Un colonel de jandarmi urmărește o polițistă, fluturându-și șloncul p-afară.
Se putea întâmpla pe stradă, se putea întâmpla la o ceremonie funerară, se putea întâmpla lângă o secție de votare. Dar Nelu s-a gândit să o convingă pe colega taman în curtea Mitropoliei din Iași, în timpul turneului anual al moaștelor Sfintei Parascheva.
Așa ceva nu-i frumos. Așa ceva nu se face.
Vuiește presa și titlurile articolelor pomenesc despre Sfânta Parascheva mai dihai decât numele colonelului de jandarmi în călduri.
Ipocrizie cruntă.
Emil Moise scrie despre iadul din școli, în Adevărul din 15 octombrie (http://adevarul.ro/educatie/scoala/iadul-scoli-1_561ff7bcf5eaafab2cb2bd52/index.html). Profesori care vorbesc cu Maria Fecioara, care le zice să le ceară doi lei copiilor (adică părinților, desigur) pentru cruciulițe care țin diavolul departe de geam, cadre didactice care organizează coșmărești spectacole cu elevi sub 10 ani reconstituind faimoasa execuție a lui Brâncoveanu Constantin, domn român și domn creștin, cu topor, călău și sfânta cruce făcută înainte de hăcuire. Copiii nu mai dorm noaptea, psihologii nu mai prididesc să trateze crize de anxietate, baubau nu vine când nu ești cuminte ci când nu te spovedești, evul mediu întunecat e aci, prima uliță pe dreapta.
În Brașov e soare și plin de refugiați de la Iași. Mănâncă un gulaș la Pilvax și spun că au tăiat-o de acasă din cauza Cuvioasei. 300.000 de pelerini sunt la Iași, din oraș se ridică abur de pioșenie și mulțumiri pentru cele 5 milioane de euro pe care le-a înhățat BOR-ul de pe urma oscioarelor Sfântei Vineri.  http://www.b1.ro/stiri/eveniment/pelerinajul-de-la-sfanta-parascheva-a-adus-bor-castiguri-de-5-milioane-de-euro-video-128158.html

5 milioane de euro împărțit la 2 lei cruciulița îți iese de 11 milioane și încă 50.000 de cruciulițe care să țină diavolul departe de ferestrele claselor. Departe, departe. La dracu-n praznic să-l țină. Cam pe unde vine aia? Păi așa, prin Maldive. Unde numai cei mai curajoși și viteji preoți din BOR pot să îl urmeze, să îl vadă distrugându-se cu viciul băuturii și mâncatului excesiv.

Și că veni vorba de mâncare, deschid ciocolata Noir cu mure și stafide. Rup cartonul deasupra mesajului care mă avertizează cu fond italic: taste of inspirations. Din ambalaj îmi pică în poală nu inspirația sub forma unui cartonaș panini cu un fotbalist macaronar ci chiar Sfântul Efrem cel Nou. Pe fața țiplată a cartonașului e o siluetă bărboasă înveșmântată în violet iar pe spate un tropar care este semnat, ca toate anunțurile unui comitet de scară, în loc de “conducerea” cu “sfințită”.
Dar cine este Efrem cel Nou, purtat de ciocolata Noir în poala mea?
Aflăm de pe ziarullumina.ro că dumnealui este un mare vindecător, de la cancere, la diabet, epilepsie, paralizie, you name it. În plus, zice ziaristul: “Chiar şi studenţii care au nevoie de luminarea minţii pentru examene au primit autor de la Sfântul Efrem cel Nou. De asemenea, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei care erau nedreptăţiţi în judecăţile lumeşti, câştigând procesele în care erau implicaţi. Şi persoane care erau dependende de calculator au mărturisit că Sfântul Efrem le-a ajutat să scape de această dependenţă. Astfel, Sfântul Efrem ajută pe oricine, rugăciunea şi mijlocirea lui fiind grabnic ascultate de Dumnezeu, indiferent de nevoia celui care apeleză la el. Mărturie a tuturor minunilor şi ajutorului primit de credincioşi prin mijlocirea Sfântului Efrem sunt darurile oferite de cei vindecaţi mănăstirii din Nea-Makri, care pot fi văzute în timpul pelerinajelor care au început să devină din ce în ce mai dese.”
Mușc din ciocolată și citesc despre Leucippus și discipolul său Democritus care au inventat în secolul V înainte de Cristos teoria atomică a universului. Asta înseamnă că, acum 2500 de ani, cetățenii aceștia au realizat că lumea este creată din particule pe care noi nu le percepem cu ochiul liber, imutabile, indivizibile, indestructibile, nemuritoare și că acești atomoi crează un număr infinit de universuri.
În unul dintre ele, un colonel de jandarmi fugărește cu penisul pe afară o polițistă  în timpul pelerinajului Sfintei Parascheva, colonel, penis, polițistă, biserică, preacredincioși, moaște, cu toții făcuți din aceeași atomi indestructibili și nemuritori.
Ptiu, drace!

Pentru viza de Australia trebuie să îți alegi starea de agregare civilă între Niciodată Căsătorit, De facto Partner, Căsătorit, Divorțat și Văduv.
Realizez că sunt toate acestea la un loc, apă-abur-gheață.
Sunt văduvă după primul soț, mort, prăjit la crematoriu, cenușa lui tristă răsturnată într-o cutie goală de bere pe care o folosesc și acum pe post de scrumieră.
Sunt divorțată, întârziind nepermis partajul de cărți, mobilă și durere cu cel de-al doilea soț.
Sunt căsătorită. Știu asta pentru că am primit în gestiune o soacră care mă scoate din minți, jucând superb rolul Soacrei Universale, făptură cicălitoare, pisăloagă, a cărei limbă aleargă maratoane, neobosită, împărțind informații, reproșuri, porunci ca un centru ONU ajutoare refugiaților.
Am un De Facto Partner, un om cu care aș putea să spun că sunt căsătorită dacă aș fi mers la starea civilă sau la biserică astfel încât să o fac fericită pe De facto Soacra de care povesteam mai devreme.
Și sunt Niciodată Căsătorită. Prin mila lui Elvis aflat la 10.000 de kilometri de mine, trăiască Vegasul, durerea în cur a primului soț și codeala soțului numărul 2, s-o iau, să n-o iau, s-o iau, să n-o iau…
NC+DfP+C+D+V=RF.
Sunt toate litere pe borcane în care e același lucru. Eu. Eu așa și eu așa și eu așa.
Dar chiar așa, de ce nu vă luați și faceți un copil?
Am avut o copilărie mai săracă decât e o gură de babă în dinți. Nu am mers în excursii cu clasa, nu am avut bicicletă, skiuri, am moștenit mult timp hainele lu frate-miu. Trecutul e în spate și doar șprițul îl învie, îl scoală ca pe-un bețiv care a rămas ultimul în cârciumă, adormit cu capu în propria vomă. Trecutul miroase urât și copilăria nu e bântuită de unicorni care urinează cacao caldă.
Cumva, deși niciodată nu au recunoscut, ai mei au știut asta.
Și nu mi-au spus vreodată: dar de ce nu te măriți, de ce nu faci un copil?
Lucru pentru care le mulțumesc.
Nu-i ușor să-ți ții gura în fața evidentei lipse de inteligență a copilului tău care nu poate să descopere adevãrul fără ajutorul tău: Mămică, ridică un pic piciorul mai sus, așa, acum lasă-l pe nenea să te ia de fund, acum îndoaie genunchii, așa. Păi ce a fost atât de greu? Acum, că ești borțoasă, treci la biserică!
RF=NC+DfP+C+D+V+Fără Copii+Fără Copilărie+Plină de Regrete+Virgină Bătrână+Cap Tare+Dezamăgire Cumplită pentru familie+Încăpățânată+Frustrată+

Ăștia de la Australia ar trebui să-și rescrie formularele.
Ca să pot și eu dracului să nu fiu nevoită să mint.

Cum, nu știi? Realitatea TV e a lui Oprea, el îi ține pe ăștia să nu li se ridice licența și le mai dă și bani că sunt praf. Iar Digi este a grupului de la Cluj și Dâncu a ajuns să fie foarte important în schemă, semn că grupul de la Cluj a ajuns să aibă acum puterea iar Oprea e creația lui Băsescu, el fiind ofițer de securitate, că a fost și dat în gât acum de Silvian Ionescu, nu ai văzut ce s-a întâmplat la înmormântarea lui Vadim?
Iar Crin a dispărut pentru că a fost scos de americani din schemă după lovitura de stat, a fost tras pe linie moartă și tot americanii l-au băgat în pârnaie și pe Oprescu, pentru că nu se poate să ai o țară aliată a cărei capitală să fie în haosul în care e și Oprescu era protejat de ăștia, de fapt, dacă observi cu atenție, toți boierii care au fost săltați, au dosare pe căcățișuri, că de Oprescu se știe de ani de zile, de 8 ani de zile, ce afaceri face, el și fiu-său, și acum l-au tras pe dreapta pentru câteva zeci de mii de euro, va fi condamnat la maxim 3 ani, face 1, dacă îl face și iese basma curată. Și unde sunt banii lui Ceaușescu? Știi doar că Voiculescu a fost implicat în uciderea lui Marin Ceaușescu?
Știam că Marin Ceaușescu s-a sinucis.
A fost sinucis. Și banii din conturile Securității au ajuns la Crescent. Și peste toți tronează mareșalul de securitate Mugur Isărescu. Și cancerele galopante ale lui Gușă și Militaru și…

Ne-am strâns în această seară la Frontline Club Bucharest ca să aflăm care este costul corupției. Dar oare de ce ne-am strâns în această seară la Frontline? Orbecăi prin labirintul trasat de oameni care se uită la mine ca la un copil retard, incapabil să își ducă lingurița cu supă la gură, mereu turnându-și lichidul fierbinte în ureche.
Realitatea citită de ei în mațele de găină sfârtecată a istoriei recente arată complet diferit de realitatea închipuit trăită de mine.
Matrix.
Românii nici nu există, sunt doar suflete captive trăind inocente în programul gândit de o mașinărie care le folosește trupurile pentru alimentarea cu energie. The Looting Machine. Mașinăria de partid și de stat.
Implacabil, ca mereu în ultimii 5 ani, vine și concluzia: toți sunt la fel și toți se trag din răul suprem, acela din 1989, când securitatea a pus mâna pe țară. Nu îți convine, pleacă. Stai, nu poți schimba nimic.
Ne-am strâns astă seară la Frontline ca să aflăm care este costul corupției. Am aflat, faustian, că acesta este pierderea speranței.
Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate.

Și spre aducerea aminte, http://www.romanialibera.ro/special/documentare/oameni-cheie-ai-revolutiei-au-murit-suspect-113939

Picioarele jurnalistului tropăie mărunt pe sub masă. E nervos ca o muscă prinsă într-un borcan. Se lovește cu buzele de paharul de vin, bea și astfel își mai culcă neliniștile. Are un plan, nu degeaba a venit la dezbatere, are un plan. Trebuie doar să nu se piardă cu firea ci să îi facă pe ei să se piardă cu firea. Nu poate să fie atât de greu. Se știe că românii nu au răbdare, explodează în crize hilare, din orice (Unde sunt dragă cheile de la mașină, am pus cheile aici. Unde Cristoșii mă-sii le-ai pus, că doar nu au intrat în pământ?)
Jurnalistul inspiră-expiră, mai ia o gură de vin roșu. Picioarele îi joacă sub masă ca cele ale unui fotbalist care se încălzește pe marginea terenului. Trebuie doar să își urmeze planul, așa cum a stabilit cu băieții. DERIZORIU, ăsta e cuvântul de ordine al serii. Trebuie să arunce totul în derizoriu, să fragmenteze discuția, să facă fente, ia feriți-vă de croșeu, așa zici și haț i-ai dat una la gioale. Asta trebuie să facă. Până o să se prindă poporul, totul o să fie prea târziu.
Mai ia o gură de vin și începe.

Englezul intră prin Skype. Aici e pericolul. Că englezul îi va răspunde punctual șii calm la întrebări, carry on, stay calm and carry on. Nu te pui cu englezul, e blindat pe TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership), știe subiectul perfect. Trebuie să îl lase să vorbească, jumătate de oră nu moare nimeni. După care, când se întrerupe transmisia și englezul se duce să își bea berea la el la pub, jurnalistul va lua tot ce a spus englezul, va răstălmăci, batjocori, îngropa, urina pe toate vorbele spuse de englez. DERIZORIU.
Deci, 1 milion de locuri de muncă pierdute la nivel global după semnarea TTIP, mai ales locuri de muncă în agricultură, asta a zis englezu.
De unde știe mă englezu că o să fie 1 milion de joburi? Și de ce ne-ar afecta pe noi asta, noi care avem cea mai spectaculoasă agricultură din lume? Putem să invadăm America, toată piața americană o umplem de produse tradiționale românești pentru că americanilor le place calitatea. De ce ne tot plângem? TTIP e genial, nu suntem noi în stare să profităm după el.

Și de ce spune englezu că ISDS (investor state dispute settlement) e un pericol la adresa democrației? Că am semnat cu ochii închiși până acum orice tratat bilateral și nu a fost nicun bai. Ai suferit matale de la ISDS dragă Marius? Dar tu stimată Mădălina? În definitiv care e problema dacă băieții ăia de la Roșia Montană Gold Corporation dau în judecată statul român așa cum și frații Micula au dat în judecată statul român că nu și-au mai primit subvențiile, care e problema? Suferi tu dragă Lavinia? Sau poate dumneata Alexandru?
DERIZORIU.
Jurnalistul e la al doilea pahar de vin. Ar trebui să fie moderatorul discuției despre TTIP dar el călărește acum inorogii agriculturii românești care dă roșia inimă de bou de 2 kile și cucuruzul care tratează cancerul bovin. Suntem cei mai buni, nu avem de ce să ne temem de pulpele de pui SUA injectate, că românul nu-i dobitoc să cumpere așa ceva doar pentru că e ieftin. Chiar el, jurnalistul își amintește la începutul anilor `90 cum pulpele de pui SUA putrezeau în galantare căci românii cumpărau încă de atunci bio-eco-natural.
Alexandru îi spune că nu-i chiar așa, că barierele netarifare pe care TTIP le vrea distruse vor însemna dispariția standardelor de producție a hranei, de muncă, de sănătate, de ..
Minciuni. De unde știți toate astea, că eu sunt jurnalist și am scris un material despre TTIP, sunt unul dintre puținii jurnaliști români care a scris despre TTIP și nu știu mai nimic despre TTIP.
Uau.
Păi nu-i asta, tocmai această secretomanie o problemă? Că nu se știe mare lucru, că se lucrează pe șustache, că parlamentarii, inclusiv cei români care au votat masiv în favoarea TTIP, habar nu au care sunt prevederile acestui tratat?
Jurnalistul se regrupează. El vrea să afle dar dacă nu poate asta nu înseamnă că se bazează pe zvonuri.
Nu. El aruncă totul în DERIZORIU.

Dar nu ar fi normal ca un jurnalist să fie intrigat tocmai de lipsa de informații? Cu cât ușile sunt mai puternic închise de cei baricadați pe dinăuntru, cu atât ar trebui ca jurnalistul să-și vâre mai dihai mocasinii lui albi, din piele întoarsă, în poartă. Cu o forță contrară și de sens opus?
Nu. Nu e normal.
Jurnalistul nostru se ține acum de tâmple, peste două secunde bodogăne stins, apoi își dă ochii peste cap excedat, apoi neagă virulent, ca după 3 secunde să se avânte într-un râs de hienă.
Curat exorcistul. Mă aștept să-și învârtă capul pe gât și, după ce borăște vitriolant, să vorbească în aramaică despre agricultura de Teleorman.
Nu o face însă. Nu în episodul ăsta cel puțin.
Dezbaterea se sfârșește și jurnalistul e mulțumit. A reușit să distrugă orice urmă de coerență, a forfecat orice idee, a demolat orice raționament.
TTIP, ISDS, cucuruzu, găina și Volkswagen, Micula și Ford și pulpa SUA, vize și păduri, europarlamentari și strategii economice, roaming, petrol și energie nucleară, biotehnologie și chinezi, toate au fost pomenite, cu lumânări aprinse la Vii și la Morți.
Papaleașcă de noroi cu cioburi de sticlă, găinaț, pietricele și bețe de chibrituri, d-aia de care făceam când eram mici și serveam cu ele copiii care jucau rolul de oaspeți. Asta a fost dezbaterea despre TTIP.
Jurnalistul se ridică de pe scaun. E calm. A renunțat la frenezia schizoidă. Ochii îi stau bine în cap. Mai mult, declară, of the record desigur, că vrea să scrie despre TTIP dar nu știe ce, că nu sunt informații. Apoi pleacă, demn și erect, să raporteze la partid că și-a făcut datoria.
DERIZORIU.

The Guardian a scris acum câteva zile despre valul de scriitori copți în cuptorașul pușcăriilor românești. Imediat, mass-media românească a pornit la pitrocit subiectul repetând, mai mult sau mai puțin, exact ceea ce spunea articolul din The Guardian. Nimeni nu s-a dus mai departe, să vadă cine scoate aceste cărți, care edituri adicătelea și ce alte volume au mai pus ele pe rafturile librăriilor. Căci povestea Editurii pentru Hoți nu este cu happy și precoce end doar pentru belferii din pârnăi ci și pentru editurile care îi susțin. O mână spală pe alta în micul nostru sătuc de troglodiți, deci nu-i de mirare că editurile care îl scarpină pe cutare politician între urechi, o să puște și contractul pentru manuale școlare. Mai jos articolul de pe blog de acum 3 luni. Nu a făcut mare vâlvă, că doar nu scrisese The Guardian înainte nimic. Nu o să facă nici acum, că nu o să se apuce nimeni să se uite în coșul de rufe murdare al băieților ăstora. Dar zic și eu, așa, ca om căruia i-ar fi plăcut să fie jurnalist, poate totuși s-o găsi cineva să o facă.

Diploma înrămată pe perete, cum au văzut ei în casele de boieri când mergeau mititei cu sorcova, a fost visul generației de țărani mânați de foame la oraș, pasat copiilor lor. E bine mamă să ai o diplomă, să faci o facultate că altfel nu te bagă nimeni în seamă. Ajungi ca mine să mergi în fabrică, în loc să fii contabilă la cooperativă sau chiar profesoară. Uite, profesoarele primesc cadouri și atenții și inginerii au de toate, se descurcă, sunt respectați. Fă mamă o facultate, îți trebuie diploma aia când o fi să te angajezi undeva.
Jap. Pe geamul pus peste diploma de silvicultor a copilașului s-a lipit flegma tranziției. Toată lumea poate să fie acuși contabil, expert contabil, masterand, doctorand, profesor-doctor-docent, omnipotent. Ce vrei să fii și în câte zile? Cursuri rapide, ultra-rapide, acreditări cu viteza sunetului. În cutii aruncate prin poduri, politicienii își lasă onorurile academice să mucezească între căcăței de șoareci. Căci acum potența intelectuală este reflectată de activitatea publicistică desfășurată.
Ăștia cu ramele și sticla antireflex au fost dați deoparte de băieții cu edituri și tipografii, cum ar fi, ia să vedem: Editura Niculescu SRL. Pe pagina ei, editura Niculescu își dezvăluie misionu și visionu:

“Inca de la infiintare, Editura NICULESCU si-a propus sa incurajeze autorii romani, selectati cu grija din randul unor personalitati consacrate ale invatamantului, stiintei si culturii nationale: profesori universitari, cercetatori stiintifici, scriitori. De asemenea, exista si numeroase lucrari realizate cu licente de la prestigioase edituri din strainatate, aceasta tendinta fiind in continua crestere.”

Cine este editura Niculescu? Este acea unitate de producție care s-a nișat pe cartea de pârnăiaș-politruc publicându-i pe George Copos cu volumele „Tăşnadul medieval”, „Alianţe matrimoniale în politica principilor români din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI”, „Franciză vs management în industria hotelieră”, „Turismul – vector de interculturalitate”.
Tot aici a publicat condamnatul Dan Voiculescu volumele „Omenirea, încotro?” și „Investiţiile străine directe – vector al dezvoltării economice”.
Și tot Niculescu a fost preferată de Adrian Năstase pentru publicarea volumului “Cele două Românii.” Dar Adrian a mai fost pe aici, pe vremea când pârnaia nu era scurtată de priapismul activității publicistice afișate. A scos în 2008 volumul Codul Zambaccian 2. Termo-panem et circenses.

Editură de nișă, ai zice dar când te uiți la cifra de afaceri și la volumul de carte pe care îl aruncă în piață, realizezi că Niculeștii nu sunt niște orfani înfiați de PSD și crescuți pe lângă casă ci niște cumetri ai PSD-ului cu care se cunosc din fragedă pruncie.
Ce zice GSP despre patronul editurii, citiți aici: http://www.gsp.ro/gsp-special/anchetele-gazetei/scandalul-plagiatului-directorul-editurii-sef-de-promotie-prieten-cu-copos-si-fost-secretar-de-stat-in-guvernul-nastase-447651.html

Tare din spate vine Sitech din Craiova, o altă editură trompetă a pușcăriașilor celebri. Aici îl avem pe Dinel Staicu și pe Cornel Penescu, toată floarea infracțională a Olteniei, la grămadă violatori, polițiști sau judecători. Îi aveți pe toți aici: http://www.gandul.info/stiri/biblioteca-pentru-hoti-cine-sunt-cei-73-de-scriitori-din-inchisorile-romaniei-14517178.
Pe site-ule editurii, cu litere albe pe un fundal maro deasupra căruia se plimbă un carusel cu fotografii ale celor mai faimoase biblioteci din lume, omul de la PR a scris așa:

“Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu, recunoscute de către CNATDCU, pentru Panelul 4 și precizate în Ordinul ministrului nr. 6560/dec. 2013 pentru domeniile: științe juridice, științe economice și administrarea afacerilor, sociologice, politice și administrative, științe ale comunicării, științe militare, informații și ordine publică, științe psihologice, ale educației, educație fizică și sport, științe filologice.”

Prestigiu. Excelență. Calitate.
Butaforie.
Stima noastră și mândria.
De ce să mă mulțumesc doar cu o diplomă pe perete când pot să am un raft de bibliotecă ocupat cu operele mele. Alese.
Prestigiu. Excelență. Calitate.
Cartonul din care sunt construite valorile afișate de elita românească e murdar și moale. Neavând hârtie igienică, elita românească s-a șters cu cele trei cuvinte la cur.
Ce e mai grav? De sub aceeași tiparniță de sub care ies scutirile de închisoare ale tâlharilor politicieni ies manualele școlare pentru copilașii al căror creier va fi traforat de către sistemul educațional românesc.
Să-nsemne asta contracte babane cu statul român? You bet. Să-nsemne asta că editurile își fac bani groși din manuale și apoi, o mână spălând pe asta, smulg delicat câte 30 de zile din corola sentinței pentru fiecare cărțulie obosită pe care o scot foștii lor parteneri de biznis? Zic că da.
Dar n-am dovezi.
Când o să găsesc, o să cer la SITECH sau Niculescu sau Bibliotheca Târgoviște să public lucrarea: Vasalitate și nepotism în publicistica românească. O să-l rog pe Dinel Staicu să-mi scrie prefața. Nu are cum să nu se priceapă. Doar a publicat la SITECH volumul „Raportul de cauzalitate între creditare şi criza economico-financiară”.

Mi-a murit un prieten.
Omul care mi-a fost prieten trăiește, bine mersi, în cotețul cu șopârle care a devenit viața lui.
Dar prietenul a murit, infarct sau atac cerebral, cancer sau accident de mașină. Sau poate oftică-așa zic alți prieteni care sunt încă vii.
“Oftică, sigur. A crăpat de invidie că tu faci și dregi și reușești și te miști.”
Ce sentiment urât, îmi spun. Să fii gelos pe un prieten, să te uiți galben, cu bila în gât, la realizările lui, să îl vorbești de rău, să îi inventezi bube, să scuipi povești fetide despre…
Dar oare mi-a fost prieten vreodată acest prieten care nu mai e? Poate că nu a murit nimeni, poate că nici nu s-a născut vreodată. Poate că totul a fost o părere și am trăit în această confuzie vreme de cîți ani să fie? 12.

12 ani. Oamenii se schimbă în 12 ani. Le crește ceafa, burta, nasul și egoul. Unii din ei nu mai știu cine sunt, rătăcesc între oglinzile care deformează realitatea și îi arată mai slabi, mai svelți, mai înalți.
Numai tu, ăstălalt, rămâi la fel ca acum 12 ani. Mic, șters, timid, provincial.
Prietenia devine o favoare pe care el, prietenul cel mare ți-o face ție, prietenul cel mic. Zi mersi că dacă nu eram eu tu nu ai fi făcut niciodată nimic și nu ai fi ajuns nicăieri.
Gesturile sunt cântărite, începuturile sunt supradimensionate. Fără mine te-ar fi mâncat gândacii-expresia pe care o folosea maică-ta când erați mici, își face loc în gura lui, a prietenului devenit creator.
Recunoștință, asta vrea. Te-a găsit pe stradă, te-a spălat, te-a băgat în casă, ți-a dat o supă caldă. Ai crezut că sunteți prieteni? Nu iubito, cum nu poate puiul de pisică să fie prieten cu căprioara mamă-surogat.
Și într-o zi, acest prieten care și-a băgat mâinile în lutul moale din care ești făcut, care te-a tras de urechi și de picioare și te-a întins ca să îi fi pe măsură, prietenu ăsta deci a înteles că tu ești pisică și, oricât s-ar strădui nu te poate transforma în căprioară, pentru că îți plac șoarecii și torci când ești scărpinat sub bărbie și pentru că nu poți să sari agil peste boscheți de 4 metri înãltime.
Și atunci prietenul-creator cunoaște dezamăgirea. Ce am făcut să merit asta? De ce să am tocmai eu ghinionul ăsta?
Neputința lui de a te schimba o să-l izbească mereu în stomac când o să te vadă pe tine cățărându-te pe acoperișuri, mârâind din poala unei cucoane, primind lapte de la vecina de la doi.
Iar neputința se va transforma în ură, eșecul în reproșuri iar reproșurile vor zgândări bila care se va revărsa verde în toate cuvintele pe care prietenul tău le va rosti despre tine.
E rău să suferi de bilă. Se poate muri din asta.
Mie mi-a murit un prieten.
Cel care mi-a fost prieten, trăiește bine mersi în cotețul plin de orătănii care știu să se prefacă mai bine decât mine că sunt căprioare.

Deunăzi, am vorbit cu un prieten din Brașov. Era supărat că niciodată, dar absolut niciodată, în România nu a avut parte de ceea ce se cheamă în limbajul de biznis follow-up. Nimeni nu îl întreabă cum i-a mers campania. Nimeni nu încearcă să afle, la câteva luni după o colaborare, dacă e mulțumit de rezultate sau ar dori să schimbe ceva.
Lipsa de follow-up, autismul temporar de care suferim ca nație, ne împiedică să privim înapoi, să ne întoarcem la locul întâmplării (oricum ar fi, bună sau rea) și să ne străduim să pricepem ce a fost rău, ce a fost mediocru, ce am putea să facem mai bine.
Mașinuța noastră nu știe să dea cu spatele.
Blocată cu fața la viitor, nația fuge de trecut, uitându-l într-o săptămână.
Are o grămadă de treabă nația. Uite pe Antena 3 e ceva cutremurător, pe România TV este senzațional, pe Realitatea șocant și pe B1 zguduitor. Toate stațiile de știri au aprins neoanele de breaking news și poporul pavlovian sosește bălos la trocuța cu haleală.
Ce ai mâncat ieri?
Nu știu.
Ce ai mâncat acum o săptămână?
Nu știu.
Îți amintești de știrea cu arestarea lu cutărică?
Parcă. Dar oricum toate știrile cu arestările sunt la fel.
Dar îți amintești știrea cu genunchiul parcat într-o clinică din Turcia?
Hm. Era cu Andreea Marin sau…?

Odată ieșit din bătaia reflectoarelor, subiectul poate să-și dea chiloții jos și să facă un răhățel la baza scenei. Nu mai contează. Nimeni nu se mai uită la el, că deh, i-a trecut vremea.
Ce zi e azi?
20 septembrie.
Ce se întâmpla acum un an pe vremea asta?
Habar nu am.
Păi haide să îți reamintesc. Acum un an…ape, ape, ape, tânărul social-democrat Ponta, călca hotărât pe piciorul al cărui genunchi o să-l trădeze curând, dar el nu știe asta, pe Arena Națională închiriată pentru lansarea candidaturii dumisale exact de ziua lui.

Ziua Națională a lui Victor Ponta

Vlad Petreanu scria că închirierea Arenei a fost bătută în cuie cu doar 3 zile înainte de eveniment, vădind o prietenie trainică între Oprescu și PSD-escu, oricare ar fi el. Contractul de închiriere încheiat cu Primăria București  a fost semnat de Bogdan Petre Tănase, directorul de atunci al Administrației Lacuri, Parcuri și Agrementr, acum șeful administrației cimitirelor.
Scandalul Oprescu s-a învârtit mult în jurul cimitirelor. Cititi mai mult aici. http://www.mediafax.ro/social/dosarul-lui-oprescu-dna-buget-atipic-de-mare-pentru-administratia-cimitirelor-care-avea-contracte-ce-aduceau-mita-14702321
Ce vreau să zic?
Că marea Unire de care Ponta vorbea la lansarea candidaturii (mai multe aici: http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18144200-victor-ponta-isi-lanseaza-sambata-candidatura-alegerile-prezidentiale-ziua-arena-nationala-sunt-asteptati-70-000-oameni.htm) se făcuse cu ani înainte, probabil în 2012, ianuarie, odată cu distrugerea lui Boc.
Revenind la Arena Națională, Mazăre, Oprescu, Ponta, Dragnea, toți cei prezenți acum un an pe stadion, cu foarte mici excepții, au dosare penale sau sunt în vizorul DNA. Însă banii? Unde sunt banii? De ce nu recuperează banii? Ce am putea face noi ca lucrurile ăstea să nu se uite, să nu fie măturate sub covoraș, să nu ne scape?
În primul rând să învățăm să întoarcem capul și să privim înapoi cu mânie.
Remember, remember the 5th of November.

Asta presupune să citim ce s-a scris atunci și ce s-a spus atunci:

Cât a costat închirierea Arenei Naţionale pentru lansarea lui Victor Ponta

VIDEO & FOTO. Angajaţii RATB, EXCURSIE pe Arena Naţională. Chiar în ziua lansării candidaturii lui Ponta. Trafic restricţionat în zonă. Simpatizanţii PSD, plătiţi cu 100 de lei ca să vină la Bucureşti

PSD, show total pe Arena Naţională. Victor Ponta şi-a lansat candidatura: Vreau să fiu preşedintele tuturor românilor

`Coroana regelui a fost făcută din oțelul unui tun turcesc capturat la Grivița, în timpul Războiului de Independență.`
Ghida din Peleș are picioare lungi și voce mică, trebuie să te strângi aproape să o auzi scoțând pe gură panglici de numere, date, descrieri seci, arhitectul ceh și sculptorul neamț, candelabrul cu nșpe becuri și oglinda tăiată pe dimensiunile…scoateți carnețelul și notați. Copiii se plictisesc. Privesc cu ochi goi salonul franțuzesc și pe cel turcesc unde fumau doamnele din Peleș, ascunse, căci nu se cădea femeie să fumezi în public.
Biblioteca avea un pasaj secret. Ghida are o tentativă de stârnire a interactivității: `care credeți că este ușa secretă? Priviți coperțile cărților, unele dintre ele arată mai ciudat.`
Familia de cercopiteci în fâș foiește ușor stingherită. Cum adică unele arată mai ciudat? Toate cărțile arată al dracu de ciudat.
Copiii încep să scârțâie și vor afară. Singurul lucru care îi mai animă e sala armelor și pielea de crocodil în care e îmbrăcată sabia persană, `care e bre? dă-te făi un pic mai încolo, ce te-ai pus ca o vită în față?`-își mângâie un vizitator consoarta.
Turul s-a terminat. Suntem eliminați, rectal, ca un supozitor netopit, prin ușa de gnom din dosul castelului pe care statul român plătește lunar o chirie de vreo 12-13.000 de euro proprietarului de drept, Casa Regală.
`Al dracului bâlbâitu`, zice un moș, `uite cum face el bani pentru stearpa aia de fii-sa, de la noi.`
Cățărați pe statuile leilor care sprijină balustrade, copii de români zâmbesc către părinții lor care îi pozează, întorcând nepăsători fundul indicatoarelor care imploră publicul să nu se suie pe statui.
Câțiva nemți aruncă monezi în apa havuzului lângă care un grup din Israel face apelul membrilor împăștiați: Rachelaaaaa, Leeevi, Miiiiiiriiii!!!!
Pe bănci, români osteniți deplâng moartea tribunului care a fost mai bun ca Iorga și mai patriot ca Burebista, mai poet ca Eminescu și mai luptător decât Ștefan cel mare și sfânt. Sfânt-sfânt, dar sigur a avut și el păcate mai mari decât tribunul care, ce-a făcut domle? A zis și el niște poezii pentru Elena Ceaușescu, de când e asta o crimă? Dar cât bine a făcut țării, de ce nu zice nimeni?
Pe sub copacii de pe aleea pețiol care leagă Peleșul de mănăstire, țigani rubiconzi vând păhărele cu zmeură și bumerange cu 3, 5 și 8 lei. O băbuță are pe tarabă trenulețe chinezești, biscuiți și măști Anonymus.
Gunoiul a umplut râpa din stânga. Mă uit la copaci și mă gândesc că sunt niște pomi care fac gunoi, înfloresc primăvara cu flori din pungi roz-bleu și apoi, în iunie, coc peturi de 500 și, dacă e vreme bună, chiar de 2 litri jumate.
Când vine toamna, pungile și peturile cad, se strâng la baza copacului mamă.
Și pentru că nu poți să faci o țuică din fructele ăstea de plastic, le lași acolo să se strângă, că de putrezit, nu putrezesc niciodată.

Jeg. Kitschioșenie. Bunăstare de plastic.
Turistul străin își ascunde greu dezamăgirea sub un rictus care mimează acceptarea.
Doamne cât de murdar e!!!
De ce mă mir că nimeni nu strânge nimic?
Când ai un premier penal, un guvern de penali, un parlament de penali, administrații locale pline cu oameni murdari, care s-au învățat să doarmă în jeg, să se facă covrig între leșuri și rahați, de ce mă mir eu că gunoiul va acoperi castelul Peleș, Sinaia, Valea Prahovei, România?

PS. Dacă ar fi fost regele acum aici i-aș fi recomandat să-și făurească o coroană din plasticul strâns și reciclat pe domeniul său. Marea coroana de plastic pentru regele din țara nesimțirii al cărui tribun tocmai e înmormântat cu onoruri militare și focuri de armă. Gunoi băgat în pământ sub gunoi care crește nestingherit deasupra.

Poveste în 4 secvențe care converg.
1. Domnița e cățărată pe tocuri de 12 centimetri. E beată. Duce țigara la gură și tot trunchiul i se apleacă înainte, încercând zadarnic să se sprijine în micul cilindru de tutun vârât între buze. Face doi pași în față, trage fumul în piept și inhalarea o aruncă doi pași îndărăt, de unde plecase. La 3 metri de ea, în bătaia reflectoarelor, pe iarba de lângă zidul liceului sportiv, prietena ei s-a pus pe ciuci și a dat drumu lu pipilică. E 10.20 în ultima seară de Oktoberfest cu care ne-a blagoslovit Mace, consilierul Macedonschi, după mulți viitorul primar al Brașovului.
Mașina poliției oprește lângă duduia pendulă care aleargă din nou în față, încercând să prindă filtrul țigării care se îndepărtează rapid de gură. O să cadă, îmi spun dar nici pomeneală. Femeia se repliază și se instalează erotic cu cotul pe pervazul portierei de unde răsare capul polițistului care o salută zaharos iar ea îi răspunde împleticit: probleme ceva în seara asta?.
Jandarmii au plecat și pute grozav a pișat pe strada George Coșbuc, poet român.
2. Când, alături de Caragiale și Slavici, George Coșbuc a înființat revista Vatra a zis în primul său număr:   `Așa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la stabilitate și unitate, și în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie și unitate numai dacă vom ține, în toate lucrările noastre, seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea și de a simți, de firea lui, care e pretutindeni aceeași`
Firea poporului, gustul poporului, felul poporului de a vedea și de a simți.
Văd imens și simț monstruos.
Ciacalaca cichicea.
Oooh viața mea.

3. Pe poet îl înțepa inima și gândul morții îi tot dădea târcoale. Își făcuse chiar și un test pe facebook, cel care spune când o să mori, cu dată și oră. I-a ieșit că 14 septembrie ora 16.00. Hai să o văd și pe asta și-a zis poetul gândindu-se la jidanul Zuckerberg. Munte de zahăr, ai? Munte de zahăr care omori de diabet miliarde de oameni cu facebookul ăsta al tău, auci, că mă înțeapă inima. Iar m-am enervat!
Poetul mai citi o dată creația de care aproape că era cel mai mândru.
CĂPŞUNĂ VODĂ

E un munte de slănină
Şi-are-o faţă ca de sodă
Toţi românii se închină:
Iată-l pe Căpşună Vodă!

Îl votară căpşunarii
Risipiţi în patru zări
Ne-au cam dat cu flit, hoinarii:
Votul marii răzbunări!

Ei au pedepsit o ţară
Ce-n pustiu i-a alungat
Pentru pîinea lor amară
Ne-au dat un handicapat.

Nu apucă să termine de citit poezia. I se făcu rău, salvarea îl duse la spital unde poetul lăsă sufletul să îi iasă pe nări, nu înainte să îl înjure pe Zuckerberg, jidanu dracu și testul lui. Însă ultimul gând, totuși, ultimul lui gând se duse la fantastica lui colecție de ochelari de soare. Cine o să i-o moștenească? Ce țigan borât o să pună mâna pe ea?

4. 14 septembrie ora 10 dimineața. Soarele strălucește pe strada George Coșbuc și copiii însoțiți de părinți și cadre didactice cu brațele pline de flori își fac loc printre mașini, camioane și containere putrefacte. Înaintează în aerul plin de aroma de pipi a miilor de cheflii care au participat la Oktoberfest. Cortul acoperă terenul lor de sport, dar ce, o să facă ei sport în prima zi de școală? Nici vorbă.
Toi Toi-urile or fi fost strânse? Nu știu. Oricum zidurile au fost urinate de zeci de motani bipezi și iarba împroșcată de zeci de pisicuțe abțiguite. Copiii încep școala în miros de pipi. Las, să bage nasul în crizantemele lu doamna, că nu mor.
De sus, de pe norul 92 unde l-a trimis veșnicia, Coșbuc privește rozându-și unghiile cum poporul român, cu gustul, firea, tradițiile și istoria lui, a devenit ghiveciul acesta de nesimțire, indiferență și prost gust. Mâine-poimâine o să-l bage pe Vadim în manuale.

Noroc că n-a murit, își spune Coșbuc în barbă.
Ups.

Uniforma crapă pe pântecul lui Cristescu. S-a îngrășat. Deh, dacă le-au mărit ăștia alocația pentru norma de hrană, a mâncat. Ce să facă? Mai bine să crăpi sătul decât înfometat.
Las că nici măcar nu le-au dat mult. 700 de lei. Ce sunt 700 de lei în zilele ăstea? Abia aduce acasă 15 bulioane, cu totul. Noroc că are transport gratuit și uite și uniforma asta. Aia mai trebuia, să mai dea bani și pe îmbrăcăminte. Trăiască Scripcaru!

Cristescu e polițist local la Brașov. Numărul 053.
Poliția locală este armata primăriei. Dom primar își poate face un detașament de băieți d-ăștia cu foame în gât care să apere ordinea publică, să dea amenzi pietonilor, să te salte dacă distrugi obiectivele protejate, să închidă ochii când nu respecți legea, să se scobească între dinți când îi ceri explicații, să te ușuie când îi strici siesta.
Poliția locală protejează de data asta obiectivul numit Oktoberfest.

Jandarmi sprijină pereții și peste drum de jandarmii svelți sunt balizele de grăsime ale poliției locale. Riveranilor li s-a spus să nu parcheze pe stradă. Cu toate astea număr rapid un Audi cu număr de Germania, 2 BMW-uri de București și o Dacie. Parcate sub nasul lui Cristescu, numărul 053.
Mă prezint politicos și reușesc să îi smulg numele și un rânjet-buzdugan care îmi spune că nu va fi ușor.
Întreb cum de mașinile respectve au putut să parcheze pe stradă.
Numărul 053 îmi scuipă coaja unui răspuns tip întrebare:
De ce vă interesează?
Pentru că eu, locatar, nu pot să parchez aici pentru că dumneavoastră, polițiștii locali, băieții lui Scripchi, nu îmi dați voie să o fac. Deci cum au ajuns mașinile ăstea aici?
Cristescu suge dinții și răspunde plin de solicitudine:
Au făcut abracadabra, așa au ajuns aici.

Articolul 21 din regulamentul de funcționare a poliției locale zice, la libera b), că polițistul local are, printre altele, următoarea îndatorire: să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, acordând o atenţie sporită grupurilor vulnerabile;
Poate nu arăt vulnerabil.
De fapt arăt chiar agresivă. Cristescu se simte amenințat și i se plânge mamei mele că îl agresez.
E obosit-concluzionează miloasă maică-mea.
Ca orice român, și ea suferă de anxietăți la vederea uniformei. Uniformă pe care o plătesc din bănuții mei. Îl îmbrac pe 053, îi dau de mâncare lui 053 și el mă ia la mișto și se simte agresat de întrebări legitime.
Ce făpturi sensibile și timide angajează domnu primar.
Încerc, politicos, să continui conversația. Cristescu însă s-a refugiat în garsoniera eu-lui interior. Mă anunță că el nu e birou de presă, că nu trebuie să-mi dea niciun amănunt, că nu e silit de nimic să îmi răspundă și că să sun la poliție dacă nu îmi convine.

Nu îmi convine. Sun la poliția locală.
Colegul lui Cristescu mă anunță că o să se ia măsuri și că un echipaj o să identifice proprietarii mașinilor parcate în fața casei mele pentru a fi mutate. Lui 053 nu au ce să îi facă. Probabil e obosit. ”În numele poliției române vă cer scuze” spune Mihai, colegul lui Cristescu.

Dar poliția locală nu este poliția română.
Șeful poliției locale raportează la primărie, comandantul suprem e primarul, nu chestorul general. Nu sunt plătiți de la bugetul ministerului de interne, ci de la bugetul local.
Dau un examen, fac 3 luni de școală, plătită de primărie, apoi ies cu pistolașul pe stradă.
Dacă îi suni să anunți că legea 61 nu este respectată și că directorul Serviciului Administrare Patrimoniu şi Urbanism Comercial Loga a zis că nu există autorizație de construcție de noapte, spun că nu știu, că să depunem plângere și că ei așa au fost instruiți, să apere TIR-ul și profitul, nu pe tine, săracu locatar.
Aham.

45 de minute mai târziu mașinile sunt tot pe stradă. Poliția locală nu e capabilă să le dibuie proprietarii în marea de cheflii. Nu vor nici să le dea amenzi, nici să îi mute. Poate nu au temei legal, mă gândesc și un avocat confirmă. Nu au. Oktoberfest a fost autorizat să funcționeze în baza legii adunărilor publice, legea 60/1991.
Straniu, căci Oktoberfest nu poate fi calificat ca adunare publică. Mai mult, articolul 13 litera e spune că participanții la adunările publice au obligația să nu participe la adunări publice în stare de ebrietate, să nu consume și să nu distribuie băuturi alcoolice sau droguri.
Apoi articolul 15 spune:
Primariile municipale, orasenesti sau comunale sunt obligate:
c) sa interzica desfacerea bauturilor alcoolice in locurile destinate desfasurarii adunarilor publice, in imediata apropiere sau, cand considera necesar, chiar in intreaga localitate, pe toata durata acestora;
Iar articolul 26 spune: Constituie contraventii urmatoarele fapte, daca nu sunt savarsite in astfel de conditii incat, potrivit legii penale, sa intruneasca elementele constitutive ale unor infractiuni:
h) introducerea sau desfacerea bauturilor alcoolice in locurile destinate desfasurarii adunarilor publice, pe toata durata acestora;

Cam cum se pupă asta cu Oktoberfest?
Primarul știe. Poate că știe și cât de șubredă din punct de vedere legal e autorizarea. De aceea polițiștii lui locali te pot împiedica să parchezi dar nu și amenda. Îmi dau și eu cu părerea, că nu am o opinie oficială. Doar e sâmbătă.

Până una alta, Cristescu se plimbă țanțoș, fiu de dac, nu își pleacă el capul în fața unei femeiuști nervoase. S-ar întoarce bâtu-său în mormânt.
Dar`ar dracii în muierile ăstea în pantaloni, Baphometus zace în ele, el și armata lui de diavoli veninoși. Democrația asta e de vină. A văzut el în filmele americane, te enervează un d-ăsta, un civil, jap, îi ștergi un pat de armă peste gură. Și atunci îți știu de frică.

Așa fac americanii ca să pună democrația cu botu pe labe. O să propună la primar să poată și ei, când se simt agresați verbal, când li se spun cuvinte d-ăstea complicate, să poată să răspundă cu “futu-ți gura mă-tii de lezbiană sau ce oi fi, marș la coteț. “
Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Dar nici cu Scripcaru nu-i rău. Păcat că nu îi lasă să fie mai duri cu fufele ăstea isterice. Băiat bun, dar moale. Poate următorul o să fie mai înfipt.