https://www.vice.com/ro/article/d33kza/lucruri-pe-care-le-am-facut-in-japonia?utm_source=vicefbrom

Aud că maică-mea s-a supărat că bălăcăresc țărișoara în care m-am născut.
Așa că m-am gândit să scriu și ceva de bine despre România. Nu mi-a fost ușor, m-am svârcolit, m-am tăvălit și iată că am găsit ceva pentru care îi mulțumesc patriei mele.

Paranoia.
Da. Dacă pot să mulțumesc pentru ceva României este generoasa cantitate de paranoia pe care am crescut-o pe balconul educației mele în comunism.
Știu că statul nu mișcă un deget, că trebuie să mă descurc singură, că pensia nu o să vină, că trebuie să stau cu ochii în patru ca să nu mă fure funcționaru, vânzătoarea, chelnerul, că nu e carne de urs în friptura de la Vânătorul ci carne de porc, că atunci când se oprește trenul în câmp ai face bine să găsești un ia-mă nene la șosea, că în hotelurile de pe litoral trebuie să vii cu cif/domestos și fețe de pernă, că nu există nimic care să se cheme vinul casei și, cel mai important, că nu e bine să te încrezi în sistem pentru că el este Matrix, tu îl susții și hrănești pe el, nu el pe tine.
Paranoia îți servește foarte bine în călătorii.
Ești cel mai sprinten și mai agil dintre traci.
Decembrie 2005-Ianuarie 2006. Inundații în Serengeti. Parcul național e mare cât Olanda și are un sol moale, vulcanic care, atunci când plouă, se transformă într-un nămol ticălos, greu depistabil sub iarbă.
În noaptea de revelion, zeci de jeepuri cu turiști rămân blocate departe de tabere, în plin teritoriu al hienelor, leilor, leoparzilor, elefanților africani, rinocerilor și gheparzilor. Oamenii nu pot să iasă să-și facă nevoile, ghizii nu au arme. Și chiar dacă ar avea, ce faci, razi un pâlc de hiene ca să faci tu căcuță în tufe? Rămâi în mașină.

Eu nu am ghinionul ăsta. De fapt, aflu despre povestea turiștilor rămași 3 zile prinși în jeepuri, fără mâncare, somn, haine și toaletă, numai pe 2 ianuarie când jeepul pe care îl împărțim cu un cetățean american de 65 de ani dă cu spatele și hooooop, roțile se scufundă 40 de centimetri în pământ. Șoferul-ghid calcă accelerația, roțile mai coboară 10 centimetri. E miezul zilei, suntem undeva în mijlocul parcului național, e semnal.
Să sunăm camionul de la tabără să vină să ne scoată.
Camionul vine într-o oră jumate. Un cablu cu cârlig la capăt este agățat de bara tractoare, șoferul se năpusnește în accelerație, camionul sforăie, roțile lui săpând groapa în care va rămâne și el blocat. Acum suntem 6 oameni cu mâinile în șold privind în zare.
Ce e de făcut?
Sunt 4 tractoare în tot Serengetiul. Și poate unul dintre noi, poate americanul, poate șoferul-ghid, nu știu care din noi am fost Buda, Isus, Mahomed într-o viață anterioară așa că un tractor apare din senin, ca o fată morgana într-un Mad Max african. Roșu pe verdele ierbii, scoțând fum negru. Ne trage afară, jeep și camion.
Încă nu știm cât de norocoși suntem. Tractoristul ne spune că tocmai a eliberat două jeepuri care au stat 3 zile captive în nămol. Niște olandezi și australieni.
Mai sunt câteva mașini cu naufragiați. Probabil în 2 zile totul o să fie bine. Dacă se oprește ploaia, inshallah.
Îl rog pe șoferul-ghid să sune la management în Dar-el-Salaam. Încep să simt buna mea prietenă paranoia cum pune la îndoială programul organizat de agenția de turism pentru următoarele zile.
În 2 zile trebuie să plecăm din Serengeti, să luăm avionul de undeva de pe o pistă de la câteva sute de kilometri de aici. În mod normal ne-ar lua vreo 5 ore să ajungem acolo, cu ploaia asta însă e posibil să ajungem în 5 zile.
Managerul indian e în vacanță. Șoferul-ghid nu vrea să îl deranjeze pe șeficu. Realizez grozăvia relației. Ghidul preferă să își fută turiștii decât să-l supere pe șeful indian. Tanzania este o stână uriașă, ciobanul alb e ajutat de câini indieni să păzească oile negre.
Câinii sunt mai răi decât ciobanii, câinii mușcă. Ghidul îmi dă tremurând telefonul. Vorbesc cu managerul indian care mă informează într-o română perfectă (nu vorbită, ci țesută în fibra limbii engleze pe care o vorbește) că nu se poate face nimic. Trebuie să ne întoarcem în tabără, asta am plătit, asta facem.
Dar plouă, sunt inundații, nu o să ajungem la pistă. Acum am avut noroc cu tractorul.
Managerul indian trântește telefonul.
Decidem să ne încercăm norocul la hotelul aflat la 200 de kilometri distanță. Măcar pentru noaptea de dinaintea zborului. Cetățeanul american se uită la noi ca la niște cretini.
El a plătit, nu mai dă un dolar în plus. Statul, sistemul, managerul indian va rezolva problema și astfel va ajunge la avion.
Good luck my friend.

Camera de hotel e 200 de para. Dar, de fapt, camera de hotel e priceless. Aici aflăm că pista de avion, aia de la 5 ore distanță (de care ne-am apropiat cu 200 de kilometri), este închisă de 1 săptămână, de când au început ploile.
Singura pistă e la 6 ore distanță. De aici.
Ghidul-șofer aproape stă să plângă. Ne lasă la hotel, pleacă înapoi în tabără cu americanul cel dârz și trebuie să obțină permis să părăsească parcul național la 2 dimineața, să vină la hotel pe bâjbâitelea și apoi încă 6 ore pe drumuri ticăloase.
Noi o să plecăm cu altă mașină.
La 5 suntem în picioare, noroiul e roșu și cleios, fundul jeepului patinează. Orele trec, nu ne putem îneca exact ca țiganul la mal, îmi fac cruce cu limba, zic Tatăl Nostru.
Mașina horcăie și moare scufundată într-o baltă la 800 de metri de pistă. Alergăm cu rucsacii în spate, cocoșați, disperați, ca într-o retragere spre elicoptere sub amenințarea Vietcongului.
La capătul pistei e o turmă de girafe. Nu e niciun avion. După 40 de minute în care mai apare un singur jeep din care coboară 7 oameni, un Cessna-cred, nu-mi amintesc prea bine, pârâie pe sub nasul girafelor.
Nu suntem pe lista pasagerilor.
Normal, noi trebuia să fim luați de la pista x, aia inundată.
-Păi eu trebuia să vă iau, nu? Ați fost cu ghidul y? Sunteți de la firma z?
-Da.
-Nu-l am decât pe Bobby din America.  E aici?
-Nu.
-Fuck him. Atunci haideți voi.

Paranoia.
E bine să fii mereu pregătit pentru tot ce poate fi mai rău. Eram pregătită și să-l șpăguiesc pe pilotul englez. Nu a fost cazul.
Am avut noroc că restul de  turiști crescuți pe salteluța moale a civilizației nu au înțeles că uneori e mai bine să dormi pe pământul tare, să pui urechea pe el. Astfel auzi mai ușor când se apropie cei 4 călăreți ai Apocalipsei.

Mulțumesc mamă, mulțumesc partidule, mulțumesc România că nu mă lăsați să dorm decât cu pietre în fața de pernă și cu un ochi deschis.
De aceea oi fi eu obosită, dar măcar sunt vie și nu-mi pierd portofelul și rândul la coadă la lapte.

Lui Iulian îi e rău. Vomită, are frisoane, diaree, mai vomită puțin. Și are aritmie. Inima duduie ca un motor de tractor.
Vrea să meargă la spital.
E vineri seara, de fapt noaptea, 1 dimineața. În Sapporo.
Nu știu la ce spital să merg așa că mă uit pe net, caut salvare, găsesc un serviciu de ambulanță care oferă translatori. Sun, dîîîîr-dîîîîîr, 2 secunde și răspunde o domniță care înțelege că vorbesc în engleză, spune ceva în japoneză, mă lasă să aștept alte 16 secunde pe fir și apoi o voce de bărbat mă întreabă în engleză cu ce mă poate ajuta.
Urmează o conversație de 20 de minute, lângă translator este un medic sau cineva care așează niște întrebări cu grijă în coșulețul conversației: ați mâncat ceva dubios, la ce oră, când ați început să vomitați, de câte ori, vă doare în coșul pieptului, sunteți amețit, vă doare capul?
Lui Iulian inima continuă să îi care pumni în piept, le spune, hm, atunci mergeți la spital. Aceasta este adresa.
E 2 dimineața. Spitalul general are ferestre mari și un hol de hotel așternut cu mochetă verde cu model galben, nu orișice model ci linii de demarcație care îți spun unde stai la coadă pentru fiecare ghișeu. Unul este casierie, altul este recepție pacienți, mai sunt încă două. Nu sunt separate prin nimic, de fapt sunt niște computere așezate pe o recepție de lemn mat, super chic. Mocheta înghite zgomotele, cred că a înghițit și oamenii.
Simți că ai intrat într-un horror șaptezecist. Dar speri că este un porno făcut de un art house.
Nu avem noi norocul ăsta.
O fată în vestă și fustă de stofă apare disperată dintr-o cameră din spatele recepției. Își cere scuze că ne-a lăsat să așteptăm, mai apare un cetățean în cămașă și pantaloni de stofă. Ăsta are crocși în picioare. Le explicăm despre ce este vorba. Încercăm.
Nu știu engleză dar nu e problemă. Fata produce o tabletă și pe ecran apare un domn pe la 65-70 de ani, căști și microfon ca Madonna în concert, care traduce dialogul dintre noi.
Recepționera în vestă dispare câteva secunde și reapare cu niște formulare de completat cu nume, adresă, număr de contact, simptome, alte boli pre-existente, alergii. Dăm pașaportul la scanat nu înainte să ni se ceară voie.
Putem să vă luăm datele?
Sigur că da.
Femeia încropește un dosărel și ne duce la medic. Străbatem holul cel mare cu mochetă groasă, trecem pe lângă scaune de piele așezate lângă automate de sucuri și cafea, sandvișuri și bomboane, intrăm pe o venă laterală în corpul spitalului unde lumina e mai crudă și mocheta e înlocuită de un cauciuc rozaliu. Înainte de a intra în cabinetul medicului, Iulian este poftit să se așeze, să-și pună brațul într-un aparat care arată ca o mașină de tocat carne și i se ia tensiunea.

Toată recepția, cu tot cu discuție, tensiune și drum a durat 17 minute.

Medicul are și el tableta-poartă stelară care îl aduce în cabinet pe bătrânelul traducător, reluăm povestea. O asistentă sobră, profesionistă, cu mască la gură, purcede la efectuarea unui EKG.
Inima e razna.
Throbbing, zice google translate căci moșulică a fost trimis la culcarem puțin înainte de EKG și am rămas doar noi 4 și puțina engleză, ca un balonaș de săpun pe care îl suflăm de la unul la altul.
Iulian e poftit să se întindă într-un alt salon unde sunt 4 paturi, cu perdeluțe, cu tot soiul de apărățele ieșind din pereți. Asistenta profesionistă târăște un alt aparat pe care îl mufează la Iulian, o altă asistentă îi face ecografia. Medicul nu îl atinge cu un deget.
Urmărește cu atenție și îngrijorare, ca Iohannis, desfășurarea de forțe.
Aparatul bipăie, aruncă lumini roz, arată ritmul, pulsul, tensiunea și numerele câștigătoare la loto. Profesionista face și un test de sânge.
Putem să vă facem o perfuzie cu ser fiziologic că sunteți deshidratat?
Sigur.
Așteptăm. Trec orele. Facem conversație. Pe unde ați călătorit? Cât timp?
După ce se uită la rezultatele testelor și la ecografie, medicului îi este clar: este de la stres. Stresul călătoriei, sunteți într-o țară străină, normal că organismul a luat-o razna.
Haaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!

Dacă ai știi de unde venim noi băiatule!!!

Venim din țara în care dormi iepurește, din țara în care dezvolți ticuri isterice de verificat dacă ai încuiat mașina și ai pus alarma, unde te întorci din drum că nu știi dacă ai încuiat ușa. Țara în care ți-e frică să te sui într-un taxi că cine știe dacă-ți dă în cap soferul, în care ți-e teamă să îi spui ceva chelnerului nesimțit că știi sigur că o să-ți scuipe în mâncare. Țara unde trenul întârzie cu orele și habar nu ai, că s-a stricat tabela de afișaj electronic și doamna de la informații e plecată să facă pipi.
Țara unde dacă ai ratat 1 fracțiune de secundă plecarea la semafor, ești mitraliat cu o rafală de claxoane, unde motocada securiștilor e mai șmecheră ca salvarea, unde la spital te târăști pe coate de durere și ești ignorat atâta timp cât nu ai venit cu pile.
Cum să fii stresat în Japonia?
Pe bune?
Acesta este locul în care totul funcționează uns.
A plouat torențial, sunt întârzieri în Hokkaido pe liniile de tren locale și pierzi conexiunea?
Domnu naș, uniformă bej, șapcă militărească, mănuși albe, se oprește la fiecare scaun, verifică dacă trebuie să fii în următorul Shinkansen, notează ceva pe un tabelaș și gata.
Când ajungi în gară, 5 fete cu pălăriuțe și veste roșii te conduc la casa de bilete unde au suplimentat personalul. Sunt 5 bărbați care au fost înștiințați de nașul cel elegant unde aveai biletul la trenul vechi și îți dau similar. Mie nu îmi găsesc la geam. Își cer scuze și funcționarul și domnișoara cu pălărie roșie și un alt ceferist în bej care stă mai mult frânt de mijloc, aplecat într-un gest de considerație combinat cu scuze adresat pasagerilor care, nu-i așa, au trecut prin stresul de a întârzia o oră la întâlnirea cu Tokio.
Hahahahahahahahahhaaaaaaaaaa!!!!
Îmi amintesc de discuția pe care am avut-o acum vreun an cu o taiwaneză venită la Brașov care încerca să ajungă la Peleș. Nu înțelegea nimic. Pe internet era un orar, la gară altul. Care e trenul bun? De ce nu anunță întârzierile? De ce nu se pot face rezervări pe internet ca să ai eticket, dacă sunt destinații atât de populare de ce nu sunt trenuri mai des, de ce sunt murdare vagoanele, de ce aparatul din gară de unde poți să cumperi bilete nu are și setări în engleză?
Hahahahahahahahahahahahhahhhaaaaaaaaaa!!!!

Iulian probabil a mâncat ceva stricat. A vomitat, a avut diaree, s-a deshidratat de unde și reacția inimii.
Nici vorbă de stres.
Din toate țările lumii ăsteia în care am fost până acum, România e singura țară capabilă să te ucidă prin stres. Un Guantanamo de 19 milioane de oameni, unde se aplică toate torturile practicate în închisorile secrete CIA. De la înjosire, la privare de somn.
Și nici măcar nu primim uniforme d-ălea vesele, portocalii.

În 1897, RL Jefferson, un melanj de Lance Armstrong și Bear Grylls, ajungea în una din numeroasele lui expediții pe bicicletă în Rusia țaristă până la Krasnoyarsk, atunci un târguleț micuț de pe Enisei. Acum capitala administrativă a unei bucăți uriașe de Siberia, orașul unde statuia lui Lenin e atât de frumoasă și completează atât de elegant piața centrală (asta spunea ghida Larisa), încât localnicii nu s-au îndurat să-i ardă 3 baroase și s-o dea jos de pe soclu.
Și bine au făcut că au fost liniștiți, uite că acum Lenin a revenit în forță. Și Stalin a revenit în forță. Ultimul iese miss în fiecare an la concursurile de cel mai frumos, mare, curajos rus. Deși, nu-i așa, e gruzin.

Dar revenind la RL Jefferson, sosind dumnealui în 1897 în orașul de pe malul Eniseiului a descoperit că populația formată în marea majoritate din foști deținuți era extrem de suspicioasă în privința celor care nu puteau proba cu documente apartenența la micul trib al rău-făcătorilor respectabili.
Jefferson a aflat povestea unui negustor care, curat fiind, era paria, afacerile nu mergeau, neam nu putea să își atragă clienți din rândurile mândrilor krasnoyaskari.

Așa că negustorul a apelat la o măsură disperată. S-a dus la Sankt Petersburg, a dat în cap brutarului sau a împins în fața trăsurii o bătrânică, a înjurat un sergent sau…pe scurt a făcut o infracțiune care era pedepsită cu exilul în Siberia. După ispășirea scurtei pedepse în Irkutsk s-a întors acoperit de lauri în Krasnoyarsk unde a trăit fericit până la adânci bătrânețe. Și, desigur, afacerile i-au mers strună.
Încă de când am auzit povestea asta, acum o lună, mă tot gândesc la asemănarea cetățenilor din Krasnoyarskul sfârșitului de secol XIX cu cei din parlamentul României.
Suspiciunea față de puținii curați, linșajul celor care nu au cv-ul corespunzător, ostracizarea oneștilor se practică în Legislativul românesc ca într-un târg de la capătul lumii unde mâna legii nu ajunge să se scarpine. Și cu toate astea, exact ca în Krasnoyarsk, infracționalitatea grupărilor parlamentare nu înseamnă dezordine. Pentru că, în această Siberie politică populată de derbedei, lăutari și mercenari care este parlamentul României, există un cod de reguli care este aplicat cu sfințenie.
Ascultă-ți șeful pe linie de partid, fură cu 6 mâini, pentru partid, ajută-ți colegii care fură cu 6 mâini, pentru partid, nu ieși din linia partidului și nu-ți fă griji, chiar și în cazul în care capul tău va cădea. Doar știi bine că trebuie câteodată să dăm impresia că funcționează justiția, vom avea grijă de tine și de familia ta, vom avea grijă să nu pierzi niciunul din bănuții făcuți, vom avea grijă în 2, maxim 3 ani, să fii eliberat.
Când ești la capătul hărții, despărțit de restul lumii civilizate de mii de kilometri de prăpăstii educaționale, munți de impostură, văi de sărăcie, regulile lumii civilizate nu se aplică.
Păi ori suntem golani, ori nu suntem? cerea solidaritate țiganul cu perversa de pe Târgu Ocna.
Începe sesiunea parlamentară de toamnă. Bunghiu pe portofele. O să fie rău, dar rău de tot. Și cine nu e cu ei-încă-dacă vrea să joace barbutul politicii românești trebuie să facă un drum până la Petersburg, să înjure un comisar european sau să deturneze un fonduleț ceva și, demonstrându-și astfel abnegația și dăruirea pentru cauza infracționalității parlamentare, poate să primească chiar preșidinția unei comisii. Să spunem finanțe sau apărare.

S-o găsi ceva.
Căci dacă e ceva ce există aici, în Siberia politică românească este răsplata. Nimeni nu este lăsat să plece cu mațele gheorțăind acasă, mai ales după ce a adus un serviciu comunității.
Lannisters always pays their debts.

Biserica are ceva de sediu de bancă, o încropeală de plăci de marmură maro lucioase lipite în grabă cu ciment, proporții greșite, ca într-un desen de copil care face veverița cât copacul și capul vânătorului de 8 ori mai mic decât cizmele.
Cepele aurii de pe cupolă, cinci, strălucesc optimist-absurd de la depărtare. Întregul peisaj are ceva de Brobdingnag. Clădirile sunt prea mari ca să pară cochete, delicatețea detaliilor dispare în dimensiunile XXL ale acestui oraș generos cu lățimea, înălțimea și lungimea.
Ușile Bisericii clădite pe sânge (așa aș traduce Church on Blood) sunt închise. De undeva de jos o voce de bărbat urmată de un cor de femei înalță un imn ca pe-un balon meteorologic, cântecul trece printre femeile cu broboade care împletesc coroane, pe lângă statuia țarinei cu mâna ridicată, încremenită într-o veșnică și imposibilă încercare de a se feri de gloanțe, mă ia de braț și mă duce în subsolul bisericii unde este capela în care sunt desenați toți, Nicolae al II lea, țarina Alexandra, copiii Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, toți cu fețe prelungi, ochi mari și aura galbenă în jurul capetelor, ca și cum le-ar fi așezat pe niște perne în formă de farfurie.
Aici au fost omorâți, în beciul casei Ipatiev dărâmată în 1977 de Boris Eltsîn, șeriful de atunci al partidului comunist din Yekaterinburg care, apropo, s-a chemat Sverdlovsk după numele unui lider bolșevic despre care se spune că a ordonat uciderea familiei Romanov. De ce a dărâmat casa? De teama pelerinilor care își făceau drum an de an, din ce în ce mai mulți ca să aprindă o lumânare în locul în care neamul țarului a fost stins. Ar fi trebuit să demoleze întreaga stradă, să construiască o unitate militară, un reactor nuclear, un puț care să te scoată pe partea ailaltă a pământului, taman în Kentucky.
Pelerinii au continuat să vină și, după 1991, autoritățile libere și independente au decis să construiască urâțenia asta de biserică și să îi canonizeze pe Nicolae, Alexandra și copiii lor, să le pună farfuriile aurii sub cap de parcă asta ar șterge asasinatul.
O femeie dă cu T-ul pe hol, e un ușor miros de clor amestecat cu tămâia care iese din beci însoțită de vocea preotului și mormăielile enoriașilor.
Azi, pe 16 iulie, se fac 99 de ani de când Romanovii au fost ciuruiți și ecaterinburghezii, foști sverdlovskezi mănâncă înghețată și vată de zahăr și se dau cu șalupe nervoase pe apa Isetului. Șalupele accelerează, fac opturi, fetele țipăăă, aaaaaa, cum au țipat și Olga și Tatiana în fața plutonului de execuție, a lui Yurovsky și Nikulin și Ermakov, dar strigătele nu trec de samba care urlă din boxe pe terasa centrului Eltsîn, clădirea care conține muzeul dedicat lui Boris, primul președinte ales de ruși în peste 1000 de ani de existență.
E făcut din banii statului muzeul, inaugurat în 2015, a venit Putin și Medvedeev să zică două vorbe și să se bucure de opera lui Ralph Applebaum Associates, probabil cei mai buni designeri de muzee din lume.
Și aici, în răcoarea unui veșnic început, Boris Eltsîn ne este arătat pe rând dizident, înfruntând partidul, ca un Constantin Pârvulescu epuizat de apăsarea propagandei gorbacioviste. Apoi Făt Frumos, așezându-se curajos în fața balaurului pucist din august 1991, băgându-l pân la țâțișoare în pământ în cele 3 zile de epică bătălie de stradă, apărând Casa Albă și firavele mlădițe ale democrației. Apoi e președinte, reformator, privatizator, fiu îndurerat de moartea mamei, tată înduioșat de soarta poporului care încă nu înțelege că înainte de zori trebuie să treacă lunga noapte a tranziției.
Și apoi vine un nou octombrie, luna revoluțiilor rusești. E 1993 și Boris cel gras și alb, un munte în viscol iernatic, trebuie din nou să lupte, tancurile sunt iar pe stradă, baricadele împart poporul în cei care se uită înapoi și cei care privesc înainte. Binele învinge și de această dată dar nu e ușor să fii erou, nu e ușor cu oamenii ăștia să nu îți crape inima.
În ultima cameră e biroul lui Boris, original, adus de la Kremlin, cu telefoane și busturi de bronz, așa cum era decorat în 31 decembrie 1999 când l-a rugat pe Vladimir Putin să aibă grijă de Rusia apoi s-a suit pe balustrada istoriei și a sărit karenian, într-un elegant echer, în apă.
Bravo Ralph Applebaum. Este probabil cea mai spectaculoasă expoziție din lume, o operă de artă, o rescriere copioasă a istoriei, un machiaj impecabil și un montaj strălucit care reușesc să facă pepenele să pară șurubelniță și ursul să fie identic cu o cutie de cremă de ghete.
Totuși, e imperfect. Lipsește ceva.
Capul pe farfuria aurie.
Canonizarea lui Boris, primul președinte al rușilor într-o mie de ani.
Bag seama că pentru asta trebuie să fii dus într-un beci, așa cum puciștii din octombrie 1993 își propuseseră. A câștigat atunci 6 ani de președinție dar a pierdut veșnicia.
Niciodată Eltsîn nu a avut viziune.
Niciodată.