Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

Azi am fost să mă tund la George Topârceanu. Un poet al foarfecii care mi-a povestit despre excursia în Malta, suprinzătoarea excursie în Malta, obținută datorită decesul relației de amor a unui prieten care, în locul lui Beibi de care tocmai s-a despărțit, l-a chemat pe George în vacanță. Doar nu o să piardă banii. ”Nu am plătit nimic, că prietenul meu îmi era dator. Și eu l-am luat în Grecia acum 5 ani, când m-am despărțit de prietena mea.”

În spatele lui George, Aliona din Moldova vorbește cu o clientă despre tradiționala transhumanță spre Grecia. Aliona îi întinde crema pe păr iar femeia povestește despre insula x, singura în care nu a fost, le-a văzut în rest pe toate. De sub punguța în care e învelită ca o bucată de parizer, răsare o mână strânsă-n pumn, din care se deschid ușor degetele: Corfu, Creta, Zakinthos, Skiathos,..

…Portos și Aramis. Românul cunoaște geografia Greciei de 739 de ori mai bine decât pe cea a României. Te rupe dacă te pune dracu să te joci fazan pe nume de localități sau insule sau râuri. Știe câte bacuri sunt de luat și de unde, care e drumul bun și benzinăria mai ieftină, știe tarama și tzatziki, dar pun pariu că habar nu are că televiziunea națională elenă a fost închisă anul trecut printr-o decizie de guvern, 2600 de oameni au fost dați afară și, vreme de 5-6 luni, neplătiți, angajații postului public au emis online, până au intrat cu scutierii și i-au scos de urechi afară. To telos. Sfârșit.

De ce să-i pese soro? Grecii e puturoși, grecii e oți, grecii nu dă factură și chitanță, au ciordit bani europeni, are piscine grecii și nu plătește impozite. Grecotei cu nas subțire, cum bine zisaaa…”Cine-a zis fă, asta cu grecotei cu nas subțire, că doar ți-a picat anu ăsta la bacalaureat?”, ”Arghezi tatî, cine dacă nu Arghezi?”, ”Fă proastooo, cum să zică Arghezi? Alecsandri a zis asta.”, ”Ba nu, Topârceanu, George Topârceanu, ăla cu frizeria de la Mall Vitan.”

În fiecare vară, pogoară o mână gigantică din ceruri, trage dopul la cadă și România alunecă prin scurgere, se duce pe țeavă, milioane de români, aleargă pe țeavă și ajung în marea băltoacă a Egeei. La pașapoarte e omor. Șapte ghișee, câte 6 oameni în fața fiecăruia. Grecia, Corfu, Skiathos, Halkidiki, kalispera, kalimera. Plătesc taxa de pașaport la CEC, îmi strâng cu greu actele, când lângă mine răsare un tânăr care se prezintă: ”Bărbuțiche Florin”. Doamna casieră ciulește urechea: cum? ”Bărbuț Iche Florin” Numele e prea lung și nu încape în urechea doamnei, cum? ”Bărbuț Iche cu k Florin”. Bărbuț Ike Florin. Ca pe Eisenhower. Și el a fost în Grecia, în 1952. Poftim http://www.britishpathe.com/video/eisenhower-in-athens-1.

De acolo a pornit democrația. Întrebați-l pe George.

 

 

7 iulie 2015. 1 an fără Antena 3.

Pornim în căutarea predicatorului-prezentator Mihai Gâdea, despre care se spune că a fugit în Rusia. Ba nu, spun alte zvonuri, e bine mersi, purtător de cuvânt al prefectului de Teleorman. Nici vorbă, acum îl cheamă Denise, are o pereche de sâni superbi Denise și a fost văzut-văzută în tovărășia primarului Mazăre, pe unul din carele alegorice care au defilat la Carnavalul de la Mamaia ediția 2015. Poți vedea imediat că Denise a fost înainte Mihai, după buzele fremătânde și agitația care o cuprinde atunci când spui ”Băsescu” în preajma ei. Denise a întruchipat-o pe Cleopatra și primarul Mazăre pe Marcus Aurelius. O pereche desăvârșită.

Reamintim spectatorilor noștri că Mihai Gâdea a dispărut în seara zilei de 7 iulie 2014, după condamnarea lui Dan Voiculescu în dosarul ICA la 5 ani de pușcărie. La început s-a presupus că, stomac sensibil, i s-a făcut răuț de la amandina pe care a fost văzut că a consumat-o în timpul zilei. Apoi că este afectat de veștile rele care s-au abătut asupra inimoasei echipe de știri. Dar Mihai nu a apărut nici a doua zi la serviciu, așa că Mircea Badea în persoană s-a deplasat, în flic-flacuri, până la domiciliul colegului, pe care l-a găsit gol. Domiciliul. Pereții erau acoperiți cu fotografii cu primarul Radu Mazăre îmbrăcat în Cezar, divin în toga lui roșie țesută cu fireturi aurii. Deasemenea, Mircea Badea, făcând șpagatul prin casă, a descoperit o mică troiță în baie, unde o candelă ardea sub icoana lui Dan Voiculescu, fie-i întemnițarea ușoară. Și lângă poza lui Voiculescu, scria așa, pe o hârtie A4: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.”

Mamona Bădescu sau cine? s-a întrebat Mircea Badea și apoi a spart ușa apartamentului cu un perfect Ushiro Tobi Geri (pe Mircea îl puteți întâlni zilnic la Mall Cotroceni. Este paznic la patinoar și uneori face demonstrații de autoapărare în fața clienților de la Food Court).

 

 

 

 

Radu stă în Franța dar vine din când în când să-și rezolve treburi în România. L-am întâlnit acum două săptămâni. Stătea la masă cu Paul, poet, cu scrum pe piept, pe tricoul verde, cred că Fruit of the Loom.  Radu e și el poet, dar nu fumează și nu pare să îi placă alcoolul. A băut o limonadă cu mentă și a povestit de vremurile când era DJ la Buzău și apoi pe litoral unde a ajuns după concursuri și examene grele,  limbi străine și oratorie și butoane și mixaje. Cine era în comisia de examinare? Uite că nu mai țin minte ce mi-a spus, dar sigur a povestit că trebuia să dai dovadă de cunoștințe temeinice de socialism științific, că altfel făceai partidul de râs în fața turistului est-german sau suedez.

Nu era simplu să ajungi DJ, dacă nu aveai pile. Dar dacă aveai pile, era clar că halești pastile și LSD pe litoral, cu pumnul, cu poala. Ce tot atâta Mazăre și care alegorice, tot Ceaușescu era mai bun la producția de narcotice la hectar. Stima noastră și mândria, Ceaușescu..

Radu pleacă după Carmen, soția lui. Paul rămâne, mai ia o bere și îmi povestește de pagina lui de Facebook unde pune muzică și poezii. Țigara aruncă cenușă pe pieptul poetului Paul, ca o urnă cu rămășițele unui prieten mort, care se încăpățânează să rămână cu tine. Paul nu observă și povestește de reușita poeziei unui cetățean născut în Brașov care a strâns-pe pagina de Facebook a lui Paul-cu 20 de likeuri mai mult decât Eminescu. ”Gigolo, așa se cheamă poezia, a bătut Odă în metru antic.”

Eminescu a fost caftit de un necunoscut, acest David din Brașov care i-a tras-o Goliatului liric național, mitraliindu-l scurt cu 20 de likeuri. Mă gândesc să ridic, undeva în Piața Sfatului, 23 de august-cum se chema când eram mică și cum îi zice taică-miu în continuare, undeva la dreapta monstruozitatii de plastic a lui Radio Zu, statuia poetului necunoscut din Brașov. Să depunem coroane de flori acolo, în fiecare 7 iunie, sărbătorind marea victorie în fața moldoveanului suprem.

Paul își mai ia o bere și povestește despre protestul din fața Muzeului Literaturii, evacuat taman de ziua lui Eminescu. Bătut de două ori, de likeuri și de birocrația imobiliară, neperechele se foiește în mormânt. Dacă pui urechea pe asfalt, poți să auzi cum i se frecă oasele de pietre.

Acum două zile am trecut pe lângă Muzeul Literaturii. Șantier. Ce s-a întâmplat cu toată colecția? Nu știu. De la începutul lui iunie și până acum nu s-a mai scris nimic. Tot ce știu este asta https://www.facebook.com/events/1437942479797846/.

Literatura a fost aruncată în stradă. Și nu ajunge un like sau un share să o salvăm.

 

Mă mânca aprig ceafa, am dibuit cu degetele niște bubițe în păr. De la căldură, sigur, mi-am zis și unghiile au rupt pielea. Seara, a început să mă doară gâtul, înțepeneala coborându-mi spre omoplat. Încet-încet venea durerea, ca o babă cu pareză care se târăște în cadru, lăsându-mi timp să despic firul în 87: am dormit prost, m-a pișcat un păianjen, am păduchi, am alergie, am torticolis, am cârcel, gât de lup și grumaz de hienă.

Doamna doctor zice: ”Aaaaaaa, păi e zona Zoster-Herpes. Știi tulpina de varicelă? Faci boala când ești mic dar varicela rămâne cu tine, trăiește cu tine 40-50-60 de ani și pac, la un moment dat, când te simte mai slab, obosit și vraiște, o pune de un surprise party și faci Zoster-Herpes. Te doare?”

Nu, mă mănâncă, mă rog, mă doare un pic gâtul.

”Păi da, că apar mai întâi bubițele și ăstea apoi coboară pe nerv. Aleg un nerv și se duc pe el. Cum la tine au ieșit în cap, o să vină la vale, pe ceafă. Într-o săptămână, cam așa, o să tracă. Bine că nu te doare, că uneori durerea e insuportabilă.”

Zoster-Herpes-Zoster-Herpes-Zoster-Herpes. Limba mi se împleticește în gură, șase sași din șase sate au șase herpesuri zosterate.

La farmacie primesc 7 pastile cu numai 350 de lei, înghit 50 de lei pe zi, o pastila mică, albă, cretă. Iau și vitamine. Bubițele explodează într-o inflorescență de soc. Rodesc, cresc, nu se duc pe ceafă ci urcă spre ureche, cotesc pe obraz și mi se înoadă sub bărbie. Câteva se cuibăresc în ureche și lobul îmi pulsează. Mă doare ceafa, gâtul de lup, grumazul de hienă.

Stres-zice Ruxandra, oboseală-zice Kiki, stres și oboseală zice Olivia.

”Hiiiiii!” -zice maică-mea. ”De la ce?” Îi zic că stres și oboseală. Se uită ciudat la mine. Nu mă crede. Ce tot atâta stres? Am copii de șters la fund? Merg la fabrică? ”Ți-am zis că trebuie să mănânci fructe. Și să bei doi litri de apă pe zi. Ți-am zis că trebuie să faci sport și să mănânci legume, vitamina C și..” Enumerarea mi se pune pe pleoape, le apasă, le-ndeasă. Trage de cearcăne, le crăcănează ca pe-o gravidă pe masa de obstetrică-ginecologie.

Bărbia îmi cade în piept și bubele mă mănâncă. În sala de așteptare a problemelor mele, lângă stres și oboseală, se așează, picior peste picior doamna Zoster-Herpes. ”Serviți o cafea? Doriți o revistă?” La câtă treabă am, nu cred că o să apuc să mă ocup prea devreme de ea.

 

Ai mei nu au știut până pe 17 iunie că scot o carte. Nu le-am spus. Ce rost are? Când am plecat de acasă, în toamna lui 2011, nu ne vorbeam. Am schimbat sms-uri de Crăciun și Anul Nou în 2011. Mint, am trimis niște sms-uri în spațiu, purtând ”la mulți ani”-urile și ”să fiți sănătoși”-urile iute-iute până la al nouălea cer unde plutește degerat satelitul, care le-a ars un dos de palmă și duse au fost spre cartierul ”Astra”, fost ”Steagu Roșu”. Le-or fi primit, nu le-or fi primit? Poate că sms-urile mele nu or fi ajuns la satelit, poate au trecut pe lângă și s-au strivit de un asteroid care tocmai făcea o stânga, fără să semnalizeze. Cert e că 1 an jumate nu am vorbit cu tata și doi ani nu am vorbit cu mama.

A trecut. I-a venit fetei mintea la cap-au zis, veseli nevoie mare, la lansarea de sâmbătă, de la Brașov. Au adus un buchet de flori și au cumpărat chiar și o carte. Apoi au plecat acasă unde maică-mea, cititor avid, s-a așezat dis-de-dimineață la soare și a purces să descopere ce a făcut fiică-sa doi ani, cât n-a vorbit cu ea. Și hooooopaaaaaa, ”Măi Raluca, de ce ai scris în carte că eu și taică-tu suntem ca părinții lui George din Seinfeld?”.

familia feher+rodicaPentru că așa e. ”Cum să fie așa? Aia era timidă, îi era frică de tot, o mototoală. Și are și părul creț și eu nu l-am. Și e grasă. E drept că și eu sunt grasă dar nu seamăn deloc cu aia și..” Semănați cu ăia pentru că amândoi urlați mereu. Sunteți Niagara, nimeni nu-și poate auzi gândurile când stă lângă voi. Dacă un pârnăiaș și-ar zdrobi cu barosul lanțul de la picioare în aceeași încăpere cu voi, gardianul de la ușă nu l-ar auzi de zgomotul pe care îl faceți. Pentru că sunteți niște papagali Ara, colorați și orăcăitori.

”Cine, noi? De multe ori vecinii nici nu ne aud că existăm. Și uite, de ce ai scris că frate-tău nu are serviciu și crește 10 câini?” Păi câți crește? ”Cinci”.

Inadvertențe. Exagerări. Măsurători și evaluări care mie îmi dau 87 și lor 23. Aceleași gene, aceleași sânge, cărți, vacanțe, mâncare și apă minerală, aspirine și șampon. Și cu toate astea mie îmi dă 87 și lor 23. Nu reușesc să înțeleg matematica lor, ei nu o pricep pe a mea. Oare cum am crescut eu să fiu un om care este aruncat ca un yo-yo, ”iuhuuuuuuuuuuu”, trăindu-mi fericirea atunci când zbor, departe de România, căzând în cea mai adâncă întristare atunci când sunt strânsă în pumnul țării, la întoarcere?

Mereu atârnând de capătul gumei de cauciuc, iuhuuuuuuuuu, plutind în aer, îndepărtându-mă, offffffffffffffffff-offfffffffffff, întorcându-mă. Oare de ce eu, când mă uit la ai mei văd ceva, iar ei văd altceva? De ce eu scrâșnesc din dinți la lucruri care pe ei îi bucură?

Sâmbătă seara, la lansare, maică-mea e roșie de emoție. Îi spune cuiva: ”Fiică-mea seamănă cu mine. Deșteaptă. Îi zbârnâie mintea, ca mine. Eu la vârsta ei..”

Părinții sunt făpturi confuze. Niciodată nu se pot decide unde încep și unde se termină. Ce pot să-ți spună însă cu siguranță este că nu seamănă cu mama lui George Constanza și că nu-i frumos să-ți bârfești familia în cărți. Mai cu seamă dacă sunt de succes. Ce-o să zică vecinii?

În clasa a VIII am ajuns la etapa pe țară a olimpiadei de geografie. La Oradea. Nu-mi amintesc mare lucru, doar că am dormit într-un internat friguros, că mi-am luat cizme de blugi made in Ungaria (pe care le-am purtat vreo 5-6 ani, cu disperare, în ciuda faptului că erau mai obosite decât Elena Udrea după o întânire cu președintele), că am luat de la Adrian Pintea autograf și că am participat-la presiunile doamnei profesoare Stratulat-la competiția Miss Olimpiadă unde am câștigat onorantul Miss Popularitate, după ce am distrat audiența cu 2 bancuri cu Ceaușescu, știute de la Micki Feher, campionul bancurilor din întregul CAER.

Și gata.

Robinetu cu popularitate a secat. Am tot încercat să-l storc, săracul s-a încordat, a zvâcnit, dar n-a mai putut neam să scuipe altceva decât o apă mâloasă-la început-apoi doar nămol și, în ultimii 5 ani, o tuse seacă și-un râgâit puturos.

De ce nu mă place domle și pe mine lumea?-m-am întrebat și apoi am întrebat în stânga și-n dreapta.

Pentru că ești acidă, pentru că ești un mongol turbat, ba nu, unguroaică turbată, pentru că ești arogantă și acră, pentru că nu știi să lași de la tine, pentru că sunt invidioși, pentru că ești superbă și ei nu suportă să te vadă în superbia ta, pentru că ești rea de gură, pentru că te iei de ei, pentru că nu scrii cu diacritice, pentru că ai bani, chiar așa, de unde ai bani?, pentru că ai avut noroc și ei nu a avut noroc, pentru că ești băsistă, pentru că ai păreri fixe, dar ce-ți trebuie domle să fii populară?

Muream de ciudă când vedeam cum, în ciuda celor 100 de kile, colegul Codin aluneca, exact ca un oximoronic mic enorm, bine uns cu muștar, pe gâtlejurile clienților, în timp ce eu le zgâriam esofagul ca un os de știucă. ”Ăhî-ăăăăăăhhîîî”, se scărpinau clienții-n fundu gâtului după o întâlnire cu mine. Cum faci tu măi Codine? Zi-mi și mie cum să mă fac plăcută.

Nu-i treabă simplă.

ca sa fii popularaE o lucrătură de-o viață, o Sagrada Familia pe care trebuie să o construiești cu perseverență, să pleci urechea la fiecare telefon, să răspunzi și imbecilului și îngâmfatului și cocalarului, să mergi la mese, să asculți stupidități, să lași prostiile să-ți intre în păr, să le simți zumzăind în ureche, să miroși a cretin și a bârfă stricată și să nu te dai în lături de la grătare și flecărit pe la nunți. Să zâmbești, nu condescendent, că lumea se prinde. Proștii sunt ca dulăii, simt ultrasunetul ironiei, îi înțeapă în urechi și fug de tine, chiar dacă le zâmbești. Nu-s proști degeaba. Trebuie să crezi sincer în obiectivul tău, acela de a fi popular și trebuie să îți dorești cu adevărat să obții această victorie.

Nea Codine, să moară mama dacă pot. O să intru în mormânt fără să mai pot să fiu vreodată populară.

M-am resemnat. M-am apucat să scriu, mi-am luat gumă-n păr și șuturi în cur, critici și înjurături și flegme și palme peste ceafă și poșete peste capotă dar am continuat să-mi culeg cartofii de pe șirul meu de ogor, ca la practica agricolă din același vestit 1988.

Și când, în 2014, pe 25 iunie, am ajuns la capătul rândului meu de picioci, ce să vezi? Un comitet de cetățeni, să tot fie vreo 100, poate chiar mai mult, m-a întâmpinat, mi-a numărat cartofii din coș, a admirat lucrătura, finețea cu care am șters pământul de pe ei și eleganța cu care i-am ordonat. Mi-a strâns mâna și mi-a zis că tocmai am ieșit Miss Popularitate.

Acum știu ce am de făcut în următorii 26 de ani.lansarea carte

 

 

 

Familia ocupă ferma de la 1600. Nu are nume familia pentru că în Islanda numele de familie este dat de prenumele tatălui. Raluca ”Fiica lui Nicolae” este căsătorită cu Austmar ”Fiul lui Bjorg” și, împreună, au un băiat pe care îl cheamă Seifur ”Fiul lui Austmar”. Vraiște în arborele genealogic. Băboiul care prezintă conținutul muzeului familiei nu are rădăcinile în peninsula vestică, e venetică. Oricum nu îi țin minte numele, pe care mi-l aruncă speriată, ca pe un colț de pâine în cușca unui urs nervos. Ferma, cum ziceam, se ocupă de la 1600 cu producția de hakarl. Cine e hakarl? Este o delicatesă islandeză, geamănul puturos al brânzei duhnitoare franțuzești, carne de rechin putrefact. De fapt pute a pipi nu a putreziciune. Ba nu, știu. Duhnește a grădină zoologică când treci pe lângă domiciliul tigrului, într-o zi când e stricat la stomac.

Cinci nemți se aliniază în fața măsuței pe care este un borcan, acoperit, unde sunt bucățelele de carne de rechin, tăiate mic, miculițel. Arată ca un pumn de zaruri inspectate de comisia de supraveghere a activității cazinourilor. Nemții înfig scobitorile în zaruri și le apropie, precauți, de nas. Nările Fridei freamătă și bagă trei pași cu spatele, ca un cal speriat când simte lupul dându-i târcoale. Fritz din dreapta e mai curajos, probabil vine din Germania de Est și-și amintește de mezelurile socialiste. Înghite bucățica de hakarl și apoi vâră repede 6 dumicați de pâine, încercând să-și înece voma care urcă pe gât, mai ceva ca Iohannis în sondaje.

hakarl ”Ia dați-vă frate la o parte”. Nu mă face pe mine un pic de amoniac, sunt învățată de la clienți care îmi servesc shoturi de urină pe stomacul gol. Prima bucățică de rechin mă lasă rece, mai iau una. Izul de pipi se stinge într-o amăreală ușoară. Nimic să mă înfrângă, în definitiv eu mestec pastilele, hakarlul nu taie bulina de triferment la grețoșenie. Nemții mă privesc cu respect. Traiul în România, duhoarea de picior de taximetrist sau de subțioară învelită în plastic, de pensionar bucureștean, te pregătește pentru multe delicatese marocane, franțuzești, vietnameze sau, iată, islandeze.

Dar de ce ai lăsa să putrezească rechinul, ca după, să îl mănânci? Femeia fără nume explică pe-ndelete că ăsta cu putrezitu e un mit. Rechinul groelandez trăiește cam la 2000 de metri adâncime, nu are rinichi și carnea lui este plină de amoniac. Când e proaspăt hăcuit, e atât de toxic încât ar trebui să-l dai la ghenă. Dar când stai pe o insulă unde ai puține surse de proteine, te gândești cam de 7 ori dacă e ok să arunci atâta carne și îți dai evidentul răspuns ”Păi și normal că nu”.

rechin la uscatȘi ce-i de făcut? Pui o vorbă bună la bacteria care știe să extragă amoniacul din carne, îngropi rechinul cam 30 de zile-zice baba, wiki spune ceva de 3 luni- pui pietre peste el și aștepți să împingă uriniciul afară. După 30 de zile sau 3 luni, scoți hălcile de sub bazalt și le atârni la uscat.

Unde? ”Uite în spatele curții.” Găinile răscolesc pământul sub bucățile de rechin de care s-au lipit în moarte, milioane de musculițe, remore miniaturale.  Un cocoș cântă și scarpină țărâna, deasupra candelabrele de carne put de-ți urcă ficatul în gură. Trebuie să ai grijă cum o deschizi. Mai bine taci și fugi înapoi la muzeul familiei.

Înăuntru, nemții se refac după greaua încercare aruncându-se în shopping de plovăre islandeze, care sunt agățate de o barcă imensă. Muzeul e un platouaș dement, o șaormă cu de toate, de la radiouri vechi la biblii și scrumiere de la 1830, un bibelou-căruță cu un Moș Crăciun abțiguit și multe guri de rechini, cu buzele pline de valuri de dinți. Avem o labă de urs polar și un schelet de pui de balenă, ambele găsite în burta unui rechin groelandez.

ion iliescu. acelasi.”Știați că poate să trăiască până la 100 de ani și este orb iar ochii sunt fosforescenți?” Nu știam.  ”Da. Și pentru că are ochii lucioși, atrage alți pești, care vin să vadă care-i treaba și pe care rechinu îi înghite.” Eeeeee, a ce sună asta? Faimosul luciu orb al ochilor iliescieni, în care blândul și bunul popor român s-a oglindit în 1990 și apoi a fost halit.

Când o crăpa tataia și o să-i despice burta, o să ne găsească înăuntru, ca pe puiul de balenă sau laba de urs polar. Și o să ne pună într-un muzeu. Iar pe Iliescu o să-l taie bucăți, să scoată otrava din el și după ce o să-l îngroape 3 luni, o să-l pună la uscat..și cum pizda mă-sii iar am ajuns să vorbesc despre Ion Iliescu? O fi de la amoniac, asta trebuie să fie.

PS. cartea despre Islanda, India șiii.. ce-o mai fi, o să iasă după ce o cumpărați pe asta despre America de Sud. Detalii aici https://www.facebook.com/events/1445595289030096/

Azi dimineață am găsit la serviciu un plic care îmi era adresat. El conținea următorul material:

 

 

notificare partea 1notificare2Pe scurt, este o amenințare cu instanța dacă nu scot articolul ”Moarte la Mall Băneasa” sau nu prezint ”realistic și decent” realitatea. Societatea Băneasa Developments crede că încerc să o defăimez-dintr-un motiv necunoscut- și zice în notificare: ”Dacă ați fi dorit să prezentați evenimentul într-o modalitate echidistantă, chiar cu o ușoară tentă de indignare față de lipsa unui punct de prim ajutor,  ați fi putut să intitulați materialul într-un mod care să reflecte întocmai situația observată și nu cea închipuită sau exagerată de dumneavoastră.”

Bun.

Acesta nu este un blog de presă, eu nu sunt un jurnalist. Scriu lucruri pe care le-am văzut, le-am trăit, dar nu le scriu ca un jurnalist, nu poți să ceri echidistanță. Când vezi că un om zace pe jos 15-20 de minute-atât mi s-a părut mie că a trecut- fără să primească primul ajutor, treci de la ”ușoară indignare” la indignare majoră.

Nu am vrut să defăimez societatea Băneasa. Dacă aș fi asistat la un astfel de eveniment în orice alt mall, aș fi scris același lucru. Aceasta este o boală românească: dacă găsesc un fir de păr în ciorbă și anunț chelnerul, înseamnă că am eu ceva de împărțit cu stabilimentul? Sau că bucătarului nu-i stă bine boneta pe cap? Altfel spus, de ce s-a tras concluzia că este o vendetă, alimentată de cine știe ce feude străvechi între mine și societatea Băneasa Developments și nu doar o sănătoasă indignare în fața unei organizări defectuoase?

Băneasa Shopping City este locul în care merg la film de aproape 2 ani. Este aerisit, civilizat, cinematografele sunt mari, de ce m-ar fi lovit strechea și m-aș lua de ei, deformând, închipuind sau exagerând realitatea taman acum?

Vă spun de ce. Pentru că acum s-a găsit arabul să cadă pe hol și fiu-su, nepotul sau ce era, să strige după un ajutor care nu venea de nicăieri. Pentru că nu este normal să nu existe un punct de prim ajutor într-un spațiu unde sunt sute de oameni în fiecare minut. Nu este normal ca-în afară de băiatul de la Vodafone și fata de la biroul de informații al cinematografului-niciunul din angajații magazinelor din mall, pe care i-am solicitat, să nu facă nimic. Nu e normal să nu se folosească sistemul de sonorizare și să nu fie căutat un medic printre clienții mallului. În Canada și în SUA există defibrilatoare în shopping malluri, exact ca extinctoarele. În momentul în care l-ai luat din cutie, sunt anunțate instantaneu Salvarea și Poliția, iar Salvarea nu poate să apară mai târziu de 9.59 minute. În notificare se spune că au fost 10 minute până la venirea ambulanței, lucru care poate fi văzut pe camerele de luat vederi. Posibil să fi exagerat, să fi fost păcălită de lungimea timpului în care am alergat după ajutor între Vodafone, Sephora și atât de închisul centru medical Academica (lucru la fel de ușor de văzut pe camerele de luat vederi). Poate că au fost doar 10 minute, nu 20 câte am spus eu. Dacă Salvarea a ajuns în 10, felicitări.

Dar asta nu rezolvă problema lipsei unui punct de prim ajutor în mall și a personalului care să fie trainuit pentru astfel de situații. Scria o doamnă pe blog că fiica ei s-a lovit de un raft și s-a tăiat pe față, și, pentru că nimeni nu știa ce să-i facă, a fost trimisă pachet, sângerândă, la o farmacie, că deh, tot halate albe poartă și ăia.

Mi se reproșează că am folosit cuvântul ”moarte” în titlu și că am alterat realitatea ca să pun, dintr-un motiv necunoscut, Băneasa Shopping City într-o lumină negativă. Atenție, nu am scris că a murit cineva. Am scris impersonalul ”moartea la…”. Articolul meu spunea chiar că omul părea să își revină. Și da, mulți cititori au întrebat dacă arabul a dat ortul popii pentru că nu am spus nicăieri asta. Înțeleg că a plecat viu din Mall Băneasa, fapt care mă bucură. Dar acest lucru nu este meritul Băneasa Mall ci al lui Dumnezeu sau Alah care l-a ținut în viață până la venirea salvării.

Dar, pentru că nu sunt procesomană și nici nu doresc să-mi petrec timpul prin tribunale, o să modific titlul articolului. ”Și-a văzut moartea la Mall Bănesa” este mai puțin contrariant, confuzant și exagerat. Și nu denaturează realitatea. Sper că acest post a făcut lumină în mintea cititorilor și dreptate în fața subscrisei Băneasa Developments.

PS. Ca să îmi arăt bunacredință, chiar mă ofer să ajut la înființarea și promovarea unui punct de prim ajutor în Băneasa Shopping City. Sper că se va întâmpla în curând.

 

 

Sunt 8 grade dar bărbatul care intră în restaurant e încălțat în șlapi, fleoșc-fleoșc fac șlapii, picioarele sunt umede și crețe ca o față de moș sărit de 120 de ani. ”Beau o cafea și plecăm imediat” zice. Apoi face pe rând cu ochiul stâng, cu cel drept, ridică degetul mare de la mâna dreaptă, victorie adică. Face ”Clac!”, lipindu-și limba de cerul gurii și apoi desprinzând-o zgomotos, dă din urechi, joacă din umeri, se zguduie și unduiește. Arată ca un semafor stricat, ale cărui beculețe au luat-o razna și clipocesc toate deodată. E Hlynur Oddsson, faimosul ghid de caiac din Seyðisfjörður, un microsat din estul Islandei unde ajung ferryurile cu turiști din Europa și Feroe. Lonely Planet zice că Hlynur e un Robert Redford local. Hm, în afară de pantonele de păr, nu reușesc să găsesc celelalte 98 de puncte de confluență. Gata, cafeaua s-a dus pe gâtul ascuns sub costumul de izopren, la rândul lui tupilat sub o vestuță scurtă, cu aer de bundiță moldovenească. În drum spre caiac întreabă de unde suntem și când aude România zice: ”Pula mea, pleacă acasă prostule!”

Fix așa. Râde înveselit de cascadoria lingvistică. Am înghețat cu vâsla în mână. Ha? De unde știi măi Hlynur românește? A fost în România de 4-5 ori între 2001 și 2003, peste tot, în Sighișoara și în Deltă, cu căruța și pe jos. Cu căruța mergea 15 kilometri pe zi și bea foarte multă bere. ”Noi, islandezii, suntem foarte asemănători cu voi”.

seydisfjordurIată o afirmație stupefiantă. La fel ca asemănarea dintre doamna Nina si Nuți de la PMP. Dar care sunt argumentele? ”Umorul. Noi și voi avem același tip de umor. De pildă noi avem multe glume cu blonde. O știți p-aia cu: ce zice o blondă când află că e gravidă?” Nu. ”Zice: sper că nu este al meu”. Hahahahahahahahaha. Hohotim sub prelata care ne îmbracă picioarele, ferindu-ne de apa Atlanticului care gonește pe pietrele de la ieșirea din micul port. E reflux, oceanul se retrage, ca juriul înaintea rostirii osândei. Pe marginea fiordului cresc o fabrică de prelucrare a peștelui, câteva cârciumi, o lucrare de artă făcută de un artist neamț. ”Noi nu vrem să fim conduși de Merkel” anunță Hlynur, trăgând cu coada ochiului la igluurile de beton ridicate de artistul german. Apoi explică doct, în timp ce vâslește măiastru, că independența e importantă, că FMI e un tiran și că suntem niște nebuni că l-am înlocuit pe Ceaușescu cu FMI. ”Ceaucescu a făcut lucruri bune, de pildă a plătit datoria externă. Dar asta i-a înebunit pe oameni. Prietenii mei din România povesteau că totul mergea la export și nu puteau să cumpere nimic. Că un videoplayer costa cât o mașină și o mașină cât un apartament. Hahahahahahaha” Râde de s-ar zgudui cămeșa pe el, dar nu are cămeșă așa că râde de se zguduie vesta de salvare pe dânsul, apoi sare la povestea cu româncuța care i-a furat inima și pentru care a pregătit, în România, o cină romantică, lumânări, tot ce trebuie. ”Și știi ce-a făcut? A stins lumânările și a aprins toate becurile în casă. A zis că ea a învățat pe vremea lui Ceaușescu la lumânare și că era oribil și că nimic nu e mai lipsit de romantism decât să mănânci la lumina lumânării. Hahahahahaha”

stejarel si miaunelLa câteva mii de kilometri de România, memoria nu a putrezit la soare. E conservată în frigul fiordurilor. De ce ai mers în România? ”Cum de ce? Pentru că este altfel și pentru că lumea nu știe multe lucruri despre loc. Sunteți fraieri. Aveți Dracula și vampirii și nu faceți nimic. Știu povestea parcului pe care vroiați să-l faceți dar s-a opus guvernul, niște fraieri. Marketingul vostru e foarte prost.” Hylur înseamnă Stejar în românește. Stejărel ne face semn că trebuie să ne întoarcem. ”E atât de necivilizat la voi. Sunteți la fel ca noi.” Mă uit în jur. Nu vezi o hârtiuță, o pungă, un muc aruncat în apă. Cum adică suntem ca voi? Sunteți curați, sunteți calmi, sunteți blonzi, sun..

”Sunteți ca noi după ce bem. Și noi atunci suntem sălbatici. hahahahaha. Pula meaaa!!”

Cum ai învățat atâtea porcării? ”Știu vorbește românește. Știu zacuscă, mămăligă, știu murătura și sarmale. Și îmi plac roșiile ălea mari și pepenii pe care îi aveți și brânza cu ceapă și să știi că pescarii în deltă pun peștele la saramură exact ca noi. De fapt nu îi scot oasele, noi mereu scoatem oasele dar altfel fac aceeași zeamă ca noi.” Și totuși, cum ai ajuns să înveți toate porcărelele?

la rece memoria se pastreaza mai bineRobert Redford de Seyðisfjörður râde iar, făcând gargară cu hohote. ”La început dădeam tot ce aveam la copiii de țigani, mâncare, bani, tot. Dar ei continuau să vină și să ceară și atunci prietenii mei m-au învățat să zic asta: pula mea, pleacă acasă, prostule. Știi românește?-se mirau ei și atunci mă lăsau în pace. Hahahahahahaha. Îmi ziceau: Pleacă tu acasă măi islandezule! Ce frumos e în România. Aveți simțul umorului, nu ca rușii și nemții care nu râd deloc la glumele mele.”

Trecem peste epava nemțească, scufundată în fiord, în timpul celui de-al doilea război mondial. Lipsa simțului umorului te trage la fund, îmi spun. Doar noi o să plutim de-a pururi, goi pe dinăuntru sau plini de gaz ilariant. Veseli și convinși că cine râde la urmă, a pierdut ocazia să râdă tot timpul.

Reykjavik se pregătește de alegeri. Pentru Maria Grapini și cetățenii care stau la fel de bine ca și dânsa la geografie, Reykjavik-citit reichiavic-este capitala Islandei. Insula aceea din Atlantic, vecina cu Groenlanda, unde s-au filmat ”Game of Thrones” și vreo 2 James Bonduri și ”Prometheus” și ”Moartea domnului Lăzărescu”, partea când domnul Lăzărescu ajungea în rai. În rai e frig, așa e și-n Islanda, dar să nu divagăm.

În rai sunt alegeri pentru primăria Reykjavikului și, de data asta, primarul în funcție, comicul Jon Gnarr, nu mai candidează. Nici el și nici partidul lui, Best Party, adicătelea, cel mai bun partid. Domnul Gnarr explică într-un interviu superb luat de revista Reykjavik Grapevine, că toată povestea de acum 4 ani când, împotriva tuturor previziunilor, speculațiilor, indicațiilor, a câștigat scaunul de primar, a fost o cascadorie. O supriză menită să atragă atenția asupra fragilității democrației. Oricând, un bufon, un anarhist, un trompetist, poate să facă același lucru. Să facă promisiuni electorale ridicole: domnul Gnarr și Best Party au promis că vor aduce la grădina zoologică din Reykjavik un urs polar și că vor oferi gratuit prosoape la piscinele orașului și tot reykjavikianul, mă rog, 34,7% din ei, au considerat că aceste promisiuni merită votul lor. Nu știu dacă povestea cu ursul a fost îndeplinită. La Zoo nu am ajuns. Dar sigur chestia cu prosoapele gratuite nu funcționează. Trebuie să vii cu el de acasă. Deci de ce nu a mai candidat Jon Gnarr pentru că încă un termen, ca să ducă la îndeplinire promisiunea prosoapelor moca?

jon gnarr la serviciuPentru că în politică nu și-a făcut prea mulți prieteni. Spune dânsul în interviul de care ziceam mai sus, că venirea lui la putere a creat un curent de opinie că acum e momentul în care artiștii, oamenii de artă, bla-bla-bla vor lua puterea și..”the nepotism would finally start working in their favor. That didn`t happen, which made a lot of people really mad. But our goal was always to put an end to nepotism in city politics, because it has proven incredibly impractical and costly.”

Uau.

Mai mult, domnul Gnarr povesteste cum majoritatea politicienilor din Islanda sunt alcoolici, că vin mahmuri sau rupți, gata să apuce volanul patriei și s-o vâre cu oiștea-n gard. ”This isn`t confined to Icelandic politics; alcoholism is endemic in leader types.”

Uau de două ori.

Lui domnul Gnarr i-a ajuns. Deși este unul din cei DOAR doi primari care, din 1980 încoace, a reușit să-și termine mandatul, nu-l mai vrea pe al doilea. Nu crede în partidele care se pietrifică la vârf, pentru care retorica devine ideologie. Zice că e nevoie de umilință și modestie, în politică, în viață, în vicii.

Imediat, mâine-poimâine, e liber de contract. Dacă facem un crowdfunding, o ..ceva, poate reușim să îl aducem să candideze în București în 2016. După atâția clovini răi, simt că avem nevoie de un comic umil. Facem?

jon gnarr la celalalt serviciu

Design a site like this with WordPress.com
Get started