biserica neagra, prima scoala romaneasca, cetatea si muzeul de istorie din piata sfatului (pe vremea copilariei mele piata 23 august). ai zice ca avem in brasov o sumedenie de muzee, chiar am fost facuta pioniera intr-o sala cu mihai viteazu si stefan cel mare, stand cuminti la coada, dupa tovarasul nicolae ceausescu si tovarasa, in marime naturala, tintuiti de perete-ce premonitie a avut artistul-ca la targoviste, in decembrie 1989. cu toate astea, eu cred ca am crescut intr-un oras fara muzee. un oras acultural, care nu s-a schimbat defel, sarmanu. da, e drept, au curatat de rahati turnul alb si l-au umplut cu armuri si sabii, kitsch fals-medieval. si au pus un acoperis de sticla turnului negru, alta viata, nu mai vin rocarii sa dea cu petarde, sa sperie gravidele din maternitate.

dar restul, ce s-a intamplat cu ele? cetatea? loc de nunti si cumetrii, cu chelneri la fel de primitori ca o populatie asediata, care, in sfarsit, cedeaza si deschide portile in fata ostirii inamice. biserica neagra? niciodata deschisa in weekend; cand am reusit-acum vreo 5 ani-sa intru in ea, nu existau nici audioguideuri, nici flyere, nicio urma de informatie despre monument. turistii japonezi umblau cu gatul frant, capul cazut pe spate, gura cascata  si ochii cat farfurioarele, incercand sa priceapa ce-o fi de priceput din covoarele de pe pereti, orga tacuta si picturile ascunse in penumbra.

muzeul de arta? un parter trist, inghesuit, vis-a-vis de cladirea primariei. genul ala de loc sters si trist unde te astepti sa dai peste functionari care nu au aflat ca brasovul nu se mai cheama orasul stalin: serios? de cand? “de cand a murit stalin, in ’53. martie”, noooo, pe bune? si noi in ce an suntem? “2014.”

prima scoala romaneasca : un alt loc unde se “ungeau” pionieri. nu i-am mai calcat pragul de prin ’94, cind am facut un articol pentru ziar, nu mai tin minte exact, parca era ceva despre o carte straveche aflata in posesia muzeului.

imi amintesc de busan, un soi de constanta a coreei de sud. avea de la muzee de istorie de 5 feluri, la muzeul cinematografului, animatiei, muzeul kim-chiului (mancare traditionala) si muzeul dedicat lui teddy bear. muzeul copilariei si muzeul iluziilor optice. muzeul instrumentelor muzicale din toata lumea si muzeul insectelor.

la ei se poate. la noi, daca nu faci carciuma, sala de bingo sau mall, nu ai nicio sansa. brasovul nu are nimic despre revolta muncitorilor de la steagu rosu, din 1987, nimic despre traiul in comunism. nimic despre mamaliga, ostropel sau mujdei, nimic despre transhumanta, ciobani sau urda, despre sasi si despre evrei. macar despre adrian sarbu sau tiriac, ca tot sunt copilasii urbei, am fi putut sa avem ceva. dar de unde bani dragii mosului. de unde bani si pe cine ar interesa?

brasovul nu are nimic. ce rost ar avea? orasul intreg este un muzeu: muzeul durerii in cur ca nu avem muzee.

hai mai bine sa mai punem niste flori pe-un rond de circulatie.

wordpress îți dă posibilitatea să observi ce au căutat oamenii care au ajuns pe blogul tău altfel decât prin accesare directă. cei mai mulți îmi stâlcesc numele sau se uită după un articol anume. dar sunt și fascinante căutări, care ne spun multe despre relația românului cu internetul, cu limba română, în general și cu sexualitatea, în particular. pentru că, majoritatea căutărilor care nu conțin numele blogului sau pe al meu, sunt legate de un subiect erotic.

în general avem așa:

1. tehnica dialogului. folosită de cei care îl iau la întrebări pe goagăl, crezând că în spatele ecranului e un pervers în pijama, care muncește de acasă și știe răspunsurile la probleme de tipul:

-cum dracu au iesit amandoi autisti?

-cine sa operat de peritonita?

-ce crezi ca realizezi daca imi faci sicane ?esti mandru de ceea ce faci? pentru asta ai lasat sa treaca 4 ani ?

-cum ajungi deler de droguri?

-ce este o lebada?

-cum construiesc un aparat de jumulit pui?

-cum te tratezi de meduza otravitoare

-caut domn cu bani

-am cosuri pe picioare-ce sa fac sa mi se duca?

-imi zvacnesc tamplele in engleza

 

Această tehnică prezintă și varianta domenizării. Am găsit un singur exemplu, dar cred că este definitoriu pentru genul de căutare în discuție:

–www.ce pot face dacă pisica a inghiţit un os de pui si a ramas in git.ro

 

2. tehnica stream of consciousness

draga jim, daca citesti asta si nu intelegi un cuvant, pentru ca nu stii romana, sa stii ca oricum n-ai pierdut nimic. nici doamna gina din bacau nu s-ar descurca

3. apoi vine tare din spate căutarea alinării sexuale. greșelile de spelling multiple, demonstrează-zic eu-că tastatura a încăput pe mâna copilașului de 9 ani. sau a unchiului diliu, pe care știm cu toții, ai lui l-au făcut la băutură

jocuri de palit curvele la buci

cicolina face secs cu cai

femei gugal

fete de la tara dezbracate amatorial

cururi isus

mastrubarea deschide ochii

se masturbeaza pe vorbele cumnatului video

pozitia sexuala furculita

penis de berbec

si ar mai fi și următoarea, pe care totuși nu știu dacă să o încadrez la alinare sexuală sau la fabule

calugarita vs crevete

4. tehnica Nichita Stănescu aka necuvinte:

filmul sparga torul de nuti

vand pat de cap tractor

imagini masca la bubat

cainele de rasa pocar spaniol

dam de un poker putregaiule desene animate

5. tehnica imagistică, 1000 de cuvinte care fac cât o poză, de care vrei să dai și speri că cineva a descris-o întocmai cum o faci tu:

maimuta care isi baga degetul in cur apoi in gura si lesina filmulet

melodie populara sarbeasca oi nino nino

facand baie si fumand

desculta in strampi

cazinouri ma omor

oameni si trepte

Și, pentru final am păstrat, deși se încadrează clar la prima categorie, una din căutările cele mai filozofice ale ultimelor 4 luni. Cineva s-a întrebat și, astfel, a ajuns pe blogul meu: ce diferenta e intre curvie si preacurvie?

Știu că respectiva persoană nu a găsit la mine răspunsul. Pentru că nu eram pregătită. M-am interesat și acum știu și eu că există diferențe. Iată-le:

”Din textul Sfintei Scripturi, observăm clar, că :

  1. Curvia şi preacurvia sunt 2 practici diferite
  2. Atât curvia cât şi preacurvia sunt păcat
  3. Nici curvarii, nici preacurvarii nu vor ajunge în rai
  4. Atât curvarii cât şi preacurvarii sunt numiţi nedrepţi

Ce înseamnă totuşi curvie sau preacurvie?

Curvie este acel în care sunt implicaţi 2 persoane necăsătorite. Dacă eşti necăsătorit încă şi te implici într-un act sexual, eşti curvar (curvă).

Preacurvie,  este acel în care eşti căsătorit dar întreţii relaţii sexuale cu altă persoană, fie căsătorit fie necăsătorit. Deci, înşelarea ta în căsătorie este preacurvie.  Dacă eşti căsătorit şi întreţii alte relaţii sexuale decât în cadrul căsătoriei, eşti preacurvar (preacurvă).

Deci, nu vă înşelaţi… nici curvarii nici preacurvarii nu vor ajunge în rai… Nu poţi să te numeşti creştin şi să fii curvar sau preacurvar…

Ce să faci dacă totuşi ai curvit sau preacurvit până acum?

E trist şi dureros să zaci în păcatele tale şi să nu faci nimic pentru a ieşi din ele… Dar ai o şansă să fii eliberat, iertat de aceaste păcate! Aceasta este vestea bună pe care doresc să ţi-o spun!”

 

Puteti citi mai multe pe http://maranatta.wordpress.com/2011/11/08/care-este-diferenta-dintre-curvie-si-preacurvie/

aseară am fost la o dezbatere despre toamna românească, organizată de grupul ”niște cetățeni”. toamna românească a venit după vara turcească și după primăvara arabă, deși toamna noastră a fost cam scurtă și anemică și încadrarea sa într-un anotimp revoluționar, mi se pare la fel de forțată ca cea a lui adrian păunescu în panteonul poeților naționali. numele evenimentului a fost presă vs. preș și a fost mai mult o dezbatere lingvistic-deontologică, unde jurnaliștii s-au luat de gulerele cămeșilor: ”jurnalistul meinstrim este jurnalistul cocalar”-a zis o voce. ”bre, cum îți permiți să zici de mine că-s cocalar și plătit? că uite eu lucrez la cutare stație de radio și nimeni, niciodată nu mi-a zis ce să spun și ce să fac”, ”păi haideți să definim ce înseamnă jurnalismul independent”. nuanțe, grade de comparație, obiectivitate, lipsă de obiectivitate, există obiectivitate și ce este ea? stați, nu generalizați, sunt și jurnaliști de la presa meinstrim, care își fac treaba, dar totul depinde de politica editorială a publicației unde lucrează. ”păi dacă nu-i convine, dacă publicația respectivă nu spune adevărul, jurnalistul cu sufletul curat ar trebui să-și dea demisia și să plece acasă” zice un domn din sală. Matei Budes spune că poate jurnalistul cu sufletul curat are copii, la fel de curați la suflet, pe care trebuie să îi hrănească.

cei din sală dezaprobă, conștiința e mai importantă decât stomacul și jurnalistul trebuie să plece în alt loc, care îi permite să-și facă meseria. și din ce să trăiască frățiorilor, să ia un miel în brațe și să-l plimbe pe la stația de metrou, ”vasilică cu noroace, dă un ban, da știi că face?” sau să-și agațe de gât, ca brahmanii indieni, un bol de alamă, în care poporul să arunce, din milă, niscaiva gologani?

se poate și asta. se cheamă crowdfunding. băieții de la casa jurnalistului trăiesc din astfel de donații. nu-mi dau seama cât de bine, dar nu prezintă semne de subnutriție. e drept, Radu Ciorniciuc e slăbuț, nu cred că mănâncă mult. și, la vârsta lui, poate că-l mai ajută părinții cu o pereche de șosete. dar ce te faci cu ăia care nu au avut bani de prezervative și au copii de ținut, grădinițe de plătit?

ați da bani pentru proiectele jurnaliștilor independenți, adică alde Rise Project, Casa Jurnalistului, blacksea și cine-o mai fi?

grenada întrebării e prinsă de Cătălin Georgescu, acest Luminița Huțupan al discuțiilor despre obiectivitate-etică jurnalistică-finanțare și aruncată în poala lui Ciorniciuc: ”ia zi domnu`, voi câți bani câștigați la Casa Jurnalistului?”. E ok, suntem bine-declară neconvins Ciorniciuc. Paul Radu-intimidant prin experiență și, în același timp, un soi de sfiosu din albă ca zăpada, spune că și ei, la Rise, au proiecte de crowdfuning și uite, în doua luni, au strâns 400 de euro. ”mi se pare bine” adaugă repede.

Mie mi se pare îngrozitor de puțin, căci vorba aia, eu vin din publicitate. Unde 400 de euro sunt restul de la pâine.

Ioana Moldovan cere publicului să răspundă la întrebare: ați finanța proiecte jurnalistice speciale, adică ați da bani din buzunarul vostru ca Matei, Radu, Paul și restul de jurnaliști neplătiți de moguli, să vă aducă informație nefiltrată printr-o politică editorială tarată de interese comerciale?

tăcere. deci? publicul îngână un da, nimic clar, nicidecum decis. dar totuși un da. Laurențiu Diaconu Colintineanu le-a spus, de mai multe ori, pe bună dreptate, ”presa e un biznis, oamenii care scriu trebuie să trăiască, să își câștige un salariu. ceea ce nu înseamnă că sunt niște plătiți, ci că își fac meseria”.  în sală, întins ca o plăpumioară peste cei prezenți, e un idealism plin de așteptări, care ține de cald naivității-nișate a generației ”neam săturat”. îmi pasă de roșia montană dar nu-mi pasă ce pune pe masă sau dacă are bani de țigări, jurnalistul care scrie despre roșia montană. vreau să știu mai multe despre gazele de șist dar nu vreau să știu din ce-și plătește ziaristul independent telefonul și benzina.

aș putea continuaaaa hăăăăt, dar n-are sens. ca să-nchei totuși optimist, uite cum merge treaba în turcia, o țară în care mass-media este geamănă univitelină cu cea din românia. după ce citiți, vă aștept să spuneți ce gândiți.

https://cpj.org/2014/02/attacks-on-the-press-turkey-analysis.php

hawa mahal-adica palatul vanturilor (nu are legatura cu flatulatia, cum s-ar gandi orice ghidus romanas) este locul in care maharajahul isi tinea femeile, ascunse, ca sa nu le vada tot tarabagiul care se intampla sa treaca pe linga. “dar bine papiciulo, nici chiar asa de ascunse, adica sa putem si noi sa vedem o lecuta in exterior” a cerut sefa de sindicat a haremului. si uite asa a fost construit hawa mahal, un soi de fagure dantelat, prin care domnitele puteau sa vada ce se intampla afara, dar care bara orice privire indiscreta venita din strada.

vezi si esti nevazutintrarea te costa mai putin de 1 dolar si asculti inepuizabila absurditate a textelor recitate emfatic, pe mai multe voci, de catre cetatenii tocmiti de audio guideul muzeului. fiecare curte interioara sau terasa are o voce a ei: “eu sunt a doua curte interioara, la mine se retrageau, in jurul havuzului, doamnele haremului si petreceau cu opium si hasis, apoi se dedicau gratios batailor cu flori, sub privirea binevoitoare a maharajahului”. “eu sunt terasa pe care fetele se retrageau sa se racoreasca, in zilele calde de vara. se spune despre mine ca sunt o minune arhitectonica. si chiar sunt pentru ca..”. si tot asa si tot asa. urmeaza platformele pe care femeile erau purtate in lectici, pina la etajul 5, ultimul, pentru ca, desi i se spune palatul vanturilor de la curentii de aer care se alearga prin miile de orificii si ferestruici, caldura de aici le rupea pe doamne la subtiori si, daca ar fi ales scarile, se imputeau ca niste capre.

palatul vanturilore sarbatoare, ziua mondiala a zmeelor, bazarul e inchis, asa ca tot vanzatorul din bazar si-a luat familia si a venit sa viziteze obiectivele istorice ale jaipurului. nu e nimeni care sa care poporul in lectici, urcam pe scari. e cald si din gecile de piele isi scoate capul ca o cobra, un miros iute care te musca otravitor, de nas.

toata lumea ma invita sa apar in fotografiile de familie si sa zambesc neamurilor de indieni care nu au ajuns sa viziteze hawa mahal si nici nu au vazut vreun caucazian vreodata. strang maini, zambesc, spun politeturi, ma recomand, zambesc, strang maini-sunt ceausescu in vizita de lucru la salaj. “where you from?”. romania. nimeni nu stie ce e aia, gradina maicii domnului fraierilor. care domn? haideti si faceti o poza si cu mine si cu copilasul si cu adolescentul care imi pune brav, o mana dupa talie. doar femeile au curaj sa ceara ceva, barbatii stau cu falcile prinse in fulare, la doi metri distanta, sa nu se contamineze cumva si sa le creasca tzatze sau solduri de la noi. un tanar din calcutta care munceste la fabrica de calculatoare din jaipur, se ofera sa ne duca la festivalul zmeelor, la lac. nu chiar acum.

dupa geamuri suntem noi care te facem pe tinemai intai mergem la city palace, unde locuieste ultimul maharajah, uns in 2011. un pustan de 13 ani. infiat in 2002 de catre His Highness, First Amongst the Rajas of India, Lord of Princes, Great Prince over Princes, Lieutenant-General Sir Sawai Man Singhji Bahadur the Second, Knight Grand Commander of the Order of the Star of India, Grand Commander of the Order of the Indian Empire, Maharaja of Jaipur, maharajahul adolescent a picat intr-un scenariu mult mai complex decat cel din game of thrones. o particica din povestea lui este aici http://www.theguardian.com/world/2011/apr/26/jaipur-maharaja-padmanabh-singh.

pink cityinchis in palatul cu sute de camere, padmanabh, exact ca haremul stramosilor lui, nu vede strada. in curtea palatului e halimai. munti de gunoi din care se-nfrupta maimute, pisici si vite scheletice, caini si capre imbracati in tricouri jerpelite, babe cu bube. pardon, bube cu babe, caci buba e mult mai mare decat omul care o are. portile imense, ornamentate, izoleaza curtea interioara de curtea exterioara. 300 de rupee si ai acces la bucatica din palat care a fost donata de maharajah orasului jaipur. poarta de securitate, aia care ar trebui sa tiuie atunci cind iti simte placa de titan de pe cap, nu e functionala. e mai putina securitate decat la starbucksu din mumbai, chiar daca jaipurul nu a fost ferit de atentate teroriste. maine va povestesc despre expozitia de arme, trasuri si cum arata camasa celui mai gras om din lume, cel care manca 2 pui prajiti la micul dejun.

azi am ezitat in privinta subiectului blogului. de fapt nu in privinta subiectului care este  “teapa”. ci in privinta povestioarei care merge la brat cu subiectul. sa fie despre anuntul “se inteapa rotile. nu va riscati!” vazut pe o poarta in brasov? sau despre masajul ayurvedic, ala adevarat, istorioara de folos atunci cand o sa va traga de maneca iubita adolescenta, “papi, papi, vreau la masaj d-asta care incepe cu a”, ca sa nu dati banu pe replici chinezesti?

varianta doi, ca sa termin dracului cu postarile din india.

masajul ayurvedic vine din kerala si, daca nu il faci ca turistul rus, la hotel, el iti este “operat” pe corp, intr-o clinica, de catre asistentele si asistentii unui doctor. doctoru iti da ceai, vorbeste cu tine despre starea vremii si valul de violuri din delhi, este doctor in small talk. si apoi, cum spuneam, te da pe mana unei domnite, care te baga in camera incalzita la 40 de grade, te dezbraca la pasarea goala si-ti da un chilot de tifonel si, desi esti goala, c-un tifon nevolnic acoperindu-ti rusinea, dinsa se apuca si, pret de 45 de minute, iti picura ulei fierbinte pe frunte, in mijloc, la liziera parului. uleiul curge continuu, gros si cald, creierul se pune picior peste picior si ordona o pina colada, nu te mai bate la cap cu niciun gand stupid. daca ti-ar duce cineva capul la urechea lui, ai fi un soi de scoica, in care ar auzi marea. mainile cu degete fine ale domnisoarei din kerala, aduna pielea falcilor care s-au desprins extatic, sunt sigura ca arat ca un saint bernard latit in fata cabanei, la soare. in timp ce cu mana stanga tine ulciorul din care toarna ulei, cu mana dreapta maseaza fatza, pielea ta+degetele ei=love. miroase amarui, a nucsoara combinata cu ceai verde, e cald si tifonelul de la pasare s-a imbibat de uleiul care curge prin par si pe spate, se strange intr-o baltoaca pe scaunel. hopa sus, ne mutam la masa de masaj.

ornament de templue din plastic, o tava dreptunghiulara cu o adancime de cam 7 centimetri. in camera mai apare o fata care pune intr-o oala mare, de 5 kile, ulei ayurvedic la incalzit. prima asistenta imi povesteste ca mai are doi ani si se marita cu baiatul pe care il iubeste, pentru ca ai ei, departe, in kerala, se chinuie sa stranga bani pentru zestre. “si daca va despartiti pana atunci?”-intreb cu ochii inchisi, latita si jumulita, ca o rata la tava. fata stie cum arata viitorul, e un jules vernes al relatiilor si nu poate fi clintita din viziunile ei: “normal ca o sa fim impreuna”. totul e stabilit cu mult timp inainte ca ea sa se nasca, parintii ei au strans banii, 15.000 de rupee, ca sa o trimita la scoala de masaj ayurvedic, asa a ajuns la jaipur, aici l-a intalnit pe el si, desi e din alta casta, toata lumea e de acord cu mariajul, deci ce rost are sa ne intrebam daca vor mai fi impreuna peste doi ani? toate obstacolele posibile au fost trecute, e mana lui vishnu, e mana lui shiva sau poate chiar a lui krishna. uleiul s-a incins.

fetele inmoaie doua prosoape in uleiul cald si le storc maiastru, pornind de la talpa pina la cap, intr-un sincron perfect, lichidul curge pe dreapta si pe stanga si trezeste stomacul, care vibreaza, se-nfiorara plamanii si inima bate altfel, apoi o noua tura de lava pe versantii trupului, se scurge in masa-tavita, cinci litri de ulei care sunt apoi colectati si revarsati din nou peste corp. “intoarce-te pe burta!” vine comanda simpla.

sa le folosimsunt bambi insa, abia m-am nascut si nu pot sa ma tin pe coate, alunec in tavita cu ulei si fetele trebuie sa ma ia, cu chilotul meu zdrelit care arata ca un servetel cu care ai tras zeama de pe un snitel scufundat prea tare in grasime. ma intorc miloase in bala calda si alunecoasa, plutesc in ulei si uleiul imi curge pe spate, din nou, la doua maini. pielea se ridica, vibreaza, ca o toba africana in care cineva bate cu palme invizibile, 50 de minute fetele canta la mine si eu stau in cratita mea, lobotomizata.

pe masa de masaj ayurvedic, toti oamenii sunt prosti. si fericiti. si totusi, ce legatura are asta cu teapa? raspunsul e simplu: daca iesiti de la masaj ayurvedic si nu va simtiti la fel de proasta ca elena basescu si la fel de relaxat ca iliescu, inseamna ca n-ati fost la un ayurvedic adevarat.

neagu djuvara e un batran elegant, care nu a facut burta si nici ceafa de la costita cu varza. are 98 de ani si un sac de teorii care nu preamaresc reusitul popor roman, crescut ca o papadie prafuita, la intersectia timpurilor si a drumurilor hoardelor invadatoare. noroc ca e batran, ca altfel il bateau conationalii cu adidasi de porc peste cap si ii rupeau mana cu care a scris atatea samavolnicii la adresa marilor urmasi ai dacilor.

cum ar fi “thocomerius negru-voda. un voievod cuman la inceputurile tarii romanesti”. ce spune domnu djuvaru? ca tara romaneasca a fost facuta de o elita razboinico-politica de origine cumana, ca insusi tihomir-aka negru voda, descalecatorul tarii romanesti-este tochomerius, cuman sadea. si ca fiul sau basarab-nume care se presupune ca inseamna “regele tata” in cumana-era, normal, tot un cuman. ca doar mamica sa nu l-a facut cu laptarul genovez.

care va sa zica, valahia a fost modelata din salba de satuce si asezari triste, de catre mainile dibace ale razboinicilor cumani, populatie de origine turcica, venita dintr-un cot al raului galben, din china. mai mult, primii voievozi-se presupune-erau catolici si ortodoxia a aparut cateva sute de ani mai tarziu.

‘fugi domle de aici” zice chelnerul de la sura dacilor. “noi suntem urmasii lui decebal si ai lui traian. niciun cuman. zamolxe era si el ortodox si romania e gradina maicii domnului, a zis si papa cind a venit si a ingenuncheat in piata si a pupat pamantul. povestea asta are in ea mana evreiasca, iar astia, se stie, vor sa ne ia tara. deci, ce va aduc? un bulz dacic?” pai cum sa ai bulz pe vremea dacilor, ca porumbu nu a fost descoperit decat dupa ce columb a ajuns in america de nord. “haide doamna, serios? chiar credeti in chestia asta? porumbul a fost adus de vikingi, mult inainte de christos. sa fi fost cu 7000 de ani inainte. vikingii, aia care au ajuns si la murfatlar. sunt tot un soi de daci, ca si cumanii. daci blonzi. nu stiati?” nu. “eu nu stiu ce prostii cititi dumneavoastra. tztztztztz”

la 11 kilometri de jaipur e fortul amer. la fortul amer urci pe jos sau, daca esti chivernisit si iti plac fotografiile chicioase, alegi sa-ti instalezi un turban pe cap si sa te cateri intr-o ladita de rosii, fixata cu franghii pe spatele unui elefant. elefantii sunt incolonati intr-o parcare la baza fortului. sunt doar femeiusti de elefanti, masculii sunt mult prea agresivi si nimeni nu risca sa catere un american cu 6 avocati flamanzi, pe spatele unui animal nevrotic. pe langa elefantite trec indieni cu piele scofalcita, inarmati cu tepuse pe care le infig in burta animalelor, mai repede, mai la dreapta, mai incet, mai la stanga. hatanandu-se in cutii, cu monturile albite de efortul cu care le strang marginile, turistii incearca sa se simta in largul lor. largul lor e foarte mic. “maharajaaaa, maharajaaa” striga cate un sofer de elefantita, gesticuland cu mana catre aparatele foto. turistii le cedeaza cu grimase de voiosie falsa si maharaja in adidasi si cu proteza de sold va avea ce sa arate nepotilor, la intoarcerea in miami.

cu elefantu la fort amer

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“maharaja”, un vanzator imi flutura in fata un turban, incercand sa-l vanda. un coleg varstanic, ma masoara din ochi, apoi il informeaza scurt pe entuziast: “they no maharaja”. asa e. am renunta la turul vandut, cu atata pompa de toate ghidurile: vizita lui amer fort, calare pe elefanti, in favoarea lui elefantastic, un parc care iti garanteaza interactiunea corecta cu pachidermul, sub supravegherea unor indivizi care stiu sa citeasca nevoile si fitzele acestuia.

la marginea satului, in vile mai smechere ca in pipera, locuiesc cei 24 de elefanti ai lui rahul. 23 de femele si un mascul pe care tanarul biznismen de 27 de ani, fost vizitiu de elefanti la fortul amer, i-a salvat de la carausia de turisti si i-a adus in elefantastic. un elefant costa cam 100.000 de dolari bucata. cu o turma de 24, rahul este unul dintre cei mai chivernisiti cetateni din jaipur.  shakuh e elefantul cu care imi voi petrece dupa amiaza. are 24 de ani si este animalul calarit de rahul, in vremurile in care lucra si el la amer fort. de ce nu mai faci asta?

rahul si elefantul sau

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

rahul lasa mobilul din mana: “pentru ca elefantii sunt tratati prost. muncesc din greu, turistii vad asta, se simt prost si nu mai vor sa faca turul, asa ca proprietarii pierd din ce in ce mai multi bani si nu au din ce sa ii intretina. chiar asa, stii cat costa intretinerea unui elefant pe zi? 3000 de rupee (50 de dolari). de unde faci rost de banii astia? ii duci la fort, sa care turisti. e un cerc vicios.”. un elefant mananca de 4 ori pe zi, grau amestecat cu un anumit tip de iarba, trestie de zahar si chapati. doar vara primesc banane pentru ca fac usor intoxicatii de la ele, atunci cind nu sunt indeajuns de coapte. de fapt elefantii sunt niste animale ingrozitor de sensibile. eu sunt in tricou, dar lui shakuh ii e frig. nu dardaie, nu e albastra de frig, dar rahul zice ca 19 grade nu este defel temperatura ideala, pentru ca elefantii sunt animale de padure tropicala. in rajahstan au ajuns adusi de maharajahi, ca sa serveasca patria, luptand in armata. acum poti sa inchiriezi elefanti pentru nunti, botezuri, cumetrii. “eu nu fac asta. respect animalele si stiu ca si turistii nu vor sa le vada exploatate. elefantastic merge excelent. am aparut in lonely planet fara sa fac niciun pic de tamtam sau reclama. sunt foarte multumit, de fapt as fi daca nu ar fi aparut deja o gramada de siteuri care ma copiaza. a trebuit sa imi pun poza mare pe facebook si pe site, ca sa stie lumea cum arat, ca s-a umplut jaipurul de oameni pe care ii cheama rahul si toti au cate un parc de elefanti”.

trompa lui shakuh vibreaza si dinauntru iese un ghiortait de mate de balaur. sforaitul tine cateva secunde. “asa vorbesc elefantii. vibratiile se aud la 5 kilometri distanta. nu-ti fa griji. scoate-ti ochelarii pentru ca e important sa faci eye-contact si da-i de mancare”. urmez intocmai comenzile lui rahul. perisorii de pe trompa ma inteapa, insa pielea elefantului se simte ca o bucata de jelibon. imi vine sa il musc de nas si imi vir obrazul in trompa imensa, care miroase a bebelus scos din baita. shakuh baga un dans irlandez pe picioarele din spate si-si flutura urechile, prelata de camion dezlegata. “asta inseamna ca e relaxata si se simte bine cu tine” imi comunica atent rahul. “daca se misca picioarele si urechile e perfect. vrei sa o calaresti?” clar. rahul zice ceva. este una din cele 34 de comenzi magice, in sanscrita, pe care antreprenorul le-a invatat de la tatal sau, sofer de elefant si el, si tatal de la taica-su si taica-su de la tatane’su, care a lucrat la al mai smecher maharaja pe care l-a avut jaipurul.

me and my monkeyshakuh se apropie de o platforma, 7 trepte, “urca. asa. acum intinde dreptul si incearca sa te relaxez”i. nu am sa (sha), deci nu am de ce sa ma tin, muschii coapselor sunt intinsi sarma, as putea sa primesc mesaje telegrafice prin ei. primul pas al elefantului este usor la vale, simt ca o sa ma prabusec peste ceafa animalului. un alt elefant, ascuns intr-un grajd, scoate un strigat lung si shakuh se opreste, adulmeca, isi ridica trompa si tipa ascutit. simt cum ma umezesc la fese. ma gandesc cum si pe ce parte sa ma arunc atunci cind va incepe galopul. rahul zice ceva-in sanscrita, unul dintre baieti o apuca pe shakuh de trompa si o trage la plimbare. nu au trecut mai mult de 78 de secunde, dar deja am facut febra musculara. trecem printr-o padurice unde ne intalnim cu elefantii iesiti din schimb de la fort amer. se intorc acasa cu vizitii prabusiti in cutiutele de lemn, numerotate, de pe spatele animalelor. nu stiu cum trece ora. elefantului i se ordona sa se aseze, moment in care ma lipesc, maieu ud, de spatele animalului. daca se va lasa in genunchi o sa vin in cap. dar nu, isi pune fundul greu-zdrang-in praful drumului si alunec cu picioare tremurande din spatele ei.

shakuh

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

shakuh isi taraste talpile plate, ca papucii de casa ai negresei din tom si jerry, catre locul unde asteapta sa i se dea apa. bea 75 de litri de apa pe zi. iarna. vara inghite 100. ii strecor furtunul pe nara, trage-trage-trage-trage apa pe nas, apoi si-o scuipa in gura. de spalat, ii spalati? “la doua zile iarna, sa nu raceasca. si le facem saptamanal masaj cu ulei de mustar, ca e foarte bun pentru par. chiar si pentru oameni. si eu ma dau cu el”.

australienii de langa vopsesc o elefantita gravida. baga logourile de la playstation si adidas. culorile sunt naturale-ma asigura rahul. pofteste de-ti vopseste elefantul. shakuh toarce, trompa ii vibreaza data cu basii la maxim: “fata, zi si tu cat ghinion. din toata lumulita asta, sa-mi pice niste romani. toata ziua am stat cu frica in san, ca o sa-mi ciordeasca portofelu.”

ploua cu cancere (da filologilor, stiu ca e o cacofonie, n-am cum sa o evit) pe linga mine si sunt ipohondra. ce faci cand esti ipohondru, simti cu limba o excrescenta sub buza de sus si cunosti indeajuns de bine pe cineva care tocmai a scapat, ca prin urechile acului, de o tumoare hapsana? dai fuga la un medic orelist.

medicul orelist este o doamna cu frizura de jeanne d’arc, bustul strans in armura halatului alb, figura plictisita metafizic de toate disperarile ipohondrilor care dau buzna in cabinet. “cu ce va ajut?”paaai, am simtit o excrescenta pe ata asta de la buza de sus, cea care o pastreaza legata de gingie. “asa si?”, as vrea sa stiu ce este cu ea, nu cred ca e normal, daca e o tumoare? “doamne ce prostii spuneti. sunteti bolnava”, stiu, d-aia am venit la medic. “e na, sunteti bolnava la cap. veniti aici pe scaun”. se ridica scarbita, isi pune manusi de cauciuc, isi ia un soi de lupa, eu ridic oblonul buzei. “unde?”, cum unde, pe ata asta, “ce varsta aveti?”, 40, “pai si dumneavoastra nu stiti la varsta asta cum va arata gura pe dinauntru?”.

stupoare. uite ca nu stiu cum imi arata gura pe dinauntru. pina acum, la 40 de ani, nu am stat cu gura cascata, in oglinda, sa vad cum arata sforicica aia de piele care leaga buza de sus de gingie. probabil sunt foarte putini oameni ca mine pe pamant. facem parte dintr-un grup al oamenilor care nu stiu pina la 40 de ani cum le arata gura pe dinauntru. daca as fi fost barbat, as fi putut sa invoc apartenenta la aceasta secta, ca sa nu ma duc in armata.

doamna doctor se intoarce catre o oglinda, isi ruleaza buza, ca pe un trabuc gras, studiaza atent ata dumneaei si apoi imi spune:”o aveti exact ca a mea”, ranjesc in oglinda si ii arat diferenta, sforicica mea e clar mai grasa, are o stalactita de carne atarnand de ea, ca un turture de un cablu, “eeee, asa e din nastere sunt sigura. nu aveti practic nimic”. imi face vant catre scaunul din fata biroului.

“si daca ati avea cancer, care e problema? de ce va e asa de frica de moarte?”. intrebarea imi da un pumn in nas. zbang. chiar asa, de ce mi-e frica de moarte? pentru ca mi-e frica de miliardele de ani de nimic si intuneric. “eee, eu cred in reincarnare. nu are sens sa va fie frica de moarte, credeti-ma. si cancerul il faceti oricum de la stres. si de la karma. daca e sa-l faceti, il faceti si daca veniti la control si daca nu veniti la control.”dumneavoastra imi sugerati sa nu mai vin la control? sa astept sa locuiesc cu o tumoare in gura sau pe ovare, pentru ca asta e karma? “sau stresul. de fapt primul e stresul. nu va mai stresati atat”

abonamentul meu la policlinica privata imi scoate lunar din buzunar 80 de lei. din el imi acopar consultatiile dar analizele, testele, radiografiile si ecografiile si alte d’astea care se termina cu “…fiile”, toate costa o caruta de bani. pe care trebuie sa ii fac rost de undeva, sa ma dau peste cap sa ii castig. operatiune care ma streseaza si care, iata, produce cancer. nu mai bine astept sa treaca viata asta de cacat si, cand simt ca imi vine sfarsitu, sa imi scriu pe palma, ca sa nu uit, atunci cind m-oi reincarna in viitoarea mea viata, sa o fac intr-un sef de gara dintr-o halta in moldova, ceva mic si cochet, cu un frigider cu bere si un radio cu muzica populara? un loc care sa imi permita, pina la 40 de ani, sa-mi trec limba de milioane si milioane de ori pe sub buza de sus, vanand bucatele de pui ratacite si, astfel, sa imi invat pe dinafara relieful gurii? sa nu ma fac dracului de cacat cind ma intreaba cineva cum arata ata care leaga buza de sus de gingie si eu sa nu stiu. si sa nu care cumva sa-mi treaca prin cap ca am cancer la gura. ca doar nu sunt vreun stresat, ca toti cancerosii. si nici karma nu poate sa fie, ca eu nu stiu nicio karma. noi nu avem la noi in sat asa ceva.

la revedere doamna doctor si va multumesc pentru sfaturi. “o zi buna. si nu va mai fie atat de frica de moarte. de ce credeti ca e mare lucru?”

 

 

tatal lui eugen are 81 de ani si e mai tare de urechi decat un pechinez batran dar se crede varlav si se arunca asupra telefonului care suna deja de 34 de secunde. “aloooo, eu sunt, am avut un accident” gafaie o voce in receptor. “eugen, tu esti tata?”, “da, eu sunt, sunt la spital, am avut un accident, am calcat cu masina un copil.” mama lui eugen are 63 de ani si inima slaba. “cu cine vorbesti?” “cu eugen, a avut un accident”. fil-fil-fil, inima paraseste pieptul mamei lui eugen si nu pleaca singura, luind cu ea si creierul femeii. insfaca receptorul “unde esti mama?”, “la spital. am omorat un copil cred si eu sunt ranit. o sa vina tatal copilului la tine sa-i dai 98 de milioane, ca altfel ma mananca puscaria”. telefonul se intrerupe.

creierul femeii e plecat undeva dupa tigari. tatal tare de ureche incearca sa fie rational: “cum sa ii dai atatia bani. hai sa mergem la el, la spital”. telefonul suna iar, mama raspunde: “dar tu esti bine, nu vrei sa te sun pe mobil?”. “nu, ca ne intercepteaza politia. trebuie sa fiu scurt. o sa te sune un om, tatal copilului, sa faci ce iti zice el”.

tzr-tzrrrrr. “buna ziua, eugen, copilul dumneavoastra, mi-a bagat in spital copilasul. are coloana rupta. eu il bag in puscarie daca nu imi dati 98 de milioane”. mama tremura, frica i-a lins ca un caine infometat si ultimele picaturici de ratiune din castronasul mintii: “sigur. spuneti ce sa fac?”, “vine prietenul meu cristi si ii dati banii. spuneti-mi adresa”. femeia dicteaza strada, blocul, scara si apoi porneste turbata sa sune dupa bani, la sora-sa, la vecini. vorbeste cu alte 5 persoane, le spune nenorocirea, doamna sefa-sora mare si privatizata, ii da 5800 de lei, o verisoara scoate 4000 dintre prosoape, “ca eugen e un baiat prea bun ca sa ajunga, ca un borfas, la inchisoare”. niciunul dintre creditori nu se intreaba: daca accidentatii sunt la spital, cum de nu stie politia? daca sunt la urgente, cum de nu e politia cu ei? mama lui eugen a lucrat ani de zile la urgente. si ce folos? cu creieru legat, cu un calus in gura, terorizat de groaza, mama nu isi mai aduce aminte nimic.

in fata scarii apare cristi-un taximetrist care preia primii 5800 de lei. “ce indicativ avea? de la ce firma? de ce nu i-ati cerut un buletin?”-o intreaba mai tarziu politistul pe mama lui eugen. cristi ia banii si pleaca si, dupa un alt telefon, tot pe fix, primit de la tatal copilului cu coloana rupta, apare al doilea taximetrist, care inhata 4000 de lei. de data asta mama tine minte 546. asta e indicativul. ce firma? habar nu are.

abia la juma de ora dupa ce a aruncat pe geam 9800 de lei, mama lui eugen se decide sa verifice la spital, unde ii e copilasul ucigas. la urgente nu-i. mama cu inima slaba si creier ioc se sprijina de pereti, usurata de bani si de frica. nu-i aici eugen, ce bine. eu totusi il sun pe mobil. si uite asa, dupa 2 ore de la telefonul cu gemete il suna pe eugen care sta in varful patului si se joaca real race pe tableta. “unde esti mamica? esti bine?”, “normal. sunt acasa”, “pai accidentu?”, “ce accident?”, “accidentu in care ai calcat un copil? nu poti sa vorbesti ca sa nu te inregistreze politia?”, “esti nebuna. nu inteleg nimic ce spui. ce accident?”.

mintile se intorc de la cumparat tigari. femeia realizeaza ca a pierdut 2300 de euro. ca a intrat in datorii. medicul de la urgente ii spune bland: lasati doamna, dati-i incolo de bani. bine ca nu e rastignit p-aici pe pat baiatu dumneavostra. sau ca nu face puscarie”. politistii isi dau coate: dumneavoastra sunteti chiar proasta. cum sa dati asa bani, la niste necunoscuti? de peste un an de zile aratam la televizor, facem valva in jurul cazului astuia cu hotii care te sperie ca a facut cineva drag un accident de masina. sunt sute de persoane care au patit asta, ce dracu, chiar nu va uitati la televizor?”

mainile tatalui lui eugen se strang in jurul gatului mamei lui eugen: “idioato, ai aruncat banii pe geam. ti-am zis sa mergem la spital”. eugen il impinge pe bosorog “ia mainile de pe ea”, femeia plange: “nu da mai in taica’tu, ca e pacat”. undeva, la 2 sau poate 3 kilometri distanta, 2 taximetristi impart 2300 de euro si-si rad in barba: ti-am zis ma sa vedem “pozitia copilului”, daca nici din filmul ala nu intelegi nimic, nu stiu de unde poti sa o faci. si a luat si premiile gopo.

aceasta este o poveste adevarata. pe bune. ca si cea din filmul “pozitia copilului”.

“what sells a newspaper?” one of Northcliffe’s* editors was once asked. He replied: ‘The first answer is “war”. War not only creates a supply of news but a demand for it. So deep rooted is the fascination in a war and all things appertaining to it that …a paper has only to be able to put up on its placard “A Great Battle” for its sales to go up”.

*unde Northcliffe, Lord Northcliffe-era proprietarul ziarului Daily Mail.

in vara se implinesc 100 de ani de la izbucnirea marelui razboi, primul razboi mondial. in cartea sa “The Pity of War”, Niall Ferguson trece prin decadele premergatoare, prin literatura, filozofia, economia si, mai cu seama, starea mass mediei de la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX. Literatura de doi bani, serializata in publicatiile vremii, prevestea invazia Marii Britanii de catre trupele germane. Ca sa castige mai multi bani, lord Northcliffe a discutat cu autorul de romane de razboi Le Queux, sa schimbe fictionala linie a invaziei teutone a angliei, astfel incat aceasta sa treaca prin orasele unde Daily Mail avea audienta mai mare.

rezultatul? o natiune paranoizata, ale carei politici, externa si militara, au fost influentate de scriitorasi de doua parale, un soi de gazi si diaconesti ai vremii. istoricul ferguson spune ca nu ai cum sa nu simpatizezi cu functionarul german care a refuzat sa elibereze pasaport unui angajat Daily Mail, in Berlin in 1914, pentru ca “he believed he had been largely instrumental in bringing about the war”.

cartea e doldora de informatie, cu o bibliografie grasa pe care bietul ponta nu ar fi putut sa o ciordeasca, d-apai sa o citeasca, usor greoaie dar cu atat mai satisfacatoare in concluziile ei, deloc simpliste despre natura umana si marele razboi mondial.

asa cum vizionarul bancher polonez Bloch a scris in 1899 in cartea sa “Is War Now Impossible?”, razboiul modern inseamna: “entire dislocation of all industry and severing of all the sources of supply, the future of war is not fighting, but famine, not the slaying of men, but the bankruptcy of nations and the break-up of the whole social organisation”.

dar, spunea Block, tocmai de aceea razboiul este imposibil si orice incercare de a-l porni, este o sinucidere.

si cu toate astea..avem 100 de ani de la primul razboi mondial. 37 de milioane de morti, revolutia din Rusia, comunism, fascism, al doilea razboi mondial, razboiu rece, coreea, vietnam, afganistan, irak, pakistan, siria, ucraina si acum crimeea. toate isi au originea in asasinatul din sarajevo de acum 100 de ani si isteria mediatica precedenta.

 

Design a site like this with WordPress.com
Get started