Când nu doarme sau nu este la serviciu, mama lui Iulian gătește. Oale cu ciorbă de perișoare, cratițe cu iahnie, tăvi cu fripturi de pui, porc, iepure, vită, miel, castroane imense de salată de boeuf sau salată de vinete, musacale și tochituri, tocănițe și pilafuri. Și apoi plăcinte și prăjituri, torturi și kilograme de salam de biscuiți. Mormanele de mâncare sunt porționate, îndesate în sufertașuri, sufocate sub capace și apoi învelite, ca niște cadavre, în pungi. Să dăm la copilaș, că nu are săracu ce să mănânce. ”Chiar, ce ai mâncat azi Iulian? Ai avut ce să mănânci?” În fiecare săptămână dau la pisici mâncare, aia pe care pot să o dau la pisici. Căci găluște cu prune nu mănâncă și m-am trezit prea târziu să verific mazărea, se acrise deja, nu aveam cum să o dau bețivului care cerșește în față la MegaImage. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, putea să o pună la fermentat, să facă o țuică din ea.

Cea mai mare spaimă a mamei românce este că ăla micu nu are ce să mănânce. ”V-a dat ceva de mâncare?”întreabă suspicioasă maică-mea după ce mă întorc dintr-o vizită la rubedenii cu care s-a ciomăgit și pe care, firesc, ea nu le frecventează. ”Nu-mi era foame, a vrut să mă..”, ”Deci nu v-a servit cu nimic nenorocita? O zgârcită, știam eu. Să nu te mai duci pe acolo pentru că suferă că îi mănânci mâncarea.”

Dacă răspunsul ar fi fost ”da, mi-a dat”, am fi ajuns, după ce comentam alegerea meniului și numărul felurilor incluse, la ”te-ai săturat?”, ”câte șnițele au fost? unu de căciulă sau puteai să îți mai iei?”, ”ți-a pus în borcan, să iei acasă niște salată de vinete că știe nenoricita că îți place?”

Foamea.

Pe vremea lui Ceaușescu-ăla de îl plâng pensionarii-maică-mea prăjea cârnații de porc, din porcul luat de la bunică-miu, de la țară (ce noroc pe noi că maică-mea avea părinții la țară, altfel ar fi trebuit să creștem porcul pe balcon), și untura din tigaie, întărită, era stropită cu boia de ardei și întinsă pe pâine. Degeaba venea ursul la container pe vremea lui Ceaușescu, nu avea ce să mănânce, tot ce era comestibil, fusese deja utilizat. Șnițelul de parizer, să nu uităm șnițelul de parizer servit la Aro Palace în 1987.

Foamea.

Alimentări goale. În spatele blocului, tot domnu de la oraș își grădinărise un strat pe care planta ceapă verde, ridichi, castraveți, salată. Unii puneau și cartofi. Maică-mea, o excentrică, a pus cârciumărese. Flori? O nebună. Dar ce să te aștepți de la una care are pechinez. ”Huuuuoooo, stricatooo, în loc să crești un copil sau un porc, ții un câine!”-așa strigau după maică-mea oamenii din cartierul Steagu Roșu, actual Astra, Brașov.

Foamea.

”Pleci în Indonezia? Ce mănânci tu măi acolo?” Au trecut 25 de ani și românului nu îi mai trece spaima mesei goale. Cumpără tone de mâncare, trudește la căruț, asudă împingându-l până la casă, apoi reconstruiește un lanț muntos în portbagaj. Umple frigiderul și săptămâna asta poate să doarmă liniștit, războiul atomic îl prinde cu 5 kile de cremvurști, 4 rude de salam, cinci roți de cașcaval, o platoșă de alimente imposibil de străpuns. O cazemată.

”Eee, uite dragă, mai aveam parizer și telemea și salam și pateu și…”, ”Da, dar sunt vechi de 5 zile și sigur nu mai sunt bune.” Jap, gunoiul se umple, strat după strat se așează, sedimente pe fundul râului, mâncare mâncabilă, nestricată, neatinsă în ambalajul ei. ”E veche și apoi nu am loc în frigider să o pun pe asta proaspătă.” Frigiderul, acest purgatoriu unde bietul cremvurst va sta 4 zile, înainte să ajungă în iad.

Foamea și spaima că frigideru e gol și, când se crapă de ziuă și te duci la colț, în locul MegaImageului o să găsești o alimentară cu rafturi pline cu pungi de creveți vietnamezi. Și nici porc în balcon nu poți să crești, că ți-ai spart peretele și ti-ai mărit sufrageria.

După cum cei care citesc blogul ăsta s-au prins, lipsesc destul de mult timp din țară. Nu dețin o casă, stau cu chirie, deci lipsesc destul de mult timp din apartamentul pentru care plătesc chirie. Ultima oară am lipsit 35 de zile legate. Am mers să anunț șefia scării că plec, administratorul a zis să îi scriu. Am scris deci o scrisoare către dumnealui și am cerut să mă scoată de la plata întreținerii. El a zis să îi pun cererea în cutia poștală specială, aia a șefului de scară. Așa am făcut, apoi am plecat.

Acum am aflat că nu mi-a aprobat cererea de scoatere de la plata întreținerii. A spus așa: ”și eu am fost plecat 15 zile și tot am plătit întreținerea.”

”Dar domnule administrator, eu am lipsit mult mai mult și legea spune că trebuie să mă scoateți dacă lipsesc mai mult de 15 zile consecutive, într-o lună. Și uite, am lipsit 18 pe luna asta și 17 pe luna astălaltă.”

”Nu am chef să fac asta”-a concluzionat administratorul pe care presimt că îl cheamă Costel. Are față de Costel și apucături de Costel. Altfel de Costel decât nașu-miu, care era profesor de muzică și iubitor de câini. Domnu Costel, regele Costel, Imperator Costel de Obor a decis că legea este cârpița pe care își va șterge mnealui șoșonii de nămol. A amenințat chiar că dacă nu plătim chiria, ne va da pe mâna avocatului. A ridicat tonul, s-a înroșit la față și a ridicat pumnul în aer. A cerut să se facă dreptate.

Când scriu asta, mi se zbate vena pe tâmplă. Așa trebuie să te fi simțit în `47 când în curte îți intra un Costel, el și partidul, el și proasta lui creștere, el și mirosul lui de analfabetism violent și îți spunea că legea e el și pământul era al lui, că el e poporul. Ludovic al XIV-lea de strada Luncșoara. Vicu, nu Costel.

Vorbesc cu proprietarii. Le spun că legea zice să te scoată de la plată dacă lipsești mai mult de 15 zile, că ei știu că lipsesc mult, că niciodată nu am făcut apel la lege dar acum chiar era cazul, că am anunțat și că Vicu al XIV-lea de Obor a decis că legea este musca asta supărătoare peste care va cădea palma lui mare și aspră, de apărător al locatarilor cinstiți.

Proprietarii zic: ”stai să vorbim cu el.” Mă sună înapoi: ”Nu l-am convins. Trebuie să plătești.”

Dumnezeule mare. Am legea de partea mea. E drept că nu am un contract cu proprietaru, căci a expirat și, dacă administratorul Costel-Vicu este dibaci, poate să constate că stau ilegal, fără mutație. Sunt o infiltrată, o acoperită care a penetrat liniștea locatarilor cinstiți, cei care nu lipsesc doar 18 zile pe lună și vor să fie scoși de la plata întreținerii.

Deci ce mă fac? Pentru că proprietarul nu a declarat contractul, nu și-a plătit taxele, nu are curaj să se ia de gât cu președintele jucător din Obor, eu trebuie să plătesc deși am dreptate?

Îmi amintesc despre o discuție avută de mult, mult timp cu taică-miu, după un scandal cu maică-mea. A zis așa: ”Ai dreptate, dar tu pleci iar eu rămân cu ea.” Somnul rațiunii naște monștrii. Iar comoditatea îi crește și îi dă la școală.

12.000 de securiști sub acoperire împânzesc în tăcere țara. Presa ca presa, partidele și ministerele, ca partidele și ministerele, băncile, normal, corporațiile-ba bine că nu. Dar-zice Liviu Mihaiu-12.000 de agenți sub acoperire, plătiți bine, nu cu rușinosul 2400 de lei, cum a pretins Robert Turcescu-te verifică din administrații financiare, agenții imobiliare, biblioteci județene. Mă gândesc la coafeză și la instructorul cu aspect de parizer, de la sală, la femeia de serviciu și la șeful de scară. Dacă stingi lumina, ca în desene animate, mii de perechi de ochi clipesc galben în noapte, continuând să te fixeze, să înregistreze ce faci și ce spui.

Orwell. Suntem penetrați-zice Liviu Mihaiu. Statul este captivul unei junte care face business din secretele noastre, care ne ciordește chiloții murdari și îi vinde unei rețele de proxeneți japonezi. Securitatea a învins.

În lupta cu cine?

Cum cu cine? Cu partidul, cu ideologicul, cu politicul. Partidul vs Securitatea, războiul primilor 14 ani a fost decis în 2004 în favoarea serviciilor. Ion Iliescu a pierdut.

Ar trebui să plâng pentru asta?

Plecând de la premisa că Mihaiu are dreptate, că da, securitatea a învins, că serviciile sunt în ciorba mea de burtă și-n țesătura bluzei domniței din fața mea, ce am eu de pierdut? Îmi este mie mai rău acum decât îmi era acum 10 ani, când, spune Liviu, a început totul odată cu ascensiunea lui Traian Băsescu, Leviathanul serviciilor române de informații, securistul suprem?

Mă lupt să pricep de ce era mai bine pe vremea lui Ion Iliescu, cu reformele lui oloage, cu administrațiile sub care au înflorit Patrici, Vânți, Voiculești, aceste mătci care au ouat și au ouat și au ouat în cuibarul bine mobilat de către Partid, de au umplut țara de coafeze spioni-acoperiți. De ce era mai bine sub Ion Iliescu când în presă era cea mai mare cenzură din istorie și nu vedeai fundul lui Adrian Năstase așa cum l-ai văzut pe cel al lui Boc, fost prim-ministru, în regimul securistic care ține captivă România?

”Îți este mai rău acum decât pe vremea lui Iliescu, dar nu-ți dai seama. Presa se făcea mai bine între 2000 și 2004.” Afirmații periculoase afectate de pierderea memoriei. O boală comună la noi, ăștia de am ajuns să-l plângem pe Ceaușescu. Sub el nu erau atât de mulți securiști. Erau doar 3000 de acoperiți în 1989-spune Mihaiu.

Poate că d-aia Partidul a învins în `89. Dacă era Securitatea, poate că acum visam nu la Monica Macovei, ci la un Ion Iliescu.

Un tânăr se ceartă cu iubita, hotărăște să se sinucidă, se suie în mașină și, nu, nu dă drumul motorului așteptând ca somnul de veci să-l găsească fix unde trebuie, tolănit pe locul mortului și umflat de dioxid de carbon. Tânărul nostru pleacă pe șosea și, exact ca un croitoraș viteaz care se respectă, intră pe contrasens și ucide 5 dintr-o lovitură. Îi strivește-exact ca un croitoraș viteaz-cu pliciul grozav al tonelor de oțel, lovindu-i cu o viteză de 180 la oră. Muște pe asfalt.

Dacă am fi într-un film american, deasupra carnagiului de pe DN1 s-ar fi ridicat, abur consternat, fantomele celor trecuți prin ordonanță de urgență pe lumea cealaltă. ”Da` ce-am făcut frate de am ajuns în situația asta?”, ”Cu ce suntem noi vinovați că iubita ta te înșela cu prietenul cel mai bun și tu..”.

Sinucigașul o să ridice din umeri, nu el, fantoma sinucigașului o să ridice din umeri și o să zică: ”N-aveți nicio vină. Doar foarte mult ghinion.”

Mult mai mult decât Șerban Huidu, care a scăpat nezgâriat dintr-un accident în care a ucis 3 oameni. Și uite acum are o rubrică veselă la televizor și poate, cine știe, într-o viitoare legislatură va bâzâi prin parlament. Muște la căcat.

Imaginile de pe TVR sunt filmate în slow motion, pe fundal curge mâlos o muzică gravă. Știrile nu mai pot fi prezentate curat, ca niște pești proaspăt prinși, puși la gheață, în galantar. Știrile trebuie împachetate în sosul dramei sau în râsetele sitcomului, pentru că degustătorul de știri are papila stricată și, dacă nu îi spui că mănâncă ceva amar, nu o să înțeleagă asta niciodată. Muzica e gravă și curge grav peste mașinile mototolite, a victimelor și a călăului, iar câmpul întreg-cu o biserică cu cupolă aurie în zare-este acoperit cu bucăți de viață împrăștiate de impact.

Privind imaginile mă gândesc că acum, noi toți, românii, ne întoarcem într-o mașină de la pescuit. Înspre noi, cu 180 la oră, se îndreaptă sinucigașul părăsit de iubită. Va muri dar ne va lua pe toți cu el. Îi dăm faruri, îi urlăm prin megafon dar până acum nu avem niciun răspuns. Îi spunem: Chiar crezi că merităm să ne omori pentru Elena?

Propun acest text pentru publicarea în manualul de română, în locul textului cu lamele. Despre ce vorbesc? Despre acest superb delir tăios publicat în manualul auxiliar pentru clasa I denumit jucăuș ”Să dezlegăm tainele abecedarului”. Zice textul:

“Maria ia o lamă nouă.

-Maria, aruncă lama!

-Nu, Ileana, e lama mea!

Acum Maria are o rană mare.”

După ce vă reintroduceți cepșoarele ochilor înapoi, în găvane, vă supun atenției următorul text pe care aș dori din tot sufletul să-l publice o editură isteață în manualul auxiliar de la anul.

E un pic mai lung dar, sper eu, copiii nu se vor plictisi citindu-l.

”Victor are o minciună nouă.

A primit-o în dar de la strategul campaniei electorale. A zis ”mulțumesc” și a așezat-o alături de cele 4539 de minciuni cu care s-a jucat de când este prim ministru încoace. Victor se uită cu mândrie la colecția lui de minciuni. E cea mai mare din lume. Nimeni, nici chiar Pinocchio, nu îl poate bate la minciuni. Oricine ar spune că este un mai mare mincinos ca el, ar minți. Și el nu suportă minciuna. Hahaha! Asta-i cea mai tare minciună.

Minciuna asta, cea mai tare, o va spune azi, la lansarea candidaturii la preșidinție.

Victor va fi președintele țării și, în palatul Cotroceni, va avea patru camere mari în care își va depozita minciunile.

Între timp, România își ia o lamă nouă.

-România, aruncă lama!

-Nu Germania, e lama mea!

Acum România are o rană mare. Se cheamă Victor. Și nu trece niciodată.”

Ce ziceți? Care are pile la editura cu manualul auxiliar?

15 septembrie, ora 11.45, strada Luncșoara, Obor, București, România. Pe ambele părți ale străzii sunt parcate mașini care așteaptă copilașii să iasă de la școală. Cazul clasic, depunerile de grăsimi de pe pereții arterei o îngustează până când circulația se blochează. Stop cardiac, pacientul, înainte să colapseze, apucă să se spârcâie în pantaloni și să trântească niscaiva înjurături adresate vieții mizerabile și morții subite.

O minicamionetă dă cu spatele țiuind. Încearcă o retragere pe străzi lăturalnice. În ochiul furtunii avem un automobilul Skoda și un Seat. În Skoda-cap de coloană al facțiunii care vine dinspre bulevard, este o doamnă cu părul vâlvoi care uită de făptura plăpândă pe care o duce la școală și înjură gros. Făptura delicată privește înainte. Ea știe că persoana care înjură nu e mama ei ci satana care a pus stăpânire pe trupul mamei sale și o supune pe aceasta la grele încercări. Noroc că mai are 169.545.232 de trecut, altfel ar da de acum, realmente, de dracul.

Domnul cu Seat care e capul coloanei care merge spre bulevard a pierdut și el lupta cu ispita. Și-a înmuiat boticul în trocuța cu înjurături și acum le trimite într-un jet torențial către mama cu părul vâlvoi. Bărbatul e mai relaxat. Copilul lui e în curtea școlii. Nu-l aude pe blândul și bunul tătuț zicând de pizdă, cristoși și morți.

Însă îl aud celelalte zeci de copii care au ieșit deja din curtea școli. Inocența se pierde sub trosnetul drăcuielilor, pocnetul motoarelor ambalate, vuietul claxoanelor. Bunicuța își întreabă nepoțica dulce, 6 ani jumate, ochelari și zâmbet știrb (descriere valabilă și pentru bunicuță, și pentru nepoțică):

Și cum a fost azi la școală iubito?

Cum pizdă mă-sii să fie bunicuțo? Ca un cur, doamne iartă-mă.

PS. Acum o lună am surprins acest utilaj distins vis-a-vis de școala despre care vă spuneam. Este o mașinărie a gunoierilor. Ca orice piesă de valoare, utilajul arbora o stemă heraldică și era împodobit chiar și c-un dicton.

Zicea așa: Nihil sine Deo.

Nimic fără Dumnezeu. Dacă nu putem căra gunoiul fără El, nu putem să-ncepem școala fără El și nici să rezolvăm o problemă de trafic înodat fără El. QED.