Azi am fost să mă tund la George Topârceanu. Un poet al foarfecii care mi-a povestit despre excursia în Malta, suprinzătoarea excursie în Malta, obținută datorită decesul relației de amor a unui prieten care, în locul lui Beibi de care tocmai s-a despărțit, l-a chemat pe George în vacanță. Doar nu o să piardă banii. ”Nu am plătit nimic, că prietenul meu îmi era dator. Și eu l-am luat în Grecia acum 5 ani, când m-am despărțit de prietena mea.”

În spatele lui George, Aliona din Moldova vorbește cu o clientă despre tradiționala transhumanță spre Grecia. Aliona îi întinde crema pe păr iar femeia povestește despre insula x, singura în care nu a fost, le-a văzut în rest pe toate. De sub punguța în care e învelită ca o bucată de parizer, răsare o mână strânsă-n pumn, din care se deschid ușor degetele: Corfu, Creta, Zakinthos, Skiathos,..

…Portos și Aramis. Românul cunoaște geografia Greciei de 739 de ori mai bine decât pe cea a României. Te rupe dacă te pune dracu să te joci fazan pe nume de localități sau insule sau râuri. Știe câte bacuri sunt de luat și de unde, care e drumul bun și benzinăria mai ieftină, știe tarama și tzatziki, dar pun pariu că habar nu are că televiziunea națională elenă a fost închisă anul trecut printr-o decizie de guvern, 2600 de oameni au fost dați afară și, vreme de 5-6 luni, neplătiți, angajații postului public au emis online, până au intrat cu scutierii și i-au scos de urechi afară. To telos. Sfârșit.

De ce să-i pese soro? Grecii e puturoși, grecii e oți, grecii nu dă factură și chitanță, au ciordit bani europeni, are piscine grecii și nu plătește impozite. Grecotei cu nas subțire, cum bine zisaaa…”Cine-a zis fă, asta cu grecotei cu nas subțire, că doar ți-a picat anu ăsta la bacalaureat?”, ”Arghezi tatî, cine dacă nu Arghezi?”, ”Fă proastooo, cum să zică Arghezi? Alecsandri a zis asta.”, ”Ba nu, Topârceanu, George Topârceanu, ăla cu frizeria de la Mall Vitan.”

În fiecare vară, pogoară o mână gigantică din ceruri, trage dopul la cadă și România alunecă prin scurgere, se duce pe țeavă, milioane de români, aleargă pe țeavă și ajung în marea băltoacă a Egeei. La pașapoarte e omor. Șapte ghișee, câte 6 oameni în fața fiecăruia. Grecia, Corfu, Skiathos, Halkidiki, kalispera, kalimera. Plătesc taxa de pașaport la CEC, îmi strâng cu greu actele, când lângă mine răsare un tânăr care se prezintă: ”Bărbuțiche Florin”. Doamna casieră ciulește urechea: cum? ”Bărbuț Iche Florin” Numele e prea lung și nu încape în urechea doamnei, cum? ”Bărbuț Iche cu k Florin”. Bărbuț Ike Florin. Ca pe Eisenhower. Și el a fost în Grecia, în 1952. Poftim http://www.britishpathe.com/video/eisenhower-in-athens-1.

De acolo a pornit democrația. Întrebați-l pe George.

Mă mânca aprig ceafa, am dibuit cu degetele niște bubițe în păr. De la căldură, sigur, mi-am zis și unghiile au rupt pielea. Seara, a început să mă doară gâtul, înțepeneala coborându-mi spre omoplat. Încet-încet venea durerea, ca o babă cu pareză care se târăște în cadru, lăsându-mi timp să despic firul în 87: am dormit prost, m-a pișcat un păianjen, am păduchi, am alergie, am torticolis, am cârcel, gât de lup și grumaz de hienă.

Doamna doctor zice: ”Aaaaaaa, păi e zona Zoster-Herpes. Știi tulpina de varicelă? Faci boala când ești mic dar varicela rămâne cu tine, trăiește cu tine 40-50-60 de ani și pac, la un moment dat, când te simte mai slab, obosit și vraiște, o pune de un surprise party și faci Zoster-Herpes. Te doare?”

Nu, mă mănâncă, mă rog, mă doare un pic gâtul.

”Păi da, că apar mai întâi bubițele și ăstea apoi coboară pe nerv. Aleg un nerv și se duc pe el. Cum la tine au ieșit în cap, o să vină la vale, pe ceafă. Într-o săptămână, cam așa, o să tracă. Bine că nu te doare, că uneori durerea e insuportabilă.”

Zoster-Herpes-Zoster-Herpes-Zoster-Herpes. Limba mi se împleticește în gură, șase sași din șase sate au șase herpesuri zosterate.

La farmacie primesc 7 pastile cu numai 350 de lei, înghit 50 de lei pe zi, o pastila mică, albă, cretă. Iau și vitamine. Bubițele explodează într-o inflorescență de soc. Rodesc, cresc, nu se duc pe ceafă ci urcă spre ureche, cotesc pe obraz și mi se înoadă sub bărbie. Câteva se cuibăresc în ureche și lobul îmi pulsează. Mă doare ceafa, gâtul de lup, grumazul de hienă.

Stres-zice Ruxandra, oboseală-zice Kiki, stres și oboseală zice Olivia.

”Hiiiiii!” -zice maică-mea. ”De la ce?” Îi zic că stres și oboseală. Se uită ciudat la mine. Nu mă crede. Ce tot atâta stres? Am copii de șters la fund? Merg la fabrică? ”Ți-am zis că trebuie să mănânci fructe. Și să bei doi litri de apă pe zi. Ți-am zis că trebuie să faci sport și să mănânci legume, vitamina C și..” Enumerarea mi se pune pe pleoape, le apasă, le-ndeasă. Trage de cearcăne, le crăcănează ca pe-o gravidă pe masa de obstetrică-ginecologie.

Bărbia îmi cade în piept și bubele mă mănâncă. În sala de așteptare a problemelor mele, lângă stres și oboseală, se așează, picior peste picior doamna Zoster-Herpes. ”Serviți o cafea? Doriți o revistă?” La câtă treabă am, nu cred că o să apuc să mă ocup prea devreme de ea.

Sunt 8 grade dar bărbatul care intră în restaurant e încălțat în șlapi, fleoșc-fleoșc fac șlapii, picioarele sunt umede și crețe ca o față de moș sărit de 120 de ani. ”Beau o cafea și plecăm imediat” zice. Apoi face pe rând cu ochiul stâng, cu cel drept, ridică degetul mare de la mâna dreaptă, victorie adică. Face ”Clac!”, lipindu-și limba de cerul gurii și apoi desprinzând-o zgomotos, dă din urechi, joacă din umeri, se zguduie și unduiește. Arată ca un semafor stricat, ale cărui beculețe au luat-o razna și clipocesc toate deodată. E Hlynur Oddsson, faimosul ghid de caiac din Seyðisfjörður, un microsat din estul Islandei unde ajung ferryurile cu turiști din Europa și Feroe. Lonely Planet zice că Hlynur e un Robert Redford local. Hm, în afară de pantonele de păr, nu reușesc să găsesc celelalte 98 de puncte de confluență. Gata, cafeaua s-a dus pe gâtul ascuns sub costumul de izopren, la rândul lui tupilat sub o vestuță scurtă, cu aer de bundiță moldovenească. În drum spre caiac întreabă de unde suntem și când aude România zice: ”Pula mea, pleacă acasă prostule!”

Fix așa. Râde înveselit de cascadoria lingvistică. Am înghețat cu vâsla în mână. Ha? De unde știi măi Hlynur românește? A fost în România de 4-5 ori între 2001 și 2003, peste tot, în Sighișoara și în Deltă, cu căruța și pe jos. Cu căruța mergea 15 kilometri pe zi și bea foarte multă bere. ”Noi, islandezii, suntem foarte asemănători cu voi”.

Iată o afirmație stupefiantă. La fel ca asemănarea dintre doamna Nina si Nuți de la PMP. Dar care sunt argumentele? ”Umorul. Noi și voi avem același tip de umor. De pildă noi avem multe glume cu blonde. O știți p-aia cu: ce zice o blondă când află că e gravidă?” Nu. ”Zice: sper că nu este al meu”. Hahahahahahahahaha. Hohotim sub prelata care ne îmbracă picioarele, ferindu-ne de apa Atlanticului care gonește pe pietrele de la ieșirea din micul port. E reflux, oceanul se retrage, ca juriul înaintea rostirii osândei. Pe marginea fiordului cresc o fabrică de prelucrare a peștelui, câteva cârciumi, o lucrare de artă făcută de un artist neamț. ”Noi nu vrem să fim conduși de Merkel” anunță Hlynur, trăgând cu coada ochiului la igluurile de beton ridicate de artistul german. Apoi explică doct, în timp ce vâslește măiastru, că independența e importantă, că FMI e un tiran și că suntem niște nebuni că l-am înlocuit pe Ceaușescu cu FMI. ”Ceaucescu a făcut lucruri bune, de pildă a plătit datoria externă. Dar asta i-a înebunit pe oameni. Prietenii mei din România povesteau că totul mergea la export și nu puteau să cumpere nimic. Că un videoplayer costa cât o mașină și o mașină cât un apartament. Hahahahahahaha” Râde de s-ar zgudui cămeșa pe el, dar nu are cămeșă așa că râde de se zguduie vesta de salvare pe dânsul, apoi sare la povestea cu româncuța care i-a furat inima și pentru care a pregătit, în România, o cină romantică, lumânări, tot ce trebuie. ”Și știi ce-a făcut? A stins lumânările și a aprins toate becurile în casă. A zis că ea a învățat pe vremea lui Ceaușescu la lumânare și că era oribil și că nimic nu e mai lipsit de romantism decât să mănânci la lumina lumânării. Hahahahahaha”

La câteva mii de kilometri de România, memoria nu a putrezit la soare. E conservată în frigul fiordurilor. De ce ai mers în România? ”Cum de ce? Pentru că este altfel și pentru că lumea nu știe multe lucruri despre loc. Sunteți fraieri. Aveți Dracula și vampirii și nu faceți nimic. Știu povestea parcului pe care vroiați să-l faceți dar s-a opus guvernul, niște fraieri. Marketingul vostru e foarte prost.” Hylur înseamnă Stejar în românește. Stejărel ne face semn că trebuie să ne întoarcem. ”E atât de necivilizat la voi. Sunteți la fel ca noi.” Mă uit în jur. Nu vezi o hârtiuță, o pungă, un muc aruncat în apă. Cum adică suntem ca voi? Sunteți curați, sunteți calmi, sunteți blonzi, sun..

”Sunteți ca noi după ce bem. Și noi atunci suntem sălbatici. hahahahaha. Pula meaaa!!”

Cum ai învățat atâtea porcării? ”Știu vorbește românește. Știu zacuscă, mămăligă, știu murătura și sarmale. Și îmi plac roșiile ălea mari și pepenii pe care îi aveți și brânza cu ceapă și să știi că pescarii în deltă pun peștele la saramură exact ca noi. De fapt nu îi scot oasele, noi mereu scoatem oasele dar altfel fac aceeași zeamă ca noi.” Și totuși, cum ai ajuns să înveți toate porcărelele?

Robert Redford de Seyðisfjörður râde iar, făcând gargară cu hohote. ”La început dădeam tot ce aveam la copiii de țigani, mâncare, bani, tot. Dar ei continuau să vină și să ceară și atunci prietenii mei m-au învățat să zic asta: pula mea, pleacă acasă, prostule. Știi românește?-se mirau ei și atunci mă lăsau în pace. Hahahahahahaha. Îmi ziceau: Pleacă tu acasă măi islandezule! Ce frumos e în România. Aveți simțul umorului, nu ca rușii și nemții care nu râd deloc la glumele mele.”

Trecem peste epava nemțească, scufundată în fiord, în timpul celui de-al doilea război mondial. Lipsa simțului umorului te trage la fund, îmi spun. Doar noi o să plutim de-a pururi, goi pe dinăuntru sau plini de gaz ilariant. Veseli și convinși că cine râde la urmă, a pierdut ocazia să râdă tot timpul.