pe malul marii straluceste un castel disney. sa fie hotel? sa fie parc de distractii? este spitalul luminat cu neoane, finantat de printi sauditi, care trateaza gratuit musulmani-zice soferul muhamed. cand vii de la hotel spre india gate, taxiul costa 600, soferul e imbracat in camasa si miroase a lamaita. cand te intorci de la india gate catre santa cruz, taxiul costa 300, e facut din cutii de crema de ghete iar soferul conduce descult, punand talpa de iepure, crapata si inegrita, pe pedalele care miauna isteric, la fiecare semafor. “in spitalul asta nici nu stiu cand se mai opereaza”, zice soferul scump, de 600 de rupee, “ca tot timpul se toarna cate un film de bollywood.”

hanging garden atarna ca o mesa prost lipita, pe scafarlia lui basescu, batuta de vant. gradinile sunt mandria mumbaiului. intr-un oras fara cafenele, fara terase, pe ale carui plaje nu poti sta de jeg, in ale carui ape nu poti intra fara sa ti se topeasca degetelele, gradinile suspendate deasupra golfului sunt bizar de curate. indienii se bulucesc sa-si faca poze din faimosul balcon de unde -seara-luminile marinei formeaza “colierul reginei”. e zi si cineva a ridicat capacu de pe oala cu supa, un abur umple aerul si, nici vorba sa vezi vreun lantic ceva. abia distingi soseaua, conturand delicat peninsula colaba.

in varf, la marginea marii arabiei, e poarta indiei, inconjurata de un stol de fotografi, mai multi decat turisti. campionatul mondial de fotografie cu monument in spate. sunt zeci, toti trag de tine, “pictial-pictial”, le arati aparatul propriu, nu multumesc, am si eu camera, e ok, ma descurc. indienii nu au auzit de selfie, ei vor sa te propteasca scurt, cu spatele la poarta si sa te execute sumar in timp ce iti spuna “branza” sau “pasarica”. tactica nu merge. fotografii someaza, turistii alearga alandala, in tarcul ridicat de politisti dupa atentatele din 2008, de peste drum, de la hotelul taj. antrenorul isi strange echipa in jur, le da indicatii, intremati cu sfaturi, jucatorii se risipesc in multime. pe ciuci, omul cu imprimanta portabila scoate niste poze. le pune in plastic si apoi le imparte colegutilor: mostre. uite doamna din arabia saudita, cu burka trasa sub ochi cum s-a pozat ea cu poarta indiei. putea fi oricine sub panza neagra, putea fi obama, putea fi cainele lassie, n-are a face. a facut poza la intrarea in subcontinent.

pe langa mine trec 4 romance in tricouri cu cristale si iegari pastelati. si-ar cumpara un balon gigant, tip ghioaga, dar, se intreaba, “unde il punem in avion?”. niciuneia nu-i trece prin cap ca ar putea fi dezumflat. cea mai tanara isi arata dispretul fata de paleta coloristica aleasa de artistul care a creat baloanele si apoi, dupa mai multe “no-no-no” fara efect, aruncate in directia unui fotograf de monument, ii spune romaneste “da’ mai lasa-ma mai nene in pace”.

nici la taj nu se poate bea cafea. se poate manca, se poate face pipi, dar doar o cafea nu se poate bea. pe holul catre toaleta sunt lipite fotografii cu personalitatile care au vizitat hotelul si au facut si ei pipi aici: regele juan carlos, oprah, beatles, regina angliei si fostul sot al lui lady di.

in stanga hotelului incep tarabele, fasolici varate in gogosele cuib, fierturi, fructe, iti curg balele dar nu ai voie sa mananci de pe strada. stomacu de european nu face fata incercarii indiene, digestia se naruie sub tsunamiul de microorganisme, bacterii si virusi care colcaie in apa, pe uscat si in aer. sub plapumioara fierbinte care acopera bulevardele trase cu rigla de englezi, la umbra giganticelor palate coloniale, aliniati intr-un lant uman zgomotos, vanzatorii ambulanti, exclusiv barbati, nici picior de femeie, isi vand pe paturici marfa chinezeasca: zmee si pantofi, blugi si chiloti, sosete si masti de mobil, cabluri si imprimante, jucarii de plastic, vopsele de par, bratari si cosmeticale.

reapar baloanele gigant, stropite pollockian cu prafuri roz. langa, in genunchi in fata masutelor, doua mustati impletesc coliere cu ardei verzi iuti. sunt porte bonheur pentru scutere si tuctucuri. intr-o tara in care nu trebuie sa stii sa conduci ca sa-ti iei carnet de conducere, nu scoala ci ciusca norocoasa e singura ta sansa sa scapi dintr-un accident. poate pentru ca asta inseamna ca esti mai iute.

la starbucks intri printr-o poarta de securitate care caraie atunci cind detecteaza metalul pe tine. tzipa la catarama, urla la lantic, placa de titan din cap o isterizeaza. imbracat intr-o uniforma cu pene si fireturi, paznicul cafenelei sterge poseta cu detectoru de metale: deschideti va rog, narile freamata, adulmecand bombitele si pocnitorile pe care orice femeie le poarta la ea, ascunse printre rujuri si creioane de ochi. in spatele meu, un bunic procopsit face circ ca de ce nu exista valet parking. macar au cappuccino si gogosele si un decor de ingheti. caci starbucksu de india nu e la fel ca ala din mall vitan. in india, nu ai voie sa investesti, daca nu ai un partener indian, asa ca toti: vodafone, tesco, starbucks, trebuie sa scoata la film si inghetata o companie indiana si s-o convinga sa-si deschida grabnic picioarele. starbucks s-a logodit cu tata grup, si-au construit o frumusete de lant de cafenele, da’ iaca pozna, nu au valet parking.

in fata starbucks, o fetita de 3 ani, danseaza pe o sfoara intinsa la vreun metru jumate de trotuar, pe doua bete. fetita calca sigur pe ata, in ritmul batailor la toba ale mamei, un schelet tras intr-o musama maro. la cateva strazi mai incolo avem tatal tobosar si baietelul, pe la 3-4 ani, plesnindu-se viguros peste spate cu un bici gras si umed, ca limba lui verestoy atiila. indienii ranjesc, se opresc si privesc oroarea dar nimeni nu duce mana la portofel.

intre palatele goale, au crescut bube, mucegaiuri si noroi, satrele saracilor: corturi, ceaune, oameni cu picioare strambe de la poliomelita, copii cu burti umflate, lasand siraguri de cacatei la marginea drumului. si brusc, pe linga trece un ferrari. rosu.

indienii-aia de cort, aia cu lepra muscandu-le mainile, plonjeaza in buzunare si scot telefoanele mobile si incep sa filmeze. ferrariul franeaza si opreste in fata unei cladiri coloaniale fabuloase. soferul nu coboara, se ascunde dupa geamurile fumurii. usa palatului zboara de perete si pe scari alearga elevi, in costumase cu stema heraldica aurie, lei si dragoni sprijinind un scut cu crucea templierilor. e una dintre scolile crestine. dar este sambata, ce cauta astia la scoala? 

prakesh spune ca vor sa schimbe legea si copiii sa aiba tot weekendul liber. e ingrijorat: “o sa aiba mai putin timp pentru studiu. nu o sa mai fie atat de pregatiti si nu o sa mai fie mandria indiei, exportul nostru numarul 1”

ferrariul pleaca, il privesc cu mila cum isi salta ca un porumbel olog garda prea joasa peste soseaua care valureste, ridicata de radacinile de banyan. la stanga creste imensa, cea mai scumpa casa din lume: antilia, casa miliardarului mukesh ambani.

prakesh zice ca inauntru locuiesc doar 4 oameni si sunt ingrijiti de peste 200 de servitori. wiki zice ca sunt 600 si contructia a costat aproape 2 miliarde de dolari. mukesh a luat terenul de la un orfelinat, pretinzand ca il va folosi pentru constructia unor facilitati pentru ajutorarea copiilor sarmani. hahaha. pe langa problemele morale, exista incalcari ale normelor de zgomot, ale reglementarilor armatei si ale arhitecturii vastu. asa ca nea ambani nu s-a mutat nici acum in cladire, de frica ghinionului care l-ar putea paste. mai multe aici http://en.wikipedia.org/wiki/Antilia_(building)

antilia e dovada vie ca baronii lor sunt mai smecheri decat ai nostri. dar ca si astia de teleorman sau dolj, se tem si ei de mania celui de sus. si ca nu e valet parking la starbucks.

masina lui rakesh a fost botezata “queen of the road”. pe luneta scrie “busque, compra y encuentra algo mejor comprelo”. italiana-se lauda rakesh si apoi ma intreaba, tot in italiana:che tal? e spaniola prietene. italiana, spaniola, acelasi lucru, oricum e fan messi care e ceva intre spaniol si italian. dar si “romania” e un nume foarte romantic. daca ar avea o fata, rakesh i-ar spune romania. “am cunoscut foarte multi romani, vezi acolo in caiet”. rakesh e sofer, ia turisti de la hotel si ii plimba prin desertul rajastanului sau ii cara la delhi. la finalul calatoriei, ii roaga sa ii scrie impresii in caiet, un catastif mare si gras, cat cartea de telefon a new yorkului in ’86. gasesc multi australieni si italieni si francezi dar nicio mariana si nici urma de mihut. de unde e ideea asta cu caietu? de la un cuplu de turisti englezi care i-au spus asa: rakesh, esti un baiat extraordinar dar trebuie sa faci urmatoarele lucruri- sa inveti engleza, sa vorbesti cu turistii, ca prinzi limba gratis; nu conteaza ca spui tampenii, totul e sa continui sa vorbesti, ca din greseli se invata. si trebuie neaparat sa tii un caiet in care sa ii pui pe turisti sa scrie impresii.

toata lumea il lauda pe rakesh, spun ca e un highlight al calatoriei in india, ca jaipurul fara rakesh e ca micul fara mustar si humanitasu fara liiceanu. rakesh sporovaieste in fatza: uite indragostitii, le-au spus parintilor ca se duc la scoala dar ei se intalnesc pe la colt si se pupa, si daca afla parintii ca sunt impreuna, avem remake de romeo si julieta. de ce? pentru ca orice parinte stie ca tu, copilul, nu esti in stare sa iti alegi un partener potrivit si sunt, din principiu, impotriva oricarei relatii. “uite fiica-mea (aia pe care ar fi putut sa o cheme romania), chiar daca vine cu unul frumos, destept si bogat, eu tot o sa zic ca e praf si o sa vreau sa il aleg eu.”

rakesh sare cu o statistica, zice ca doar 2% dintre parinti sunt de acord cu alegerile sentimental-sexuale-matrimoniale ale copiilor si doar 1% accepta casatoriile inter-religioase. dar, “let me tell you”, musulmanii si hindu sunt cei mai buni prieteni aici. in pakistan e nasol, ca musulmanii prind fetele hindu si le violeaza.

uitati-va in dreapta-comanda cu un ranjet viclean. ce e in dreapta? este gradina unde tinerii jaipurezi vin sa faca “ciki-ciki-bum-bum”. rakesh face cu ochiul multumit, parca spunand din pleoapa ca orice problema are o solutie. nu poti sa mergi cu iubita acasa sa va penetrati, ca iti sare maica’ta in cap? perfect. te duci la hotel. nu, nu se poate nici sa mergi la hotel pentru ca aici se pot caza numai cei care au domiciliu in alta localitate. deci-fiind localnic-nu poti lua camera la hotel. dar poti sa mergi in orasul alaturat. toata afacerea te-ar costa 300 de rupee hotelul si 100 de rupee pastila de dupa, deci 400 cu totul. si atunci, cum poti sa faci ciki-ciki-bum-bum fara sa dai faliment? daca stai prost pe cascaval, te duci la gradina publica, platesti 12 rupee intrarea, deci 24 pentru amandoi, si te bulanesti in tufisuri. care nu-s prea multe. rakesh zice ca tot jaipurul trage la marginea gradinii sa vada pornosag gratis. si live. “ciki-ciki-bum-bum. vrei sa oprim?” nu multumesc, e prea devreme. in lacul de la poalele lui amber fort, o domnita se spala vartos la subrat, asa, cu doua bluze pe ea.

rakesh zice “bano”, in italiana desigur. “ai grija si nu iti lua nici ghid, nici nu cumpara nimic de aici. jaipur e cheaty bazaar. iei tricou, il speli o data, s-a dus vopseaua. cu bijuteriile e si mai grav. cumperi unul cu 12.000 de rupee, ii arzi o ranga in ecran si bucatelele le vinzi pe post de smaralde. profit garantat”. smaralde de la samsung si erotism de gradina de zarzavat.

rakesh rade si-mi face cu ochiul. si ciki-ciki-bum-bum. si cu banii luati. iata o amintire numai buna de scris in caietul lui de impresii de calatorie

tatal lui neha a visat un barbat care i-a spus sa se mute din mahalaua unde stateau si i-a indicat unde sa se aseze. tatal fetei s-a executat, si-a luat cei 5 copii, nevasta si calabalacul si iata ca noul vecin, primul om intalnit, l-a luat de mana si l-a dus la barbatul din vis. acesta i-a oferit o farfurie cu mancare si de atunci a devenit guru-ul familiei. “tot ceea ce am facut vreodata, tot ce am intreprins se datoreaza acestui om”.

neha ma conduce, pasi mici, stransi in foldurile sariului visiniu, pana la fotografia lui Data, tata in hindi. guru-ul are parul incalcit si barba lunga, seamana leit cu rasputin si priveste cu ochi intensi, din lumea lui 2d, intinsa sub sticla tabloului, spre familia pe care a lasat-o in urma, dar care continua sa il venereze. “nu e mort. doar carnea a fost lepadata. dar sufletul lui este aici, pretutindeni.”. sub tablou este o nuca de cocos.

nuca de cocos e pe placul lui data, daca-i dai o nuca de cocos rezolva orice problema pe care i-o ridici. “era un baiat bolnav de cancer la creier. doctorii nu ii mai dadeau nicio sansa, parintii erau distrusi, sufereau si vedeau cum li se stinge baiatul. dar au fost sfatuiti sa vina la templu si data le-a cerut sa aduca o nuca de cocos si sa o aseze sub poza lui. si baiatul s-a vindecat. traieste si acum, sanatos si are familie si copii”.

neha imi vede grimasa. poate ar fi mai bine sa ma convinga cu o poveste care nu implica miracole medicale.

baga mana in desaga cu minuni si iaca istorie: sotul lui neha a fost convins de taica-su sa plece de la firma de marketing, unde era director si sa isi faca propria afacere cu textile, cam ca 99,7% din populatia jaipurului. neha si-a lasat postul de profesoara de franceza la scoala primara si, impreuna s-au inhamat sa faca bani. dar vezi bine, soarta nemiloasa si karma puturoasa, tata-socru s-a imbolnavit, fara banii lui, biznisu cu textile s-a desirat si dus a fost. erau saraci si aratati cu degetu de restu familiei: sunteti puturosi daca nu ati fost in stare sa tineti in picioare pravalia. copiii mieunau, disperarile se umflau si, strivita sub acest munte de rahat pe care viata i l-a asezat pe piept, neha l-a visat pe guru.

guru, ca si decedatul socru, i-a zis ca trebuie sa deschida alt biznis. neha s-a apucat de block printing iar barbata’su de creat ceramica albastra, traditionala in jaipur. au invatat mestesugul dar de unde bani sa investeasca? din nou apare guru in schema, acest ben bernake al “vizionarilor indieni”. in vis, guru sta in fata celor doi soti si le da fiecaruia cate o moneda.

“semn ca vin banii. si ce sa vezi: sotu scotoceste pe un dulap, cautand niste acte de care aveam nevoie si, in foiala aia, da pe jos un dosar in care gasim 800 de actiuni, fiecare valorand nimic, vreo 2 rupee juma.” (un dolar e 60 de rupee, deci aveau 13 parai).

da’ uite ca de a doua zi pretul actiunilor incepe sa creasca, mai intai cateva sute, apoi cateva mii, apoi cateva zeci de mii. neha vinde 600 si 200 le pune deoparte, sa fie pentru mai tarziu, cu banii scosi da drumu la biznis, totul merge perfect si barbat’su zice: hai sa vindem si restu de 200 de actiuni, sa ne luam si noi niscaiva lucruri noi prin casa. dar pretul cazuse din nou la 2 rupee. “primesti cat ai nevoie, nu ca sa te imbogatesti” declara neha. apoi mangaie cu privirea portretul lui data si spune “are puteri foarte mari. a fost vazut in acelasi timp si la jaipur si la varanasi. e un sfant”.

la gat ii atarna un colier de aur, in care e prinsa poza lui data, de gene ii sunt prinse lacrimi. deus ex machina.

oare ce ne face sa credem in interventii divine, in extraterestrii, miracole, sfinti si vrajitoare? aflati mai jos din fabuloasa prelegere tinuta de michael shermer, de la skeptic.com

http://www.ted.com/playlists/74/our_brains_predictably_irrati