plaja e lata si relativ curata, marea e verde si relativ curata, berea e ieftina si relativ buna, mancarea e buna si relativ ieftina. orice ar face, goa nu bate thailanda, nici filipine, nu se apropie de belize sau zanzibar. si atunci cum de ramai agatat in fustele ei, ce-ti face vrajitoarea de te gandesti sa mai prelungesti o saptamana, sa mai atarni o luna, sa-ti lasi serviciul, familia si copiii si sa cresti stoluri de pestisori zburatori, acilea, in parcela ta de 3 metri de apa, in care ai curaj sa intri, ca ai citit tu ca daca te duci mai spre larg, te trage curentu taman catre iran?

rhagev spune ca se-ntoarce in fiecare an in goa pentru ca uite, acum vreo 4 ani, l-a vazut aici pe unul din chitaristii de la coldplay, basistul poate, nu mai stie, dar oricum e plin de staruri si nu ai cum sa banuiesti de cine dai pe plaja: poate radu mazare, poate bianca si victor al ei sau poate chiar viorel-victor, fugit de la o intalnire cu secretarul de stat american, venit sa-l traga de perciuni. seep spune ca an de an e aici pentru ca ii place natura, “de pilda, tu stiai ca aici au gasit taranii, acum vreo 5 ani cred, un leopard in varful unui palmier? nimeni nu stie ce cauta acolo si cum a ajuns, dar s-au chinuit o zi intreaga sa-l dea jos. circ”. exact-gasesti tu in mexic sau vietnam, pisica de tip feroce, ratacita in mijlocul unei lalele d-asta, mai mari, crescuta in buza plajei?

indienii din bangalore vin aici sa pipaie muierile fostilor stapani din colonial era. carrie imi spune ca iar a fost potopita de maini pe buci, care o pipaiau, ca romanu atunci cand verifica la brutarie, prospetimea painii. pai pe unde umbli femeie? am fost la club, unul in palolem.

pa-lo-lem: asta e buricul distractiei in sudul goai. neoanele scalda plaja uda, unde-i marea? s-a ascuns dupa coltul de stanca, da, ala care se iteste din golf. e reflux si, in locul apei, pe plaja se ingramadesc cetateni cu felinare thailandeze, pun dorinta, dau foc la fitil si hop, balonul cu aer cald, umflat de “sa ma iubeasca”, “sa fiu fericit”, “sa castig la loto” si “sa pot sa mai stau o luna in goa”, se ridica spre doamne-doamne sau spre cei 3.330.000 de sfinti hindu.

“vezi d-aia”-spune prateek-”zicem noi oooooommmmm atunci cind ne rugam. caci cine isi poate aminti cele 180 de nume pe care le are un sfant si cine, in toate mintile, poate stii cei 7000 de sfinti si cind zic 7000, zic de aia principali?”. chiar cine, mai ales dupa 4 beri?

fiecare parcela de plaja are soundtrackul ei: acum e ‘besameeee, besame mucho” caci trec pe langa cuba-carciuma cu peste, caracatita, creveti si raci proaspeti, trantiti pe o taraba, sub un bec. de pe peretii restaurantului, priveste incruntat in noapte cine altcineva decat che guevara. mai incolo e terasa reggae, bob marley e aici, cum sa nu fie, e toata lumea, nu se face sa-l lasi taman pe batranul bob afara. reggaeul amuteste cand intri in  sectiunea frantuzeasca care este inghitita in 10 metri de urletele unui tehno turbat.

un francez spune ca vine de 12 ani in palolem. “nu era nimic aici acum 12 ani, plaja era goala si uite acum: hong kong”. de ce continui sa vii, daca atractia initiala a disparut? “au aparut alte atractii”.  la terasa papillon e proiectat hobbitul, partea a doua, ala proaspat scos din cuptorasul holiudian  si iaca si terasa braziliana.

ai putea fi oriunde, america de sud sau caraibe, thailanda sau camden, in buricul londrei, daca vine incalzirea globala si insulele aluneca la tropice. poate asta e farmecul locului. intr-o tara cu o personalitate atat de stridenta, cu traditii, culori, mirosuri si obiceiuri atat de iuti si agresive, in goa turistul poate sa-ti imagineze ca e oriunde. mai aproape decat brazilia, mai putin periculoasa decat mexicul, mai ieftina decat filipine. uite o pereche de salvari e numai 4 dolari si o carpeta e 10.

in magazinele care aliniaza plaja, ca o pista de decolare pentru cei care se avanta in shopping, se-nghesuie narcomani cu buza gaurita si familisti arsi de soare, italieni batrani si eleganti si indieni rupti in cur. pocco-pocco, negociaza o macaroana demna. rusi cefosi cumpara antichitati false si brizbrizuri pionierelor care ii insotesc.  in babilonia de pe malul marii arabiei, te pierzi fara frica de necunoscut. sunt toti la fel de rataciti ca tine. si niciunul nu vrea sa gaseasca drumul catre casa.

aproape toate povestile despre maritis pe care le-am auzit din gurile fericitilor insuratei indieni merg pe paternul acesta: cei doi se iubesc, nici nu le trece prin cap sa le spuna parintilor care se opun din principiu, ea fuge de acasa cu el, se casatoresc in taina in timp ce o armata cu puscoace si cutite il urmareste pe ginerica, la comanda socrului mic. fata incearca sa-i demonstreze lu tac’su ca e prea tarziu, raul s-a intamplat, tatal o ameninta ca o ucide si pe ea, aici intervine mama fetei care se pune pavaza si-si apara progenitura fugara. taticu cedeaza si sare cu zestrea. happy end.

seep l-a cunoscut pe prateek la facultate, a lasat balta cursurile, nu si-a dat examenele si cand taica-su a chemat-o acasa, ca doar era timpul sa prezinte diploma, fata si-a pus degraba pirostriile si s-a facut nevazuta. iar tatal, ca orice parinte care nu crede in diplomatie, a trimis cutitarii sa-l jumuleasca pe neispravitul care i-a luat fecioara neprihanita din ograda. pina la urma, farmecul personal al lui ginerica si amenintarile cu sinuciderea ale lui seep, il fac pe tati sa se linisteasca si chiar sa dea drumu la o ploaie de bani-tipic indiana-asupra familiei cuscrilor. le cumpara masina, haine, bijuterii si mobila. asa, ca a vrut el?-intreb uimita de generozitatea domnului seep senior. “nu draga, pentru ca asa se cade. parintii fetei trebuie sa aiba grija de nevoile familiei sotului. oricare ar fi ele. chiar si mancare”. inteleg si eu de ce nu-i o veste prea buna sa faci fete in india. “nu intelegi nimic” imi spune nandan. prietenul lui s-a dus de la maternitate direct la asigurari in momentul in care a vazut ca nevasta-sa a adus pe lume o chifteluta de sex feminin. de ce? sa o trimita la studii cand creste mare? nici vorba. asigurarea a fost incheiata pentru taicutu care trebuie sa se aranjeze pe viitor, in cazul in care nu e in stare sa ii faca fiica’si o zestre cum se cade. de ce? pai daca nu primeste destul, sotul poate sa ii rupa gatul miresicii. crac. la propriu. deci e bine sa ai o asigurare pe capul fetei, sa te scoata la batranete cand, in mod evident, nu mai ai pe nimeni sa-ti aduca o ulcica de apa.

asta se intampla numai la tara, sunt sigura-ma arunc disperata, sperand, intr-o incuvintare din barbie. “noo, de curand a fost la televizor cazul unei doctorite casatorita cu un functionar din armata, ai carui parinti erau profesori universitari, adica oameni educati. doctorita a nascut 2 gemene, fiind torturata luni de zile de catre socrii, atat ea cat si bebelusele, pana cand a decis sa plece. a chemat taxiul dar, avand bagaje si copiii care ii umpleau bratele, a cerut ajutor de la soacra si i-a dat sugarii, pentru cateva secunde. soacra a luat fetitele si a dat cu ele de pamant, in tarana de langa taxi. doctorita plangea si povestea la televizor cosmarul.”

nandan are un singur copil, un baiat, venit pe lume cu greutatea unui salam de vara de la cristim, la 2,2 kile, nascut prematur de la drumul plin de gropi care i-a dus, pe el si sotioara fugara, de la varanasi la mumbai. parintii ei nu-l vroiau pe el, ca nu-i aceiasi casta, ca e sarac, dar ce sa te faci ca nandan, pisicherul, s-a strecurat pe gaura cheii si a lasat-o gravida si, chiar daca iubitica a reusit sa ascunda sarcina de mami si tati, sub haine largi, un plod nu mai poti sa-l pitulezi sub carpe. asa ca, bortoasa cum esti, in 7 luni, sari parleazu si pleci cu iubitu si, invariabil, prietenul cel mai bun al acestuia, care-din cauza uciderii fetitelor nu mai ajunge la maturitate sa-si mai gaseasca nevasta. prietenu e bun la condus masina, dat bani, si, in cazul lui nandan, donat sange pentru baietelul nascut cu o infectie pacatoasa.

in cazul altei cunostinte, prietenul cel mai bun al sotului a fost cel care a avut grija de lauza, parasita de acesta in maternitate, pentru ca a nascut o fata. soacra-sa, statuie, nu a clintit un muschi cand proaspata mama a cerut o pilula, sa-si calmeze ingrozitoarele dureri si numai prietenul sotului a dat fuga pina la farmacie, sa-i aduca. pai si medicii, asistentele?  “nimeni. in rajastan uciderea bebelusilor de sex feminin inca e la ordinea zilei.” pai si de ce nu fac avort, se duc la ecograf, vad sexul copilului, e fetita, la revedere. nandan spune ca aflarea sexului copilului este interzisa prin lege. incredibil.

la fel de incredibil ca cei 40.000 de dolari pe care tatal lui seep i-a dat pe fiecare nunta a fiicelor lui, 2 naturale si 2 adoptate de la un frate care a mierlit-o la timp, inainte sa ramana sarac lipit pamantului. ziceti si dumneavoastra: cand sa-l felicit pe taica-miu ca nu mi-a pus o perna pe fatza, cind am ajuns cu scutecul plin de rahat, acasa, ma opresc, poticnindu-ma in povestile despre taicuti care si-au petrecut viata strangand lingouri de aur in camara, pentru zestrea fiicelor lor. indienii, cine sa-i mai inteleaga?

din barca sar in apa care linge plaja,  o fata cu un aparat foto de gat si 3 baieti cu o lada de bere in brate. pana sa se dezmeticeasca madam natura, isi fura scurt un croseu intre ochi de la grupul de vilegiaturisti indieni: o sticla goala este lasata pe un bolovan, un pet e aruncat nonsalant in apa, mucul de tigara se-nfige in nisip, plasticul de la pachetul de tigari calatoreste cu primul val catre larg. cei 4 nu prea mai au ce sa arunce, ca sigur ar face-o. fac un mormanel din gunoiul lor, il bag intr-o plasa si-mi promit ca le voi duce la mine la coliba, daca oi avea cum sa plec de aici.

uite-l pe chelnerul de la madhu, el sigur stie o cale de intoarcere care sa nu presupuna un mars pe inserat printre bolovani, stufaris, mangrove si cuiburi de serpi, “sigur domnita, aranjez o barca sa va duca la agonda”. barcagiul priveste nostalgic la oglinda nemiscata a marii apoi declara contraintuitiv: nu se poate, e foarte agitata apa. ma uit la el, ma uit la mare, ma uit la el, marea zace blanda, ca un pisica grasa, pe calorifer. cu lada de bere jumate goala, rasar pe plaja cei 4 turisti, al caror gunoi il port eu in punguta. “mergeti la agonda?” da. “ma luati cu voi?” sigur. de unde esti? “romania”. aaaaa, taraf de haiducs, accent si alexandra stan-insira iute cel care se recomanda d87, dj din delhi dar nu de acolo vine d ci de la disco pentru ca d87 este indragostit de muzica disco iar 87 vine de la, ati ghicit, 1991, anul in care s-a nascut. glumesc. in buchetelul din barca mai avem fata seep, casatorita cu prateek al carui frate este raghav. de fapt nu e frate, e verisor. de fapt nu e verisor, mamele celor doi erau prietene. oricum, cei 4 au un call center impreuna, d-ala care deserveste clienti americani. prateek intreaba visator: crezi ca exista oameni mai prosti decat americanii? “nu-i cunosc atat de bine.” dar cei 4 indieni ii stiu perfect. de pe urma lor fac bani, americanii sunand mereu ba ca nu stiu sa gaseasca butonul care sa le deschida computerul, ba pentru ca nu stiu sa reseteze parolele de la facebook. d87 isi aminteste amuzat de colega americanca, venita la universitate intr-un schimb de studenti, care a declarat ca metoda infailibila atunci cand ai probleme, este ca, oriunde ai fi si oricand ti s-ar nazari, sa suni la 911 si ajutorul vine de-ndata, ca doar esti cetatean american and no one is left behind.

mo-hohohhahahahahahahahahahahha. radem cu totii, plesnind cu palmile genunchii, copii ai unor regimuri care nu dau doi bani pe noi, crescuti-descurcareti, statu? statu nu vine niciodata dupa tine. decat atunci cind are sa-ti ia ceva.

seep aproba: in india, daca ti se strica vreo scula, nu esti prost sa iti folosesti garantia din prima. activezi optiunea “cheama un prieten” si intotdeauna ai vreo 2-3 priceputi d-astia pe langa, gata sa-ti rezolve buba aparatului. nu inceteaza sa ma uimeasca similitudinile cu poporul nostru nevecin dar prieten.

barcagii fac o tura pe la coco-beach, apoi bolborosesc ceva in hindi, prateek intreaba daca vrem sa vedem delfini si imi pune o bere in brate. e 6 juma seara, delfinii dorm dusi, d87 stie trucul cu delfinii, doar vine aici, de fapt cu totii vin aici, in aceeasi formula, de 4 ani, an de an, asa ca hai sa ne ducem direct la spritz, la agonda si sa lasam delfinii ca n-am reusit niciodata sa vedem vreunul.

prateek se-nfoaie magnific si declara ca in cele 10 zile cat sta in goa, grupuletul de investitori sparge hotarat cam 10.000 de para, pentru ca, dragii mosului, viata e suferinta si goa este despre distractie. si pentru ca avem bani, intoarcem cu lopata, de fapt toti indienii, desi se plang mereu ca n-au bani, sunt niste harciogi strangatori.

uite, de pilda cazul taranoiului care vindea la piata dovlecei si ceapa, in fiecare zi batand strazile cu un car tras de boi. ce sa vezi, au sapat la el in curte, sa puna un stalp si au dat peste 300 de milioane de dolari, in bijuterii si lingouri de aur, ingropate sub straturile de leustean.

eee? intram triumfal in carciuma bungalourilor unde cei 4 isi sparg averea facuta de pe urma iq-iului minion al americanilor. chelnerii ii intampina cu chiuituri de bucurie, long icelandurile curg si privirile vecinilor de casute se ingusteaza, a ura. d87 leaga boxele la iphone si se da drumu la daft punk, urmeaza pink floyd, apoi bee gees, beri si romuri si rhagav ruleaza, intors cu cheita, cui dupa cui, “las ca asa ii trebuie, la 20 ani si eu eram ala care trebuia sa ruleze la noi in grup”. prateek are mersu leganatu, se-mpleticeste si pupa emotionat un caine cu figura de lemur albinos si dispare la toaleta. urmeaza niste urlete, in hindi combinata cu engleza aproximativa si graseiata. sunt vecinii francezi-emigrati de 15 ani in india, care ii acuza pe cei 4 ca sunt stoneheads. prateek combate: cum sa ziceti asta, v-am vazut ca si voi fumati, toata familia, va faceti praf si dupa aia va prefaceti ca meditati. aici? in goa? asta e loc in care lumea vine sa se distreze, nu sa mediteze.

francezii scot hangerul luptei de clasa: o sa va iau gatul la toti-declara scoasa din minti madam. nu stie cu cine se pune. pratek face parte din casta razboinicilor punjabi. se intoarce maraind la long iceland si declara manios: “i’ll fuck their happiness. puteau sa ma roage sa vorbesc mai incet”

raghav paseaza ultima creatie, un joint gras si furia se risipeste in acorduri de pink floyd. “what’s your name?” intreaba curios prateek, cu creierul sters de alcool ca o tigaita trecuta prin axion. “i like romania. i like europe. i like to go there. what’s your name again?”.

kola beach este ascunsa langa agonda, inghesuita sub palmieri, ca telecomanda sub perna canapelei; o laguna groasa si rece imparte dealul in doua si pe apa ei verde se foiesc dus-intors, chiraind un grup de foci roz: turistii rusi. sunt 3 terase, una mai stransa cu stanca, unde se sparge valul de mal, intr-o mare de iubire. a doua tronand pe malul drept al lagunei si a treia pe malul stang, blue lagoon. asta e cea in care ajungi dupa ce te cobori spre plaja, de la sosea, unde te lasa taxiul. in cazul in care esti norocos. dupa ce a cerut 600 pe un drum si a acceptat cu amabilitate, din prima, contraoferta unui 700 pe dus intors, tuctucul meu a decis sa ma scuipe intr-o miriste, in mijlocul unei padurici si sa ma lase sa cobor prin junglita, cu ochii-n bolovani si radacini inodate, “ne vedem la 7 fix” a strigat in urma mea. daca e atat de grozav de coborat pe zi, cine are curaj sa se avante pe aici in bezna noptii? cum ar zice taica-miu: pulea spatarul. mereu m-a incantat bucataria romaneasca a injuratorilor, care amesteca expert demnitatea cu flegmele si face chiftelutele astea onomastice delicioase.

chelnerul de la blue lagoon a fost rusificat. e prost, lent si obraznic. nu aduce 2 lucruri din 3, l-a luat pe nu in brate, nu au wifi, doar daca esti cazat la blue lagoon poti sa folosesti netul si nici computerul de bar nu-i pentru toata lumea, nu pot sa-ti cheme taxi si nici nu pot sa-ti ofere juma din mancaricile pe care le-au tiparit cu italic pe hartiuta unsuroasa a meniului. stau bine pe paste si pizza, de care isi baga in gura doamna cu sutien batut cu nestemate de langa mine care urla “alioooooosaaaaaaaaa”, cu gura plina, catre fiara care vasleste un caiac, in cerc, pe laguna verde. caci e verde nu albastra, cum zice numele de botez al carciumii. aliosa face o fenta si strigatul mamei trece pe la un metru prin dreapta lui, l-a ratat. mama se pregateste sa mai trimita un proiectil sonic,  dar mai intai sa mai bage niste bere, hop, s-a dus si sticla asta de kingfisher dar cui sa-i ceri a doua ca din trei chelneri a ramas doar unu, care infipt pe cele doua picioare in nisipul din mijlocul terasei, priveste balos la “devusca”, sora lui aliosa. fata-impreuna cu prietena ei, au hotarat acum 20 de minute ca ar fi bine sa se puna la soare. devusca are sutien cu franjuri, prietena ei a mers pe turcoaz sclipitor. prosopul nu sta cum trebuie, asa ca, intorc fesierii catre consumatorii de paste si pizza de la blue lagoon.chilotul s-a uscat si a fugit ca o coaja de mezel, intre buci. indienii de la masa 2 privesc pieriti carnurile, s-a stins orice zgomot pe terasa, intensitatea priponirii prosopului pe plaja taie respiratia. cred ca ar trebui sa faca astia o proba olimpica. la aia de vara, desigur. un soi de sah pentru rusoaice, desi cred ca si domnitele latino s-ar pricepe la acest sport.

devusca si prietena se aseaza, fatza in sus, picior indoit de la genunchi, degetele piciorului incordate in gratioasa pozitie de balet. stau-pe ceas-4 minute 37 la soare. apoi se ridica, strang prosopul si pornesc sa-si faca fotografii pentru facebook, mana in sold, coapsa impinsa in fatza, zambet cuceritor sub ochelarii cu pietricele. arta. indienii se dezgheata, chelnerul se dezteleneste, comertul bubuie, mama lui aliosa si a devuscai primeste berea, eu primesc ceaiul mai putin mancarea. am vazut destul.

in dreapta lui blue lagoon este o alta plaja, cu corturi albe, de safari, varate sub palmieri. in apa se tavaleste un leu de mare din ekaterinsburg, rosu, umflat, urland frenetic de fericire in bataia valurilor. in 4 secunde se formeaza un grup de jucatori de volei: baiatul care strange frunzele si fata de la bar, alaturi de o rusoaica de 65 de ani si un pitic sovietic perpelit la soare. se joaca foarte prost, se urla mult, atat de tare ca nu aud cand, serpeste, langa mine se strecoara un cetatean pe care il zarisem inainte, la vreo 50 de metri departare, dupa niste pietre, fluturandu-si organul la soare, gol si liber. zice ceva in rusa. nu inteleg, ii zic sa o mute pe engleza, omul pescuieste in sertarul cu cunostinte de ingliski, disperat, gata, “water” zice. are un pet gol in mana, inteleg ca ii e lene sa mearga pina la bar sa ceara apa, poate ca aia nici nu i-ar da, ca va spuneam ca indienii de aici au boala socialista a lui “nu se poate”. spune ca el sta in nordul goai si ca a venit pentru doua zile sa vada cum e in sud, pentru ca acolo e odios. de ce? “it’s full russian. too much russian”. hahahahahaha.

boala asta o aveau si bietii romani, in turcia. ori mihnea, ori codin, imi povesteau de distractiile romanesti de la all inclusivurile din antalya. cea mai faina era “cine mananca mai mult”. echipa romaniei isi insusea cu usurinta locul 1, dand vioara echipei rusiei, mult mai dezorganizata si mai lipsita de dorinta victoriei. mi-ar placea sa zbor cateva mii de kilometri ca sa ajung in big berceni? as zice ca nu.ii dau rusului apa, imi multumeste si pleaca, robinson crusoe, sa se bucure de cele doua zile de naufragiu pe o plaja din india. imediat langa o bucata de soci.

stam la satul ecologic kaama kethna, 40 de euro pe noapte, coliba traditionala, apa incalzita in butoias, la soare, plasa de pat de oprit tantarul, sarpele si leopardul, broaste de buda, mici si mari, alungite, verzi si maro, crescute pe sub capac si pe langa, amutite, umflandu-si rapid gusa, ca nastase inainte de sentinta, paienjeni imensi si pasari care gafaie, fluiera, se screm, latra si maraie. sper sa fie pasari pentru ca altfel nu e bine. “sunt foarte multi serpi aici” zice andi, neamtul mereu fumat caci, ca orice sat ecologic respectabil, kaama kethna are si ea lotul ei dedicat de manageri nemti si clientela cu tamburine, de vamaioti rataciti, cu flori in parul nespalat de la tsunami. un foc arde in mijlocul “scenei” de dans, in jur fetele misca din solduri, sacadat, aceeasi muzica de 3 ore jumatate, tu-ti tribalul ma’tii.

pravalit pe o saltea e artistul britanic dan stand de vorba cu tanara fara ocupatie carrie, care acum totusi are o ocupatie, aceea de a goli sticla de vin rosu indian, sula, dulce si mai otravitor decat busuioaca de bohotin de chiosc. dan nu a mai vazut romani, nu atat de aproape, de aia a si plecat din londra, ca sa nu fie luat pe sus de valul de imigranti care a asaltat londra si, na ghinion, da de 2 taman aici la kaama kethna si nici nu sunt din soiul vesel, sa danseze pe muzica ursarului care loveste toba  si care declara fix acum: “nu m-am simtit de mult timp atat de viu ca acum”. ghinionul nostru.

micul nostru grup e completat de pisica fara nume si cainele patrick-un dog imens, de 2 metri pe 2, parasit de stapanul sau la kaama kethna. sau poate l-a uitat si s-a gandit mult timp in avion: “oare ce am lasat eu in urma la kaama kethna. cred ca o parte din sufletul meu, ce altceva?”. lui patrick nu-i plac copiii, noroc ca nu e coleric ca taica-miu, se lasa, maraind totusi, tras de coada de celeste, fiica in curul gol, de vreun an si-un pic, a unei americance istovite care, in ciuda orei 2 dimineata, nu pare sa vrea sa-si culce progenitura. fetita se taraste de-a busilea pana la pisica, ii pune flori la cap si o acopera cu un lintoliu-servetel, “kitty” urla la ea si matza se trezeste, pun pariu ca nici ea nu s-a simtit de mult timp atat de vie ca in aceasta noapte.

ritmul african-acelasi, ala de acum patru ore-se inteteste, fetele dau mai tare din cap, colanul de flori joaca mai tare pe piept, focul paraie mai tare, portughezii trag din jointuri si pute a hash de te doboara: de unde ati achizitionat?, “cine noi?”-paraie o pletuta hipiot-hipstereasca, lasand sa-i scape respiratia stransa 34 de secunde in piept. da, voi. “ce sa achizitionam?”, has, “pai asta nu e has, e tutun de ..”. si ponta stie sa minta mai bine. bubuie artificiile ca intr-un asalt final deasupra plajei, d-day, neamtul andi e impuscat in cap, latit pe o margine de masa, pun pariu ca nici el nu s-a mai simtit atat de viu, fiind totusi atat de mort, de foarte mult timp.

sunt preluata in voleu de un grup de indieni din bangalore. de unde stiu ca sunt din bangalore? pentru ca sunt vestiti pentru propensiunea lor pentru alcool. din nou intra in schema vinul sula. gil-gil-gil, pe soseaua gatului, bangalorezii imi expun teorii stranii despre limba tamila si astronomie in timp ce frantuzoaice exasperate, incearca sa explice la telefon, intr-o engleza graseiata, unui tuctucar unde trebuie sa ajunga.

carrie e dezlantuita, uite fix pentru asta a venit in goa, ca si anul trecut. de data asta sta 6 luni, dar sa stea numai aici? poate ar fi fain sa mearga pana in varanasi, poate ar fi bine sa se duca in mumbai, desi ii e putin frica pentru ca anul trecut a mers cu autobuzul si a tot mers si a tot mers si la un moment dat vecinu de bancheta a inceput sa se frece de ea, mai intai cu falca, apoi cu mainile, apoi aproape a incalecat-o si, noroc ca un alt calator a vazut, l-a pocnit pe cotzaitor peste gura, a luat-o de brat , a coborat-o in dreptul primului motel/pensiune/hotel si a cazat-o spunandu-i: “niciodata sa nu mergi cu autobuzele locale noaptea. niciodata”. dar carrie inca nu stie ce sa creada, “i-ai cunoscut pe prietenii mei din bangalore?”, cei doi indieni ma privesc apos, sticla de sula goala in mana. focul aproape a crapat si portughezii cu tamburine au obosit. peste jungla creste huruitul rave partylui de la leopard valley. nicio sansa ca plasuta mea de tantari sa ma protejeze de asta.

mergi in goa? ooo, e foarte frumos in goa. in care parte? “in sud”. in sud e si mai frumos pentru ca in nord, desi e frumos, nu e asa de frumos ca in sud pentru ca in nord sunt rusi. abhishek nu e un rusofil. nici apu nu ii iubeste. de cand au inceput sa vina, acum vreo 5 sau poate 7 ani, goa nu mai e ce a fost inainte. “adica?”. sunt betivi si violenti si au adus in bagajele lor zburate cu aeroflotu, toata mafia de acasa, au plantat-o pe malul marii arabiei, unde a prosperat si s-a umflat si a inghitit plaja, ca marea la 2 mai.

soferul de taxi conduce prudent pe soseaua curata, cu doua benzi pe sens: nu sunt vaci tavalite pe drum, nu se dau claxoane isteric. parca nu sunt in india. normal, esti in goa. aici au fost portughezi, bisericile isi scot crucifixul din vegetatie, ca un periscop, tragand cu ochiul la trafic. imprastiate pe platforme ridicate in capul satului, avem scene cu nativitatea combinate cu mosi craciuni care baga cricket, sar cu parasuta sau pescuiesc, 4 mosi craciuni intr-o barca-parca e inceputul unui banc prost, cu colea rautu.

soferul de taxi e suparat. tocmai a auzit de o crima, in margao, in nord. rusii au.. “turistii rusi?”, nu, soferii de taxi rusi, “??? poftim???”, da, au soferi de taxi, pentru ca rusii nu vorbesc alta limba decat rusa, nu vorbesc engleza si sunt ofticati pentru ca indienii incercau sa-i faca la preturile de tuctuc-uri si atunci s-au organizat si s-au creat enclave rusesti unde totul e numai in rusa. uite si la bancomat ii invata cum sa se descurce in caractere slavone. si acum au companiile lor de taxi, cu vorbitori de rusa. iar intre taximetristii indieni si cei rusi sunt mereu batalii si in una din astea, ieri, a murit un sofer indian, ca era mai negru si noi stim ca in toate filmele, negrul moare primul.

uite, acum au sarit pe nigerieni. s-au facut arestari si reteaua nigeriana de traficanti de hasis a fost plivita. au ramas cea rusa si cea israeliana, prietene cu politia indiana-zice abhishek. de fapt astea doua au platit politia ca sa intre si sa elimine competitia pe care o faceau negrii. mars, la cotetz-asta au zis rusii si israelienii. care israelieni domle, astia de unde au mai aparut? apu spune: in nordul goa, unde nu sunt enclave rusesti sunt cele evreiesti, totul scris in ebraica. se intampla de la inceputul anilor ’80, goa fiind locul de depresurizare favorit al soldatilor israelieni. armata evreiasca are controlul prostitutiei, hasisului si cazinourilor din goa, vase amarate in larg unde se joaca banii, viata si mustata. daca vreti partiuri, va duceti in nord, in anjuna.

deschid articolul http://articles.timesofindia.indiatimes.com/2013-11-15/goa/44112464_1_drug-peddler-new-designer-drugs-party-drug. pe bannerul din stanga imi vorbeste cineva in ebraica. pesemne ca e normal in goa sa fie atatea biserici, isusi si fecioare, ce mi-e jerusalim ce mi-e margao? ce te faci insa cu mos craciunii? da stiu, la cata zapada gasesti de vanzare, e mai normal sa fie aici decat pe lupului, in poiana brasov.

aeroportul este un ozn mare si stralucitor, aterizat nepasator in namolul de la marginea varanasiului. a fost dat in folosinta in 2012, mandria uttar pradeshului. am facut 1 ora si un sfert pana la el, croindu-ne loc cu coatele printre vitele tavalite pe marginea santurilor care zgarie drumurile. “fac lucrari de reconditionare a retelei de apa. au intarziat deja cu 2 ani. in allahabad, unde e inalta curte de justitie, s-au miscat ca niste praznei. aici..vai de capu nostru” se plange raaz.

raaz e sofer de taxi, conduce o broasca mare, neagra si batrana, hindustan motors. de pe vremea lui kennedy-zic eu. nici vorba, modelul din 2000, care de fapt e modelul din 1970, care e modelul din ’43, caci nu s-a mai obosit nimeni sa mai angajeze un designer, oricum moda o sa revina, s-au gandit fabricantii. si uite ca retro e ce se cauta acusi si hindustan motors sunt pregatiti sa va ofere un automobil din carton presat cu banchete pe arcuri, un soi de recamier, ca la bunica. daca-i merge claxonu, nimic nu mai conteaza. raaz balacareste administratia regiunii care e corupta si stupida: “s-au apucat sa schimbe tevile si sa sape strazile si traim in noroiul asta de 4 ani, dar nici acum nu au gasit teren ca sa inalte noua statie de epurare a apei. adica degeaba schimba tevile, ca apa tot murdara o sa ramana si totul se va duce in gange, in jos. si ei nu o sa termine decat la sfantu asteapta lucrarile”. asta cu sfantu-asteapta e de la mine. raaz a spus “never” dar fara obida, un “never” optimist, de om care este fericit in resemnarea lui. acum a lasat statia de epurare si vorbeste despre starea economica a indiei din perspectiva cheltuielilor cu educatia pe care le plateste pentru copiii lui.

fata este profesoara si sta in allahabad. baiatul e tot acolo, student la politehnica. raaz plateste universitatii 80.000 de rupee pe an-”pentru ca asta este obligatia mea de parinte”. inca doi ani de zile si scapa, dar nu e usor. pentru ca explozia turismului in varanasi a dus la cresterea competitiei pe piata taximetrelor, mai multi soferi inseamna preturi mai mici. imi amintesc cum zilele trecute, doi francezi se laudau ca au platit pe 16 kilometri parcursi cu tuc-tucul, 100 de rupee, adica 1 euro si 20 de centi. mi-a venit sa le rup capul, una e sa nu te lasi ciordit la drumul mare si alta e sa profiti de sarmanosenia oamenilor astora, care nu au de ales si trebuie sa te duca pe 5 bani, ca sa aiba ce sa puna copiilor pe masa. “dar mai bine da-i in ma’sa de cartezieni”, zice james, celebru scriitor australian. sa ne intoarcem la raaz: “inainte” spune el “castigai 1000 de rupee. aveai din ce sa traiesti si puneai si de-o parte ceva. toata lumea avea aceeasi pereche de pantofi, toata lumea purta acelasi fel de pantaloni. acum au inebunit cu brandurile, cu diferentierea, cu marketingu si publicitatea. castigi mai mult dar toti banii ii arunci pe ceasuri si pantofi de sport care au o dunga nu stiu cum, care inseamna ca esti ca messi sau ca esti independent ca ronaldo”.

in buza aeroportului e primul filtru de securitate: se uita la bilete si pasapoarte. imediat dupa e banda de scanare a bagajului mare. de el iti este atasat un sticker pe care il stampileaza un nene, spunand ca esti ok si n-ai pus o bomba intre sosete. cu bagajul stampilat te duci la checkin, unde mai esti verificat o data. coada serpuieste, lunga, lata, inodata, englezi si olandezi batrani care nu inteleg ce se intampla, sunt despicati de moise negriciosi, cu mustati, bisnitarii de aeroport, care baga in fatza tataiti americani cu sotii operate. “dar ce se intampla?” se ratoieste o chinezoaica la omul din spatele ghiseului check-in. “nu aveti stampilat bagajul, inapoi la banda de bagaje”, chinezoaica pleaca pufaind si, profitand de vidul creat, bisnitarul isi descarca pretioasa incarcatura de calatori biznis class. deasupra scrie “va rugam sa nu dati spaga, chiar daca va este solicitata”. exceptional.

un nou filtru-de data asta cel de securitate. este segregat, femeile pe-o parte, barbatii pe alta parte. femeile au un paravan in spatele caruiaaaaa, ceee? nu stiu. o sa vedem. gardianul care piaptana coada, da drumul la barbati si tine femeile in loc, o nemtoaica din spate maraie: “se simte puternic, nemernicul, uite cum tine el pe loc femeile ca sa lase barbatii sa treaca in fatza. un ticalos.” jupanul face semn ca putem sa trecem, ajung la paravan, o domnita in uniforma ma crucifica si ma sterge cu detectoru de metale. cand sa puna stampila pe bilet-caci da, si acesta trebuie stampilat-cade sub vraja inelului meu cu praf de stele. a doua suta persoana fermecata de inel. “de unde il ai?”, din america, “vaaai, e extraordinar de frumos”, e din plastic, “foarte frumos”, dar deloc pretios, e din plastic. femeia se uita la mine traznita, imi da biletul si imi face semn sa trec. columb a cucerit un continent cu bizbrizuri mai ieftine decat al meu. totul e sa observi oportunitatile.

exista o legatura stranie intre india si ungaria. nandan a mers in vizita-singura oara in viata lui cand a iesit din tara-la budapesta, in casa celor doi ongisti care au deschis o fundatie in varanasi. prakesh are unchiul in budapesta, regele condimentelor din ungaria, are acum doua restaurante indiene deschise in curtea lui orban si isi momeste nepotul sa vina sa lucreze pentru el. “sunt obsedat de budapesta, am cautat apartament de vanzare si am vazut cat de ieftin e totul, am gasit chiar si cu 40.000 de euro. as vrea foarte tare sa ma mut in ungaria, dar m-am luat cu treaba aici si n-am mai apucat sa plec.” spune incantat viitorul miklos prakes tragand din al 6-lea white russian pe care chelnerul il aseaza elegant sub nas. de ce ungaria si nu..germania? pentru ca nemtii nu au haz si nu mananca iute. in plus, lui prakesh ii place ungaria pentru ca e o tara tanara. nu e domne deloc o tara tanara, secolul IX, attila, arpad, astia. prakesh insista: a citit acum biografia lui stalin si rezulta ca ungaria e o tara tanara. poate o tanara tara socialista sau poate ca e tanara daca o compari cu regatele nord indiene care au 4000 de ani. si de fapt nemtii mananca carnati curry si beau berica, adica sunt mai apropiati de bucataria indiana decat cea maghiara care se-nfrupta cu supa de visine si galuste cu prune.

nandan povesteste ca in prima saptamana de budapesta nu a reusit sa manance decat orez, nimic altceva nu l-a coafat. apoi a ajuns la un restaurant indian, a cumparat ingrediente-poate chiar de la regele-unchiulet al lui prakesh-si si-a gatit acasa, acelasi lucru, zi de zi. “in ungaria n-are gust mancarea”-spune obidit, pai cum domle, nici gulasul nu ti-a placut? “oooo, ba da, gulasul mi-a placut”. si cu paprika ce-ai avut? “ooo, paprika, da, nu am mancat in viata mea ceva atat de iute”. poate nu am inteles bine, sigur nu am inteles bine: zici ca nu ai mancat niciodata ceva mai iute decat paprika? “da” sustine nandan. nu-mi vine sa cred, mi-am ars matele cu cele mai otravitoare usturimi in india, am atins culmi ale durerilor rectale si omul asta, care a trait toata viata inmuiat in curryuri veninoase, imi spune ca a fost infrant de un ardeias unguresc? da. mai mult-ca sa se razbune pe vamesii care ciordesc din bagajele indienilor care au calatorit in strainatate-nandan a plantat niste borcanase cu paprika, sperand ca functionarii sa le insface si sa isi parjoleasca si ei gurile si stomacele.n-a mers, vamesii au mirosit capcana si acum nandan le tine pe pervaz, mic altar budapestan in inima varanasiului.

descalta-te. las pantofii in strada si intru prin poarta decorata cu cranii de piatra in ashramul aghorilor, secta de canibali hulita de restul hindusilor pentru ca, ei bine da, una din probele initiatice este mancatul carnitei de pe un les omenesc. aghori atarna pe langa locurile unde sunt parjolite cadavre, folosesc cenusa ca sa-si manjeasca trupurile goale si isi construiesc canutze din cranii. mortaciunile pe care trebuie sa le guste ca sa demonstreze ca s-au eliberat de frica si ura, sunt in general descoperite prin paduri sau pescuite din gange. de curand, una din televiziunile indiene a dat drumu la un documentar despre asta: http://www.today.com/id/9842124#.UuzeISiUDq1. dar nandan sustine ca reportajul e o facatura, reporterul punand vorbe in gura unui sandilau care nu stia pe ce lume traieste si aruncand iar, in acest fel, o galeata cu laturi peste secta care nu este nici pe departe atat de diabolica. uite-de pilda la ashramul unde suntem noi-aghorii ingrijesc leprosi. aceasta informatie imi taie apetitul pentru haladuit desculta la aghori in batatura, lepra e al dracu de contagioasa, eu sunt in sosete, hai sa plecam, sa-i lasam pe canibali cu ale lor. uite aici ar merge niste paprika

varanasi este unul dintre cele mai vechi orase locuite continuu, unii zic ca este chiar cel mai vechi si a prins 5000 de garoafe in buchetelul vietii, altii zic ca doar 3500. nu are a face, a fost de atat de multe ori distrus incat nicio cladire nu sare de 400 de ani, lasand pe post de campioane ale longevitatii un rezervor de apa de 2200 de ani si un templu care bate spre 1100. rezervorul-izvorul-ochiul de apa este ascuns in spatele unor ruine graffitate, “cele mai vechi graffitiuri din lume”-se grabeste nandan sa spuna, si in apa de aici vin femeile din toata india sa se curete de sterilitate. 125.000 de perechi s-au inghesuit in cei 3 metri patrati de apa, cot la cot cu dovleceii si castraveciorii oferiti zeilor. stai asa ca nu inteleg, sa o luam pe rand:

exista 3 zile speciale in care familiile fara copii vin la varanasi, la iazul sfant, stau la coada cu zilele, intra in apa, asa imbracati cum sunt, se spala, se roaga, ies, isi leapada hainele vechi si toate bijuteriile pe care le au asupra lor in momentul imbaierii, unele neveste isi sparg chiar si bratarile matrimoniale, sacrilegiu in mod normal dar nu si cu ocazia vindecarii de buba sterilitatii. se strange un maldar imens de haine ude, pantofi, cercei si coliere din care se infrupta sarmanii din zona care sorteaza carpele si vand aurul si traiesc inca 6 ani din banii aia. in apa iazului sunt aruncati dovlecei si alte legume verisoare cu dovlecelul si nandan stie ca, doua saptamani dupa sarbatoare, nu cumperi dovlecei din piata ca o sa mananci storcituri recuperate din supa profecunditate in care s-au scaldat 250.000 de oameni si calcaiele lor prafuite si bolile lor de piele si cojile lor de pe coate. bleah.

se pare ca apa rezervorului si zeama dovlecelului functioneaza, an de an mamele care au dat pe tobogan ovulul fecundat, vin cu plozii la acelasi iaz si ii tund pe aia mici acolo, parul fiind ofranda adusa zeitei fecunditatii, nu stiu care mai e si aia. nandan zice ca medicii pun reusita natalitatii pe seama efectului placebo: exact ca in cazul cuplurilor care adopta dupa incercari esuate de a avea propri lor copii (despre care s-a observat ca, imediat dupa adoptie, reusesc sa procreeze) si in cazul alungarii la iaz a sterilitatii, totul vine din cap. adica? creierul inmuiat in matrafoxul religios e mult mai relaxat, desteleneste ovarele si aduce recolta.

pe langa noi se foiesc puradei cu zmee din plastic si fis. “made in china?” intreb aratand catre unul din zmee. nu stiu ce am declansat. pentru indieni, chinezii sunt un soi de rusi combinati cu unguri si cu tigani. urati-huliti-luati in tarbaca. acum cativa ani au intrat pe piata zmeelor cu fire de metal. cand ai toate cablurile atarnand pe strada, matze intinse pe la ferestre, nu-i de mirare ca o gramada de copii au fost curentati. chinezii nu s-au lasat si au intrat cu fir de plastic, d-ala de pescuit. unul dintre copii si-a taiat carotida si a mierlit-o in drum spre spital. “au produse de rahat si finanteaza terorismul. basca nu vad niciodata unde e granita si ii gasesti mereu cu unitatile militare la noi in curte”. lui nandan nu ii plac chinezii si nici nu vrea sa aiba de-a face cu turisti chinezi pentru ca e mai mare daraua decat ocaua: daca vine vreunu de aici sau din pakistan, bangladesh, irak sau iran, trebuie sa il declare si sa trimita in 24 de ore copii ale pasapoartelor la politie dupa care serviciile ii suna si ii intreaba ce cupa are mama lor la sutien si alte lucruri importante care intaresc securitatea nationala.

chiar si asa, ploua cu atentate. ultimul din varanasi a fost in 2010, in timpul festivitatii aarti-cea cu slavirea gangelui si a lui shiva. a murit o fetita de 2 ani aflata in poala mamei si alte cateva zeci de persoane au fost ranite. 2006 a vazut cel mai mare atac terorist, adunand peste 100 de raniti si 28 de morti. de atunci nu mai ai voie sa intri in temple cu telefon, laptop, nicio urma de aparatura electronica si nici nu mai poti aduce ofrande zeilor nuci de cocos. de ce? pentru ca intr-o nuca de cocos ai putea sa ascunzi o bomba, cum de ce imbecilo? asta explica de ce mi-am luat rapid o mana pe sanul stang de la un domn militian, paznic la golden temple, cel mai mare templu dedicat lui shiva din intreaga indie. daca aveam cumva o nuca de cocos acolo, tupilata sub tricou, daca aveam o petarda la subrat? daca sunt o chinezoaica operata la ochi si programata sa trimita hindusi in al noualea cer? pana sa ma dezmeticesc, mana mustaciosului se retrage si eu raman cu-o ura amara in gat. va-n gura de tigani, cum trageti voi de tzatze turistele in numele sigurantei nationale.