judetul ialomita, anul 2013, luna a noua, filmare cu multimedia, radu muntean si lucaciu pentru worldvision, organizatie umanitara care incearca sa traga de ceafa din mlastina saraciei, satul romanesc care traieste in continuare in 1813. am fost deja in vizita de lucru, sa alegem familiile care vor fi filmate. m-am intors cu muscaturi de purece, glezna, gamba, coapsa. sau paianjen. sau capusa. sau…

hainele le-am bagat direct la masina de spalat si am facut cel mai lung dus din viata mea, sperand sa scot mirosul de putreziciune, de carpe primite de la ajutoare. 23 de ani dispar si-mi amintesc de sala de sport de la saguna, din ianuarie 90: pe muntele de trentze, fruntea liceenilor brasoveni se fugareste in cautarea perechii unui pantof, colegii se bat caineste pe o pereche de blugi sau pe-o geaca de piele. scarmanand in gunoiul din sala, gasesc o pereche de chiloti soiliti si ma intreb cine e neamtul care s-a descotorosit de ei, cu tot cu norocul, uscat la fund. nu dau de niciun raspuns insa continui sa extrag din mina de hainite, sosete gaurite, camasi rupte, pantaloni cu jegul intarit platosa. ma intorc cu mana goala acasa, primul esec din tanara democratie.

septembrie 2013, judetul ialomita, nicusor nu-i de gasit, maica-sa urla in urechea plodului de 1 an juma, infasat intr-un plovar gros, cu urechile stranse de o cusma de lana. “nicusooor”-rage mama, copilul din brate plange, lucaciu zice “feher vino incoa”. intru-n casa, mirosul de sala de sport, saguna 1990, imi rupe nasul. trec pe langa o camera cu un fotoliu desfundat si doua saltele trantite peste niste rame de pat vechi. jeg si muste, muste, muste, muste, mumbaiul mustelor. ma grabesc, alerg pe presurile de pe holul unde este o soba zidita in slin si ajung la..”depozitu de haine”-imi spune senina mama. camera are podul spart, fereastra nu are geamuri, pe pamant, intre carpe acoperite cu namol, galeti de vopsea si jumatati de jucarii, zace nicusor. a adormit. damful de putregai si mizerie rupe nasul.

nicusor e blond, ochi albastri, surorile lui la fel, sunt 6 frati, tata lucreaza la popa, mama sta acasa si puieste, au alocatia copiilor si ii mai ajuta rubedeniile. ala mic din brate se scarpina nervos sub plovar, il ridica si vedem carnea plina de bube rosii. de la caldura? intreb naiva. “nooo, de la mici” raspunde senina mama, “mi-a adus cumnata niste carne, a mancat si imediat s-a umplut”. daca-i dadeati o tuica dupa, sigur ii trecea totul.

filmarea incepe la 8 si se termina la 15. copiii se joaca in ulita cu o asistenta sociala care stie cum sa-i alinieze. mutati de linga casa paraginita, cu haine curate pe ei, blonzi, ai crede ca-s pui de nemti sau nordici, trimisi in tabara de cercetasi. potop a strans ajutoare, toata echipa de filmare a adus jucarii si carti si mancare, mobila, un televizor, boierie. detergent, ulei, faina, paste, provizii sunt carate de soferi pe hol, linga plita nespalata din 1971. copiii sunt surescitati de atata atentie si atatea cadouri. mama insa.. mama s-a mutat pe bancuta, la vecini, si priveste cu ochi rai desfasurarea de forte. vrea sa plecam. are si ea demnitatea ei. n-are apa, n-are curent, n-are ce pune pe masa, traieste de pe urma ovulelor fecundate de sotul salahor la popa. dar are demnitate si muste, caine si multi pureci si un depozit de haine vechi. are de toate.

miroase a popor de asistati, de maini intinse care nu mai au nici timp sa se spele. pute a revolutie moarta-n spatele casei. si orice deodorizant ai folosi, duhoarea nu trece.

in noiembrie ’95, am fost trimisa de “buna ziua brasov”-ziarul lui cancescu, pe vremea aia senator pd, sa scriu despre inmormantarea lui coposu. intre taranistii in costum pusi la carat sicriul, iaca si deputatul brasovean sorin lepsa: mustacioara tip vrabie smotocita de cotoi, carlionti salbatici, ochi sireti. palavrageste ceva in soapta cu un alt taranist crestin si democrat, nu-mi amintesc cine. ma trag mai aproape, nea sorin si colegutii, cara senioru tzeapan pe umeri si imbina utilul cu uratul: impart grabiti locuri in comisii si comitete, se organizeaza, isi promit sustinere si voturi in viitoarele alegeri de partid.

bag tot la cap si la agenda, scriu reportaju, stoianovici si oltita il publica, “asa au zis ma? au uneltit, samavolnic, la capu mortului?”, da domnilor si doamnelor, jur pe rosu natural, pe mama si pe tata, pe papionu lu ratiu si pe ochelarii lu vadim. bine. a doua zi halimai, nea cancescu-patronu- rupe usa pravaliei, sa o dam afara pe nemernica de feher, a scris marsaviile acelea despre domnu lepsa, deputat, om curat. oltita pareaza, stoianovici se-ncordeaza, alghi sare si dansu si respinge atacul, uffffff, de data asta am scapat, raman la ziar, dar trebuie sa invat sa scriu cum trebe, sa nu-i stric apele conului aristotel. ca pana una alta, ce gatu ma’sii, imi da o paine si ar trebui sa raportez ce zice mnealui, ca’s la el pe plantatie.

departe de a fi primul sau ultimul om amenintat sa fiu concediat pentru ca l-am suparat pe bos. in presa anilor ’90, actele de curaj, prostesc, infantil sau asumat erau nenumarate. pe vremea cind infundai puscaria pentru calomnie, se gasea un batalion de cretini care sa se ia la tranta cu politicienii in batatura judecatoriei. duse-s vremurile de alta dat, cind ziaristii se masurau in cicatrici de tribunal: eu am 4 procese castigate, eu 6, la unul mi-au trimis si militianu la poarta cu mandat de aducere, hehehe.

acum, inveliti pana sub barbie, cu plapumioara celor 5, 6, 8 mii de euro pe care ii da nea felix, speriati ca isi pierd saaburile si bmw-urile primite de la firma, amortiti in saramura nesimtirii care balteste in redactiile de stiri, jurnalistii scriu dupa dictare si nascocesc beteleuri care sa-i unga sufletelul lui dom patron: da-le dreacu de stiri, nu mai bine intram in cartea recordurilor cu cel mai mare drapel din lume sau cu cea mai mare oala de sarmale sau cu cel mai mare carnat?

in goana lor dupa performante kitchioase, platitii din redactiile de stiri uita ca au intrat de mult in cartea recordurilor pentru apetitul cu care mananca rahat, non stop, de aproape 20 de ani. hai pofta buna.

slowmotion si muzica dramatica, imagini decolorat-pastelate, “parinte, dumneavoastra aveti copii?” il intreaba reporterita indurerata pe popa de la biserica unde a fost depus trupul baietelului sfasiat de caini, din televizor curg lacrimi pe parchet, sunt ale lui oprescu dupa ce si-a scos din piept si-a taiat in fatza presei, ceapa sentimentelor sale curate pentru locuitorii bucurestiului pe care ii iubeste mai ceva decat pe cei trei nepoti. chipul amaliei enache e impietrit, suferinta demna de reporter protv care stie si iti spune ca asa nu mai merge, muzica dramatica iti comanda: “plangi”. ma intreb daca aia de la bbc s-au gandit vreodata ca intr-un jurnal de stiri de televiziune, e normal sa asezi faptele pe un platouas de imnuri funerare, banuiesc ca nu, dar ei n-au avut norocul sa il aiba la carma pe nea sarbu, unchiesul infoteinmentului.

presa e manioasa, pe fiecare canal de stiri, maidanezi prietenosi, fluturandu-si cozile sunt filmati in slowmotion si prezentati ca dusmanul numarul unu al democratiei. linsajul mediatic e intregit de fotografia lui ionutz, asezata de-a pururi in coltul dreapta-jos al ecranului, sa vezi ce viata au curmat fiarele, un ingeras iesit la joaca in parc, impreuna cu fratele lui si bunica. sau… stai ca nu in parc s-a intamplat, linga parc, de fapt pe un teren privat, cum au ajuns copiii acolo si unde era bunica?

jurnalista blonda care bate cu pumnu in gardul metalic nu sufla o vorba despre asta. fac un tur de hotnews si adun informatiile. deci ionut si fratele lui au intrat pe terenul privat, inconjurat cu gard al sc. tei srl. terenul era pazit de un nene care nu era acolo cind au intrat copiii. paznicul a fost amendat ca nu avea atestat de paznic, firma cu terenul a fost amendata ca nu avea un plan de paza a proprietatii. ontanu baga o miuta cu tzestele sefilor de directii demisi. se striga sa fie adunati cainii de pe strazi dar, in cazul acesta, cainii nu erau pe strada ci intr-o curte.

niciuna din televiziuni nu sufla o vorba nici despre existenta legislatie romana care prevede ca responsabilitatea este a celui care intra pe teritoriul privat. parca vad cum imi iau flegme de la opinia publica sfasiata de durere, dar doamnelor si domnilor, ati vazut si voi in filme, cind sari parleazu in curtea unuia, te astepti sa vina ranjind catre tine dobermanu sau rotweileru sau pitbulu, e drept nu maidanezu cu cercel de la ong. normal ca unui copil de 4 ani nu-i trece prin cap ca ar putea fi in pericol de moarte. dar d-aia bunicile sunt trimise cu ala micu in parc, d-aia iti iei bona filipineza si bodiguard ucrainian. e drept si ca, atunci cind strangi linga ghereta ta de paznic o sleahta de caini nervosi, ai face bine sa nu pleci la spritz in miezul zilei si, la fel de bine ai face sa anunti seficul ca ai o spartura in gard prin care poate sa strecoara un copil de 4 ani, fugit de langa bunica.

bunica in doliu plange la televizor si spune ca toata lumea o asigura ca nu este vina ei. oooooo, dar cat de tare o minte toata lumea. ar trebui sa taca strivita de o grinda de 260 de kile de vinovatie, pentru ca, daca ea ar fi fost atenta copiii nu ar fi ajuns pe strada tuzla, in curtea depozitului lui sc tei srl.

hingherii alearga cu pusti cu tranchilizante pe strazi, presa face spume, crin antonescu e, in sfarsit, de acord cu basescu, oprescu o pune de referendum, clasa politica e-n fierbere, soboare de preoti si legiuni de casnice ridica rugi la ceruri. vacanta s-a terminat, e vremea marsurilor: impotriva lui arsinel si al rinichiului sau cel nou, impotriva maidanezilor si a exploatarii de la rosia montana. haideti la mars. mars de aici.

romanul este cel mai speriat animal din jungla, infricosat de ce-o sa zica mama si vecinii si sefu, ingrozit ca nu da bine, ca ii iese pe sub cv-ul prea scurt, poala camasii de minciuni prea lungi, mereu cu teama in suflet ca nu e indeajuns platit, ca e luat de prost, ca e luat de bun. dar mai cu seama terifiat de tot ceea ce este diferit, homosexualitate, cercei in buza, barbi de intelectual. ca orice animal speriat din padure, romanul plin de sudori, te musca de calcai, ca sa nu-l faci tu primul pe el.

experienta blogului este fabuloasa: de cate ori scriu ceva care nu se pupa cu parerea generala despre acel subiect, romanul-cititor se-nspaimanta in fata universului nou, neasteptat, “aoleu mamicuta. si acum ce ma fac?”, ce altceva decat sa-ti pui proteza si sa musti, sa-l arzi pe autorul acestor ganduri neortodoxe care ti-a tulburat pacea ovina a sufletului.

pentru majoritatea romanilor-cititori de blog, exista doar certitudini. institutiile literare ale jurnalului si eseului si povestirii sunt incendiate cu molotoavele neincrederii, venite din experientele rubedenilor si vecinilor si prietenilor sau din documentarele tv: haide frateeee ca maninci rahat, eu am un var care mi-a povestit altceva despre…

versiunea ta de adevar (indiferent de subiectul atacat), trait si redat in jurnal, este anulata indata ce nu se pupa cu teoria generala, bagand astfel romanul in sperieti: rio nu poate fi scump, periculos, murdar si plin de oameni prost hraniti, comunismul nu are cum sa fie o tara nationala, care ne-a turtit personalitatile, liiceanu nu are cum sa fie un vanitos deturnator de evenimente, concertul lui roger waters nu poate sa-ti puna un ghem de emotii-n burta: nostalgie si incantare combinata cu amareala propriilor descoperiri filozofice.

romanul speriat sare la glezna, gata sa ti-o sfasie: n-ai inteles nimic din conceptul the wall, ce te intereseaza cati bani face waters (nu ca ar fi fost vreodata vorba despre asta), pun pariu ca esti piscotara si sigur ai primit bilet gratis la concert si de fapt ce tot iti dai tu cu parerea ca noi nu avem nevoie de asa ceva.

uniformitate-asta vrea romanul, sa stea linistit ca gheorghe nu o are mai mare si nici maria mai lata, ca viata se insira pe ata, margica dupa margica, asa cum i s-a spus cind era mic, fara ca el sa-si bata capul, fara obstacole si ghicitori si pareri contrare si “pisat impotriva vantului”-cum ma urecheaza f. la mine pe blog. desi, nu-i asa draga f., eu ma ud, nu matale si sigur nu o sa te pun pe tine sa-mi speli nadragii.

dar daca totusi sare un strop si pe mine? romanului ii e frica si nu stie unde e cutia cu extraverale.