, de îndemânare de paginare, de istețime a headlineurilor, de intuiție în alegerea culorilor, de franchețe în tăietura fotografiilor. Băgați un ochi și vă minunați. Citiți și vă ciupiți. http://theoccupiedtimes.org/?p=12750

Occupied Times a ajuns la Muzeul Londrei, secțiunea istorie a mass mediei. Este un organism viu, apare și acum, e și acum scris de voluntari. Tzortzis continuă să îi facă designul și ieri a fost la Frontline să vorbească despre activismul social. A avut jumătate de oră de prezentare în care a arătat că un protest poate să fie nu numai deștept, cât și frumos. Ca om care lucrează de 14 ani în publicitate și are în spate alți 7 de mass media, m-am simțit prost că sunt român. Că nu reușim să trecem de graba medievală de a fușeri, de parcă permanent avem o pântecăraie care ne trimite la budă. De sărăcia vizuală a protestelor noastre, de pancardele triste și simbolistica pueril-primitivă, de acest merge și așa, că doar contează ideea. Contează ideea, desigur, contează mesajul, cum să nu. Dar contează și că foie gras-ul pe care mi-l servești e trântit într-o străchinioară bolnavă. Că pe furculiță e ștanțat cuvântul ”furat” și că șervețelul de gură e plin de muci uscați de la comeseanul meu răcit.

Privind Occupied Times și seria de postere fabuloase pe care Tzortzis le-a făcut pentru protestatarii greci și apoi uitându-mă la materialele aduse de cei de la UnițiSalvăm, m-am simțit ca-n copilărie, când împreună cu vecinii de bloc atârnam pe lângă linia ferată, așteptând să vină Mitropa-trenul plin cu străini care, dacă aveam noroc, ne aruncau pe geam pachete de gumă de mestecat.

Mitropa a trecut și pe la noi ieri. Se cheamă Tzortzis Rallis. A ieșit pe geam și a aruncat pachete de ciungă și ciocolată și tot ce ar putea să viseze un cineva care se vrea designer și care dorește să se implice în activismul social. Întrebarea este dacă era cineva în sală care să ridice de jos bunătățile. Eu sper că da, dar tare mi-e teamă că nu.

Pachețel de duminică. Am pus la un loc două știri din această săptămână care ne ajută să înțelegem cetățeanul român mai bine. Prima: la sărbătoarea bujorului dintr-o comună din județul Dolj, cei 10.000 de oameni prezenți au reușit să distrugă o bună parte din rezervația de bujori, ocrotiți prin lege. Deși erau puse plăcuțe cu ”nu rupeți florile” și amenda pentru distrugerea florei din aria protejată este cuprinsă între 6000 și 12.000 de lei, românachele abțiguit, venit la ziua bujorului, nu numai că i-a culcat sub sacii de cărbuni pentru grătare dar a plecat și cu brațul de flori acasă.

Zice primarul din comuna Plenița, de unde se trag majoritatea ciorditorilor-distrugători de flori: „Oamenii care vin la această sărbătoare vin şi mai şi iau câte un bujor. Dar au rămas destui bujori că sunt 60 de hectare. Sunt indicatoare că nu ai voie să rupi florile, dar ce să-i faci, aşa e cetăţeanul român… Oricum, prin ruperea bujorului seminţele lui se răspândesc şi bujorul se înmulţeşte.”

Nici vorbă să se înmulțească-explică silvicultorul care îngrijește rezervația-pentru că specia asta de bujor are nevoie de anumite condiții și ălea sunt oferite de pădure, nu de bătătura senatorului Geoană din Dăbuleni, Dolj.

N-are a face, nimeni nu dă amenzi, ia mai dă-l dreacu de bujor, că de fapt putem să facem la anul sărbătoarea bujorului și fără el. Vopsim o garoafă în vișiniu și gata. Cui îi pasă că nu-i bujor?

A doua știre vine din Mălureni, județul Argeș unde sătenii și-au furat propriul dig de protecție, înălțat de Apele Române, ca să ferească de inundații 400 de gospodării.

E mult spus dig, erau saci cu materiale de construcție, grași și plini, ale căror forme rubiconde au trezit pofte în sânul comunității mălurenilor. Patronul unui magazin din comună a venit chiar cu excavatorul-zice ziaristul care a scris articolul-și a cărat sacii cu nisip la el în curte, căci vroia să-și construiască o rampă pentru descărcarea mărfii.

Excepțional.

Deci știm cine e tâlharul, știm ce a furat, regia Apelor știe sigur care sunt costurile materialelor, cei de la asigurări ar putea să facă rapid o evaluare a pierderilor celor 400 de gospodării în caz de inundație. Ce nu avem însă e mâna legii. Aia de se zice că are un braț viguros și te înhață de ceafă, de pe budă, unde citești ultima rețetă de papanași apărută în ”Practic în bucătărie”.

Ca și în povestea bujorilor, nu e niciun chipiu care să te otânjească pentru că furi, distrugi, periclitezi, pui în pericol specii, oameni, vieți.

Unde-i poliția? Și dacă e de față de ce dracului nu face nimic?

Curând nu o să mai putem nici măcar să spunem: ultimul stinge lumina. Pentru că becul e de mult ciordit de un întreprinzător cu chioșc.

Când eram mici, frate-miu a găsit un pui de pisică și l-a adus acasă. I-am spus Pisicel. Avea o prostie împiedicată, de câine bătrân, chiar și la pubertate. Un soi de Emil Bobu al mâțelor, singura pisică din lume care a căzut de pe scaun, de la 42 de centimetri de sol și și-a scrântit piciorul.

Vara am luat-o cu noi la Bragadiru de Teleorman, unde am sperat să o integrăm în rândul pisicilor din curtea bunicilor și să o lăsăm acolo. Noi, copiii, nu vroiam asta. Părinții însă se săturaseră de mirosul de urină de mâță-n casă. Era 1984, nu se găsea nisip special de pisici, am ciordit cu taică-miu niște nisip de la groapa de sărituri în lungime de la școala nr.3 și l-am pus într-o ramă de insectar. Ne chinuiam sa îi găsim ceva, cât de cât civilizat, de mâncare. Oscilam între parizer tăiat mărunt amestecat cu pâine înmuiată în ceai și miez de pâine combinat cu ou. Lactate ioc. Vremuri în care mai bine creșteai o muscă între geamuri, dacă te apuca dorința fierbinte să ții un pet.

Așadar am lăsat pisica la țară și ne-am întors la Brașov. La vreo două luni, când maică-mea a dat ceremoniosul telefon la centrala comunei, a aflat că Pisicel a fost asasinat. Mai precis executat de către faimosul vecin Ion al lui Păpușe (păpușă de porumb, nu avea nicio legătură cu jucăria de fetițe). Țăranul Păpușe tocmai fusese la pescuit, prinsese în Vedea cea uleios de motor curgătoare niște baboi cât degetu, pe care îi pusese într-un lighean de plastic, pe jos, în curte. Pisicel s-a întâmplat să treacă pe lângă lighean, omul a zis ”Zââââââât d-aci boală!”. Dar Pisicel era de la oraș, habar nu avea ce e aia Zâââât, așa că nu s-a clintit și a continuat să-și miște mustățile, amușinând de la 1 metru peștii lui Ion. Enervat la culme de lipsa de reacție a mâței, interpretată ca un semn de obrăznicie, frondă și poate chiar viitoare revoltă, Păpușe a luat sapa și i-a tăiat capul lui Pisicel.

Pe cuvânt. Țăranul i-a tăiat capul pisicii pentru că nu a plecat când a zis ”zââât” și pentru vina de a pofti la baboii lui.

30 de ani mai târziu, urmașii lui Păpușe taie capete de câini, smulg ciocul la berze și urlă că odraslele lor nu sunt în siguranță pe străzi. Iar de alaltăieri, aceeași oameni care au răcnit la Romană, cerând dreptate pentru copilașul intrat în curtea unui depozit părăsit, sfâșiat de câinii paznicului (sau nu, că nu mai știm dacă s-a stabilit cu certitudine că a fost ucis de acei câini), își pasează în draci, veseli nevoie mare, acest videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=Bg6fQAW3vz8

În spot, vedem o pisică aruncându-se hotărâtă asupra unui câine care sfâșie piciorul unui copil. Acesta se plimba cu bicicleta pe domeniul public, pe trotuar, câinele vecinului-o corcitură ceva-iese din curte și îl atacă, total neprovocat. Mama copilului nu iese cu sapa, nu zice nimic de vecin, nu cere daune, nu cere eutanasierea câinelui, nu se strânge un sobor de preoți. Pune un video pe youtube, zice că putea fi mai rău. Și atât. Nu se dau acatiste sau se învață metode de otrăvire a potăii agresive.

S-a întâmplat, câinele nu e săltat de hingheri, nu apare primarul și senatorul nu-și face campanie electorală decorând pisica. Se trece cu grație peste incident. Și cu niște copci. Asta se întâmplă când nu ai un Mândruță și o sectă de mame isterice, gata să te linșeze atunci când nu ești de acord cu ele.

PS. Mâine ar trebui să vorbim și despre acest caz http://stirileprotv.ro/stiri/socant/au-scapat-la-limita-de-o-moarte-ingrozitoare-un-roi-de-albine-furioase-a-atacat-5-adulti-si-un-copil-doi-cai-au-murit.html. Ce face comitetul mamelor care urlau la atacurile câinilor? De ce nu avem o legislație care să permită eutanasierea albinelor periculoase? Sau măcar să înfințăm hingherii de albine?

Un banner gigantic întins între doi stâlpi la metrou Obor anunță că Ingrid sau Mathilda sau Grete, nu am reținut numele, o să voteze pe 25 mai cine să conducă Europa. Din fotografie zâmbește o damă bine, pe la 60 de ani, botox la colțul ochiului și-ntre sprâncene, cum am fi vrut să arate doamna Nina și n-a fost să fie, că tovarășu Iliescu mereu a preferat fondu nu forma. Banneru are steluțele Uniunii Europene în colț, se vede că poza e de calitate și DTP-ul a fost făcut bine și fontu ales cu atenție. Treabă de meseriași.

Când ieși de la metrou, agățate ca niște izmene pe sârmă, sunt bannerele triste sau vesele, depinde cum privești lucrurile, ale candidaților diverselor partide pentru Europarlamentare. Avem Monica Macovei cu pungi sub ochi dar clar mai vie decât Stolojan care arată mai descărnat ca niciodată. Cei doi promit scris c-un portocaliu de oranjadă de pe vremea lu Piticu`: ”Aducem Europa în fiecare casă”. Beeei, tu la mine în casă nu aduci nimic. Unde dracu să o mai pun și pe Europa? Că n-am loc de sacii ăștia de ciment.

Bălăngănindu-se între firele care stau să plesnească, este o fâșie pe care scrie ”Mândri că suntem Români”, fața lui Ponta, că poate am uitat cum arată și fața unui gorobete cu ceafa în față, catindatul. Două perechi de ochi care te privesc dintr-o ramă de motive populare, una cu o privire obraznică și cealaltă cu o privire de bivol lovit în moalele capului.

Imediat lângă, pe fond violet scrie așa ”Cu mândrie dar fără trufie, reprezentâm întreaga Românie!”. Avem și aici două poze care încadrează această maiastră poezie, un necunoscut și chiar Vadim Tudor, de data asta fără ochelari de Bono, semeț și aprig la mânie.

Aștia ne iau de proști. Cu mândrie dar fără trufie, ni se cacă-n pălărie. Desigur că ne iau de proști pentru că asta suntem. Habar nu avem cât de important e să avem în parlamentul european niște oameni care înțeleg ce înseamnă politici europene, interese europene, intrigi europene, obiective și agende. Cine-ce agendă are și noi cum putem să influențăm această agendă? Cum să facem să beneficiem din politicile agricole, de un sistem bancar mai curat și sănătos? Parlamentul European nu e un cimitir unde trimiți să se-ngrașe un cefos mândru că e român. E un loc în care trebuie să ai minți luminate care să poată să spună ”nu” atunci când se discută o legislație care ar duce la o cenzură a internetului sau pe cineva care să priceapă de ce nu e bine să dai subvenții agricultorului francez în detrimentul celui est-european.

Ocupat să fie mândru că-i român, conaționalului i se rupe de europarlamentare. Ia mai dă-i în pizda mă`sii p`ăștia cu Europa lor. El are altă treabă. Pariez că o să fie sub 20% prezența la vot. Dacă ar ști că Maria Grapini -în ciuda prostiei irefutabile de care suferă-va câștiga pe lună 8000 de euro, dacă lucrează numai 3 zile pe săptămână, plus alte beneficii (mai precis bilete la clasa business cu avionul pentru deplasări la Bruxelles+21.209 euro lunar pentru cheltuielile legate de biroul europarlamentarului, aceasta însemnând salariile colaboratorilor angajați+indemnizație de lunară de 4.299 euro/lună pentru acoperirea cheltuielilor făcute în statul membru de unde vine eurodeputatul, cheltuieli legate de biroul său de europarlamentar, telefon, chirie, cumpărare și folosirea de echipamente electronice), adică vreo 30.000 de euro pe lună, poate că nu ar mai urina mândru și trufaș pe Europarlamentare și și-ar pune problema pe cine dracului trimitem să ne reprezinte în Europa.