De la 1994, cu al său refren: Batistuta să ne sugă puta, am ajuns la urlete de fericire în Obor la șuturile apărate de Romero. Acum 20 de ani, am văzut meciul România-Argentina de la mondialul din America, într-o cameră de cămin din Târgu Mureș. Eram vreo 10 oameni, 40 de beri, n-are a face, am luptat cu ele, ne-am zbătut și am scăpat din împresurarea lor. Habar n-aveam că ne uităm la meciul considerat de specialiști ca fiind cel mai frumos din istoria campionatului mondial (zice frate-miu, eu îl cred). Se striga ”muieeeee băăăăi” și ”moooooori, muriiiiți!”. Desigur Batistuta ne sugea la toți puta. Puta madre, Ilie Dumitrescu le-o dă, urlăm pe ferestrele căscate, să audă ungurii că le-am băgat-o la argentinieni, să moară de ciudă. Apoi egalează Batistuta, apoi încă o dată Ilie Dumitrescu, țiganu zvârlugă, apoi Hagi, regele cartof. Distrugem camera de cămin, mai ceva ca Johnny Deep într-un acces de rock and roll. Beeeeeei, ne ducem în sferturi! Hap, luăm o boabă de la Balbo, dar tot ne ducem în sferturi, băăăăăi. Calificare istorică-cred că era Țopescu. Sau Graur. Țopescu cred că era.

Suntem pe străzi, în buricul iredentismului, ungurii cântă că sunt români, în definitiv Tibor Selymes ce mama dracului e? Poporul se îmbrățișează, se bea boroț și se stinge cu bere de Reghin, făcută cu cea mai bună apă din țară.

20 de ani și Pițurcă ne-a transformat în argentinieni de canapea. Verișorii lu Batistuta și Basualdo care nu au avut norocul să îi înfieze cineva și au rămas la orfelinat, mâncând prost și luând bătaie de la băieții mai mari. Droguri, cerșetorie, delincvență. Pițurcă ne-a luat bucuria de a ieși în stradă, după meciuri, să ocupăm bulevardele, să cântăm la universitate, să tragem de țâțe blonde din mașini decapotabile, să dansăm în fața ambasadei inamicului răpus. Pițurcă ne-a transformat în argentinieni. Dar d-ăia care nu au Buenos, tango, polo sau Nebbiolo, n-au vita argentiniană și nici Sabato sau Borges. Argentinieni de telecomandă, care puși în fața disciplinei olandeze, aleg degringolada latină. Că le e mai aproape. Și uite, dacă înclini capul la 42 de grade spre stânga, Corrientes după meci, arată cam ca Magheru. Nooot.

PS. Dacă am depune cu toții, de azi, cerere de cetățenie argentiniană și, de mâine, am începe să plătim taxe în Argentina, credeți că federația ar anula contractul cu barbugiul? Eu zic că nu.

Ce au în comun George Topârceanu și Ike Eisenhower?

July 9, 2014

dutevino, romania, tara lui ba pe-a ma-tii

1 Comment

Azi am fost să mă tund la George Topârceanu. Un poet al foarfecii care mi-a povestit despre excursia în Malta, suprinzătoarea excursie în Malta, obținută datorită decesul relației de amor a unui prieten care, în locul lui Beibi de care tocmai s-a despărțit, l-a chemat pe George în vacanță. Doar nu o să piardă banii. ”Nu am plătit nimic, că prietenul meu îmi era dator. Și eu l-am luat în Grecia acum 5 ani, când m-am despărțit de prietena mea.”

În spatele lui George, Aliona din Moldova vorbește cu o clientă despre tradiționala transhumanță spre Grecia. Aliona îi întinde crema pe păr iar femeia povestește despre insula x, singura în care nu a fost, le-a văzut în rest pe toate. De sub punguța în care e învelită ca o bucată de parizer, răsare o mână strânsă-n pumn, din care se deschid ușor degetele: Corfu, Creta, Zakinthos, Skiathos,..

…Portos și Aramis. Românul cunoaște geografia Greciei de 739 de ori mai bine decât pe cea a României. Te rupe dacă te pune dracu să te joci fazan pe nume de localități sau insule sau râuri. Știe câte bacuri sunt de luat și de unde, care e drumul bun și benzinăria mai ieftină, știe tarama și tzatziki, dar pun pariu că habar nu are că televiziunea națională elenă a fost închisă anul trecut printr-o decizie de guvern, 2600 de oameni au fost dați afară și, vreme de 5-6 luni, neplătiți, angajații postului public au emis online, până au intrat cu scutierii și i-au scos de urechi afară. To telos. Sfârșit.

De ce să-i pese soro? Grecii e puturoși, grecii e oți, grecii nu dă factură și chitanță, au ciordit bani europeni, are piscine grecii și nu plătește impozite. Grecotei cu nas subțire, cum bine zisaaa…”Cine-a zis fă, asta cu grecotei cu nas subțire, că doar ți-a picat anu ăsta la bacalaureat?”, ”Arghezi tatî, cine dacă nu Arghezi?”, ”Fă proastooo, cum să zică Arghezi? Alecsandri a zis asta.”, ”Ba nu, Topârceanu, George Topârceanu, ăla cu frizeria de la Mall Vitan.”

În fiecare vară, pogoară o mână gigantică din ceruri, trage dopul la cadă și România alunecă prin scurgere, se duce pe țeavă, milioane de români, aleargă pe țeavă și ajung în marea băltoacă a Egeei. La pașapoarte e omor. Șapte ghișee, câte 6 oameni în fața fiecăruia. Grecia, Corfu, Skiathos, Halkidiki, kalispera, kalimera. Plătesc taxa de pașaport la CEC, îmi strâng cu greu actele, când lângă mine răsare un tânăr care se prezintă: ”Bărbuțiche Florin”. Doamna casieră ciulește urechea: cum? ”Bărbuț Iche Florin” Numele e prea lung și nu încape în urechea doamnei, cum? ”Bărbuț Iche cu k Florin”. Bărbuț Ike Florin. Ca pe Eisenhower. Și el a fost în Grecia, în 1952. Poftim http://www.britishpathe.com/video/eisenhower-in-athens-1.

De acolo a pornit democrația. Întrebați-l pe George.

1 an fără Varan

July 7, 2014

romania, tara lui ba pe-a ma-tii

2 Comments

7 iulie 2015. 1 an fără Antena 3.

Pornim în căutarea predicatorului-prezentator Mihai Gâdea, despre care se spune că a fugit în Rusia. Ba nu, spun alte zvonuri, e bine mersi, purtător de cuvânt al prefectului de Teleorman. Nici vorbă, acum îl cheamă Denise, are o pereche de sâni superbi Denise și a fost văzut-văzută în tovărășia primarului Mazăre, pe unul din carele alegorice care au defilat la Carnavalul de la Mamaia ediția 2015. Poți vedea imediat că Denise a fost înainte Mihai, după buzele fremătânde și agitația care o cuprinde atunci când spui ”Băsescu” în preajma ei. Denise a întruchipat-o pe Cleopatra și primarul Mazăre pe Marcus Aurelius. O pereche desăvârșită.

Reamintim spectatorilor noștri că Mihai Gâdea a dispărut în seara zilei de 7 iulie 2014, după condamnarea lui Dan Voiculescu în dosarul ICA la 5 ani de pușcărie. La început s-a presupus că, stomac sensibil, i s-a făcut răuț de la amandina pe care a fost văzut că a consumat-o în timpul zilei. Apoi că este afectat de veștile rele care s-au abătut asupra inimoasei echipe de știri. Dar Mihai nu a apărut nici a doua zi la serviciu, așa că Mircea Badea în persoană s-a deplasat, în flic-flacuri, până la domiciliul colegului, pe care l-a găsit gol. Domiciliul. Pereții erau acoperiți cu fotografii cu primarul Radu Mazăre îmbrăcat în Cezar, divin în toga lui roșie țesută cu fireturi aurii. Deasemenea, Mircea Badea, făcând șpagatul prin casă, a descoperit o mică troiță în baie, unde o candelă ardea sub icoana lui Dan Voiculescu, fie-i întemnițarea ușoară. Și lângă poza lui Voiculescu, scria așa, pe o hârtie A4: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.”

Mamona Bădescu sau cine? s-a întrebat Mircea Badea și apoi a spart ușa apartamentului cu un perfect Ushiro Tobi Geri (pe Mircea îl puteți întâlni zilnic la Mall Cotroceni. Este paznic la patinoar și uneori face demonstrații de autoapărare în fața clienților de la Food Court).

A treia moarte a lui Eminescu

July 5, 2014

romania, tara lui ba pe-a ma-tii

1 Comment

Radu stă în Franța dar vine din când în când să-și rezolve treburi în România. L-am întâlnit acum două săptămâni. Stătea la masă cu Paul, poet, cu scrum pe piept, pe tricoul verde, cred că Fruit of the Loom. Radu e și el poet, dar nu fumează și nu pare să îi placă alcoolul. A băut o limonadă cu mentă și a povestit de vremurile când era DJ la Buzău și apoi pe litoral unde a ajuns după concursuri și examene grele, limbi străine și oratorie și butoane și mixaje. Cine era în comisia de examinare? Uite că nu mai țin minte ce mi-a spus, dar sigur a povestit că trebuia să dai dovadă de cunoștințe temeinice de socialism științific, că altfel făceai partidul de râs în fața turistului est-german sau suedez.

Nu era simplu să ajungi DJ, dacă nu aveai pile. Dar dacă aveai pile, era clar că halești pastile și LSD pe litoral, cu pumnul, cu poala. Ce tot atâta Mazăre și care alegorice, tot Ceaușescu era mai bun la producția de narcotice la hectar. Stima noastră și mândria, Ceaușescu..

Radu pleacă după Carmen, soția lui. Paul rămâne, mai ia o bere și îmi povestește de pagina lui de Facebook unde pune muzică și poezii. Țigara aruncă cenușă pe pieptul poetului Paul, ca o urnă cu rămășițele unui prieten mort, care se încăpățânează să rămână cu tine. Paul nu observă și povestește de reușita poeziei unui cetățean născut în Brașov care a strâns-pe pagina de Facebook a lui Paul-cu 20 de likeuri mai mult decât Eminescu. ”Gigolo, așa se cheamă poezia, a bătut Odă în metru antic.”

Eminescu a fost caftit de un necunoscut, acest David din Brașov care i-a tras-o Goliatului liric național, mitraliindu-l scurt cu 20 de likeuri. Mă gândesc să ridic, undeva în Piața Sfatului, 23 de august-cum se chema când eram mică și cum îi zice taică-miu în continuare, undeva la dreapta monstruozitatii de plastic a lui Radio Zu, statuia poetului necunoscut din Brașov. Să depunem coroane de flori acolo, în fiecare 7 iunie, sărbătorind marea victorie în fața moldoveanului suprem.

Paul își mai ia o bere și povestește despre protestul din fața Muzeului Literaturii, evacuat taman de ziua lui Eminescu. Bătut de două ori, de likeuri și de birocrația imobiliară, neperechele se foiește în mormânt. Dacă pui urechea pe asfalt, poți să auzi cum i se frecă oasele de pietre.

Acum două zile am trecut pe lângă Muzeul Literaturii. Șantier. Ce s-a întâmplat cu toată colecția? Nu știu. De la începutul lui iunie și până acum nu s-a mai scris nimic. Tot ce știu este asta https://www.facebook.com/events/1437942479797846/.

Literatura a fost aruncată în stradă. Și nu ajunge un like sau un share să o salvăm.

Literatură de grătar-țâțar-antițânțar

July 4, 2014

Uncategorized

5 Comments

Am ajuns samsar de cărți. Le car de colo-colo, vând din portbagaj, nu fac însă niciodată reducere. 35 de lei, prețu corect. La câte știe să facă, ziceți bogdaproste că nu vă cer 36,73. Câte știe să facă, aud mormăiala doamnei cu ochelari din rândul doi.

Știe să ucidă tânțari fără să lase urme. E atât de plină de informație, densă cum zic filologii, încât strivește insecta, dar nu lățește pata de sânge pe peretele proaspăt zugrăvit.

Știe să facă vânt. Nu poștașului pe scări ci jăratecului. Nu există carte mai potrivită să-ție fie alături în nobila activitate de perpelire a mititeilor pe grătar. O apuci de cotor și o lași să-ntărâte flăcările ca un pechinez trufaș, trecând prin fața gardului care-l desparte de un doberman frustrat. Cartea mea știe ca nimeni altcineva să se joace cu focul.

Știe să prindă în plasa vorbelor semințe de bostan. Altfel spus, faci niște cornete grozave din paginile ”Americii dezgolite..”. Mai ales hârtia capitolului 6, impregnată cu acele cuvinte, a dezvoltat o abilitate superioară de curbare, luând cu mare ușurință forma unui trombon. Cornete mai profesioniste, cu deschidere mai mare si pâlnie alungită, nu faci nici măcar din Dilema Veche.

Ce mai știe cartea mea să facă? Știe să plesnească cefe, să intre ascultătoare sub piciorul schilodit al vreunei mese, să păstreze bancnote puse la presat pentru zile negre.

Și costă doar 35 de lei. Cam cât 5 minute de sex oral pe la Câmpina.

Ce-mi veni cu asta?

Acum 2 zile, pe când forjam spre Brașov, cu portbagajul plin de cărți, în mijlocul șoselei cu 4 benzi, 2 pe fiecare sens, o domnitță desculță, într-un chilot cu imprimeu leopard și sutien culoarea pielii, a bulversat circulația cu un dans tribal. Mișcări de fund a la Beyonce, mâinile în aer, capul dat pe spate și, la final, sutienul smuls și fluturat în urletul claxoanelor pline de testosteron. Uuuuuuuu, făceau mașinile. Și eu m-am gândit că uite, fata asta care dansează umba-dumba, african-holiudian în mijlocul drumului, ar putea să-mi vândă mie 30 de cărți în 2 ore, trebuie doar să le țină la piept și șoferul amator să-i zică să se dezgolească. ”Costă 35 de lei ca să o dau jos!” o să zică fata și uite așa, peștele Feher o să vândă literatura de șosea, de drum, de grătar, antițânțar, țâțar.

Iar din banii căștigați, ridic o falnică-falică unitate de rugăciuni la marginea drumului, o troiță cum se zice prin părțile locului. Aici, eu și fetele, o să îi mulțumim celui de sus pentru clienții scoși în cale. Amin.

Doamna de Zoster-Herpes și farmecul vârstei a doua

July 2, 2014

dutevino, romania, tara lui ba pe-a ma-tii

4 Comments

Mă mânca aprig ceafa, am dibuit cu degetele niște bubițe în păr. De la căldură, sigur, mi-am zis și unghiile au rupt pielea. Seara, a început să mă doară gâtul, înțepeneala coborându-mi spre omoplat. Încet-încet venea durerea, ca o babă cu pareză care se târăște în cadru, lăsându-mi timp să despic firul în 87: am dormit prost, m-a pișcat un păianjen, am păduchi, am alergie, am torticolis, am cârcel, gât de lup și grumaz de hienă.

Doamna doctor zice: ”Aaaaaaa, păi e zona Zoster-Herpes. Știi tulpina de varicelă? Faci boala când ești mic dar varicela rămâne cu tine, trăiește cu tine 40-50-60 de ani și pac, la un moment dat, când te simte mai slab, obosit și vraiște, o pune de un surprise party și faci Zoster-Herpes. Te doare?”

Nu, mă mănâncă, mă rog, mă doare un pic gâtul.

”Păi da, că apar mai întâi bubițele și ăstea apoi coboară pe nerv. Aleg un nerv și se duc pe el. Cum la tine au ieșit în cap, o să vină la vale, pe ceafă. Într-o săptămână, cam așa, o să tracă. Bine că nu te doare, că uneori durerea e insuportabilă.”

Zoster-Herpes-Zoster-Herpes-Zoster-Herpes. Limba mi se împleticește în gură, șase sași din șase sate au șase herpesuri zosterate.

La farmacie primesc 7 pastile cu numai 350 de lei, înghit 50 de lei pe zi, o pastila mică, albă, cretă. Iau și vitamine. Bubițele explodează într-o inflorescență de soc. Rodesc, cresc, nu se duc pe ceafă ci urcă spre ureche, cotesc pe obraz și mi se înoadă sub bărbie. Câteva se cuibăresc în ureche și lobul îmi pulsează. Mă doare ceafa, gâtul de lup, grumazul de hienă.

Stres-zice Ruxandra, oboseală-zice Kiki, stres și oboseală zice Olivia.

”Hiiiiii!” -zice maică-mea. ”De la ce?” Îi zic că stres și oboseală. Se uită ciudat la mine. Nu mă crede. Ce tot atâta stres? Am copii de șters la fund? Merg la fabrică? ”Ți-am zis că trebuie să mănânci fructe. Și să bei doi litri de apă pe zi. Ți-am zis că trebuie să faci sport și să mănânci legume, vitamina C și..” Enumerarea mi se pune pe pleoape, le apasă, le-ndeasă. Trage de cearcăne, le crăcănează ca pe-o gravidă pe masa de obstetrică-ginecologie.

Bărbia îmi cade în piept și bubele mă mănâncă. În sala de așteptare a problemelor mele, lângă stres și oboseală, se așează, picior peste picior doamna Zoster-Herpes. ”Serviți o cafea? Doriți o revistă?” La câtă treabă am, nu cred că o să apuc să mă ocup prea devreme de ea.

Mama mea a jucat în Seinfeld. Și tata.

June 30, 2014

cartea de marti, dutevino, tara lui ba pe-a ma-tii

4 Comments

Ai mei nu au știut până pe 17 iunie că scot o carte. Nu le-am spus. Ce rost are? Când am plecat de acasă, în toamna lui 2011, nu ne vorbeam. Am schimbat sms-uri de Crăciun și Anul Nou în 2011. Mint, am trimis niște sms-uri în spațiu, purtând ”la mulți ani”-urile și ”să fiți sănătoși”-urile iute-iute până la al nouălea cer unde plutește degerat satelitul, care le-a ars un dos de palmă și duse au fost spre cartierul ”Astra”, fost ”Steagu Roșu”. Le-or fi primit, nu le-or fi primit? Poate că sms-urile mele nu or fi ajuns la satelit, poate au trecut pe lângă și s-au strivit de un asteroid care tocmai făcea o stânga, fără să semnalizeze. Cert e că 1 an jumate nu am vorbit cu tata și doi ani nu am vorbit cu mama.

A trecut. I-a venit fetei mintea la cap-au zis, veseli nevoie mare, la lansarea de sâmbătă, de la Brașov. Au adus un buchet de flori și au cumpărat chiar și o carte. Apoi au plecat acasă unde maică-mea, cititor avid, s-a așezat dis-de-dimineață la soare și a purces să descopere ce a făcut fiică-sa doi ani, cât n-a vorbit cu ea. Și hooooopaaaaaa, ”Măi Raluca, de ce ai scris în carte că eu și taică-tu suntem ca părinții lui George din Seinfeld?”.

Pentru că așa e. ”Cum să fie așa? Aia era timidă, îi era frică de tot, o mototoală. Și are și părul creț și eu nu l-am. Și e grasă. E drept că și eu sunt grasă dar nu seamăn deloc cu aia și..” Semănați cu ăia pentru că amândoi urlați mereu. Sunteți Niagara, nimeni nu-și poate auzi gândurile când stă lângă voi. Dacă un pârnăiaș și-ar zdrobi cu barosul lanțul de la picioare în aceeași încăpere cu voi, gardianul de la ușă nu l-ar auzi de zgomotul pe care îl faceți. Pentru că sunteți niște papagali Ara, colorați și orăcăitori.

”Cine, noi? De multe ori vecinii nici nu ne aud că existăm. Și uite, de ce ai scris că frate-tău nu are serviciu și crește 10 câini?” Păi câți crește? ”Cinci”.

Inadvertențe. Exagerări. Măsurători și evaluări care mie îmi dau 87 și lor 23. Aceleași gene, aceleași sânge, cărți, vacanțe, mâncare și apă minerală, aspirine și șampon. Și cu toate astea mie îmi dă 87 și lor 23. Nu reușesc să înțeleg matematica lor, ei nu o pricep pe a mea. Oare cum am crescut eu să fiu un om care este aruncat ca un yo-yo, ”iuhuuuuuuuuuuu”, trăindu-mi fericirea atunci când zbor, departe de România, căzând în cea mai adâncă întristare atunci când sunt strânsă în pumnul țării, la întoarcere?

Mereu atârnând de capătul gumei de cauciuc, iuhuuuuuuuuu, plutind în aer, îndepărtându-mă, offffffffffffffffff-offfffffffffff, întorcându-mă. Oare de ce eu, când mă uit la ai mei văd ceva, iar ei văd altceva? De ce eu scrâșnesc din dinți la lucruri care pe ei îi bucură?

Sâmbătă seara, la lansare, maică-mea e roșie de emoție. Îi spune cuiva: ”Fiică-mea seamănă cu mine. Deșteaptă. Îi zbârnâie mintea, ca mine. Eu la vârsta ei..”

Părinții sunt făpturi confuze. Niciodată nu se pot decide unde încep și unde se termină. Ce pot să-ți spună însă cu siguranță este că nu seamănă cu mama lui George Constanza și că nu-i frumos să-ți bârfești familia în cărți. Mai cu seamă dacă sunt de succes. Ce-o să zică vecinii?

Cum să ajungi Miss Popularitate

June 27, 2014

tara lui ba pe-a ma-tii

7 Comments

În clasa a VIII am ajuns la etapa pe țară a olimpiadei de geografie. La Oradea. Nu-mi amintesc mare lucru, doar că am dormit într-un internat friguros, că mi-am luat cizme de blugi made in Ungaria (pe care le-am purtat vreo 5-6 ani, cu disperare, în ciuda faptului că erau mai obosite decât Elena Udrea după o întânire cu președintele), că am luat de la Adrian Pintea autograf și că am participat-la presiunile doamnei profesoare Stratulat-la competiția Miss Olimpiadă unde am câștigat onorantul Miss Popularitate, după ce am distrat audiența cu 2 bancuri cu Ceaușescu, știute de la Micki Feher, campionul bancurilor din întregul CAER.

Și gata.

Robinetu cu popularitate a secat. Am tot încercat să-l storc, săracul s-a încordat, a zvâcnit, dar n-a mai putut neam să scuipe altceva decât o apă mâloasă-la început-apoi doar nămol și, în ultimii 5 ani, o tuse seacă și-un râgâit puturos.

De ce nu mă place domle și pe mine lumea?-m-am întrebat și apoi am întrebat în stânga și-n dreapta.

Pentru că ești acidă, pentru că ești un mongol turbat, ba nu, unguroaică turbată, pentru că ești arogantă și acră, pentru că nu știi să lași de la tine, pentru că sunt invidioși, pentru că ești superbă și ei nu suportă să te vadă în superbia ta, pentru că ești rea de gură, pentru că te iei de ei, pentru că nu scrii cu diacritice, pentru că ai bani, chiar așa, de unde ai bani?, pentru că ai avut noroc și ei nu a avut noroc, pentru că ești băsistă, pentru că ai păreri fixe, dar ce-ți trebuie domle să fii populară?

Muream de ciudă când vedeam cum, în ciuda celor 100 de kile, colegul Codin aluneca, exact ca un oximoronic mic enorm, bine uns cu muștar, pe gâtlejurile clienților, în timp ce eu le zgâriam esofagul ca un os de știucă. ”Ăhî-ăăăăăăhhîîî”, se scărpinau clienții-n fundu gâtului după o întâlnire cu mine. Cum faci tu măi Codine? Zi-mi și mie cum să mă fac plăcută.

Nu-i treabă simplă.

E o lucrătură de-o viață, o Sagrada Familia pe care trebuie să o construiești cu perseverență, să pleci urechea la fiecare telefon, să răspunzi și imbecilului și îngâmfatului și cocalarului, să mergi la mese, să asculți stupidități, să lași prostiile să-ți intre în păr, să le simți zumzăind în ureche, să miroși a cretin și a bârfă stricată și să nu te dai în lături de la grătare și flecărit pe la nunți. Să zâmbești, nu condescendent, că lumea se prinde. Proștii sunt ca dulăii, simt ultrasunetul ironiei, îi înțeapă în urechi și fug de tine, chiar dacă le zâmbești. Nu-s proști degeaba. Trebuie să crezi sincer în obiectivul tău, acela de a fi popular și trebuie să îți dorești cu adevărat să obții această victorie.

Nea Codine, să moară mama dacă pot. O să intru în mormânt fără să mai pot să fiu vreodată populară.

M-am resemnat. M-am apucat să scriu, mi-am luat gumă-n păr și șuturi în cur, critici și înjurături și flegme și palme peste ceafă și poșete peste capotă dar am continuat să-mi culeg cartofii de pe șirul meu de ogor, ca la practica agricolă din același vestit 1988.

Și când, în 2014, pe 25 iunie, am ajuns la capătul rândului meu de picioci, ce să vezi? Un comitet de cetățeni, să tot fie vreo 100, poate chiar mai mult, m-a întâmpinat, mi-a numărat cartofii din coș, a admirat lucrătura, finețea cu care am șters pământul de pe ei și eleganța cu care i-am ordonat. Mi-a strâns mâna și mi-a zis că tocmai am ieșit Miss Popularitate.

Acum știu ce am de făcut în următorii 26 de ani.

Balena islandeză și plevușca filipineză

June 24, 2014

dutevino

6 Comments

Drumul coboară spre Seydisfjordur ca un bețiv, grăbindu-se un pic la dreapta apoi curbându-se indecis spre stânga, centrul de greutate fugind pe piciorușele lui scurte. Pe aici, pe drumul ăsta-zice Ingman-a venit pe skateboard Ben Stiller când a filmat The Secret Life of Walter Mitty. În spatele lui exploda, în post producție, un vulcan. În fața mea-fără CGI-adevărată, mică și scumpă ca lumina ochilor-apare berea Eisbock. Noroc, skal!

Johanna închiriază camere în căsoiul pe care îl are în Seydisfjordur. E educatoare, ghidă, fost consilier local în Reykjavik, tricotează, croșetează, face ciorapi și mănuși pe care le vinde la piața de obiecte artizanale, coase goblenuri-pentru plăcerea ochiului dumneaei, are 11 nepoți, unul pe țeavă, și, în general, un mâncărici anal care n-o lasă să se lățească în fața televizorului și să se plângă de artrită.

La 58 de ani a intrat într-un clenci politic-ea e conservatoare și acum sunt socialiștii la putere-și, tragedie balcanică, coleguții de stânga i-au oprit contractele cu statul. Astfel a trebuit să înghită grădinița și să plece-n lume. S-a recalificat, că nimeni nu angaja o mamaie de 58 e ani. Și-a luat certificat de ghid și acum predă la grădinița din alt orășel din apropiere (adică o localitate cu 120 de oameni, nu 80 cât sunt în Seydisfjordur). Ce predă? Desen, islandeză, muzică, tâmplărie și living skills. Dacă nici ea nu știe să supraviețuiască, atunci cine?

Johanna e o ursoaică. Are lejer 1,90, e lată în spate și mare-n gură. În mâinile ei roșii și mari, botoșeii pentru nepoțel arată ca un suport pentru testiculele unei nutrii. ”De ce stai singură aici și nu mergi la Reykjavik să îți crești nepoții?” Johanna se scutură, ”hahaha” râde gros-uimit, cu privirea omului care tocmai a văzut un pechinez șarjând într-un galop sălbatic și atacând un rotweiler.

”Nici nu mi-a trecut prin cap să mă mut la fiică-mea. De fapt, mă și enervează că încearcă să profite de mine de câte ori mă duc pe la ea. Mă pune să fac babysitting dar eu nu sunt servitoare. Merg în Reykjavik să mă văd cu oameni, am treburi de rezolvat. Sunt un om educat, dintr-o familie bună și nu m-am gândit vreodată că o să-mi petrec bătrânețea ștergând la fund nepoți. Copiii lui fiică-mea vin peste mine noaptea în pat și patul e moale și nu pot să dorm bine. De multe ori mă gândesc să trag la hotel.”

Mă uit la ea, am câlți în cap. Johanna este biologic bunică, dar n-are nicio legătură cu doamnele cu frizuri ciocan, care împing cărucioare în parc și-ți explică beneficiul consumului de cârnați cu usturoi la copiii de 1 an. Și-a făcut datoria, a crescut doi copii și acum își păzește cu strășnicie viețișoara ei plină cu goblenuri, tâmplărie și lupte politice, în care cea mai importantă ființă este ea iar primul ministru este câinele, acum plecat în vizită la pastorul localității, tot o femeie. Johanna spune mândră ca episcopul Islandei e și el tot femeie, și încă una care încurajează o cât mai echitabilă împărțire a parohiilor între femei și bărbați și uite, în Seydisfjordur, preoteasa are 40 de ani, un copil mic, de câteva luni și n-are soț. Nimeni care să dea cu trafaletul sfințit prin casă, să strângă plasele de păianjen întinse de necuratu pe pereți.

La noi, în România, nu-i așa.-apuc să îngaim. Care crezi că e explicația?

Simplu: femeile islandeze sunt neveste de pescari. Ăștia plecau și le lăsau cu ligheanul de copii și problemele casei. Plătește, gătește, fă, drege. ”Noi am fost mereu șefele și mereu a trebuit să ne descurcăm, gândindu-ne că poate bărbații noștri nu se mai întorc de pe mare. Deci cu ce ne descurcăm mâine? D-aia suntem independente și d-aia bărbații islandezi acum nu mai suportă independența asta. Nu toți, cei slabi, preferă asiaticele că sunt umile și ascultătoare. Dar noi oricum nu avem nevoie de ei, de ăștia slabi. Să își ia câte asiatice vor.”

Johanna pufnește ca un humpback whale. Islandezii s-au schimbat și ei. Dacă acum 100 de ani le plăceau balenele, acum se mulțumesc u o fâță cu ochi oblici. Așteaptă însă să li se facă foame, așteaptă!