prakash are 53 de ani si o mustata mare-grasa, arata ca un somn de dunare, unduindu-se printre mesele restaurantului ascuns in maruntaiele hotelului taj-president din mumbai. aseaza farfuriutele pe masa, cu o miscare relaxata de incheietura, ca un dealer de vegas care imparte cartile. radiaza o liniste blanda, de bibliotecar tupilat intre rafturi. de bunic iesit cu nepotul, in parc la soare. mai doriti roti? sa va mai aduc niste chutney?

conversatia cu el se leaga firesc, prakash, chelnerul perfect, asteptand semn,  cu tava in mana, in picioare, eu asezata la masa, cu gatul frant si capul dat pe spate, lasandu-ma luminata de cascada de bun simt emotionant care ii iese din gura. prakash explica teoria furatului caciulii: “de pilda eu vreau sa imi iau pasaport nou. desi stiu ca emiterea pasaportului dureaza 3 luni, ma trezesc cu 3 saptamani inainte de plecare, ma duc la politie si cer sa mi-l dea mai iute. pentru asta dau spaga. eu corup functionarul, caci acesta nu mi-a cerut nimic. daca as fi respectat regulile, daca m-as fi dus la politie atunci cand ar fi trebuit, coruptia nu ar fi aparut. noi o cream si tot noi ne plangem de ea”.

shivabun simt. e atat de rar ca atunci cand il vezi dai cu degetu pe el, sa vezi daca se duce vopseaua, daca nu e cumva vreo facatura chinezeasca. ar trebui sa faca gradini zoologice, unde in custi special amenajate, dar bine securizate, sa tina bunul simt, sa  ni-l arate dar sa se asigure ca nu scapa, sa nu alerge pe strada si sa dea vreo masina peste el si sa ramanem doar cu doua exemplare de bun simt pe lume: unul in cameroon si unul in yakutsk.

prakash serveste o alta masa, apoi se-ntoarce sa-mi vorbeasca despre societate si cum ar putea ea sa fie functionala. “fiecare om isi are rostul si locul lui. este o rotita care misca un anumit resort. daca toata lumea si-ar face treaba, aia a fiecaruia, societatea ar functiona uns”. degeaba-spune el-avem medici cind, de fapt, avem nevoie de soferi, degeaba avem it-isti cand am avea nevoie de bucatari. fiecare om trebuie sa isi indeplineasca menirea, sa alerge bucatica lui, ca la stafeta de 400 de metri. sa faca parte dintr-o echipa.

ghandi reincarnatprakash lucreaza la taj-president de 30 de ani. este cel mai vechi angajat si nu vrea sa plece. ii place sa fie si el o parte din istoria locului si, oricum, “nu este vorba despre bani”. asta este o afirmatie pe care un romanache ar scuipa-o, ca pe-o gura de algocalmin, ca pe-o bucata de fiola pisata, cu gust de algocalmin. daca nu e vorba despre bani, este vorba despre..? “despre suflet. despre tine care ramai egal cu tine. nu te tradezi”. mustata e nemiscata, prakash surade cucernic, nu ai cum sa nu il crezi.

e ghandi reincarnat, cu ceafa si burta si sort de chelner, dar ghandi, fara doar si poate. explica serios de ce este bine sa iti platesti taxele: “daca nu le platesti, functionarilor le scad salariile si atunci iti cer spaga, devin corupti. e vina noastra ca functionarii sunt corupti, pentru ca noi nu ne-am gandit la ei si, ce a am castigat pe de-o parte, am pierdut pe alta”. si ce te faci cu marea coruptie? cu aia care nu platesc ei taxele, proprietarii de corporatii, afaceristii verosi, politicienii? “treaba lor. eu vreau sa imi fac datoria. daca ei sunt niste nenorociti, eu nu o sa fiu”.

echilibrul indianinocent, prakash este opusul meu si al tau. daca noi privim cu revolta la un voiculescu sau gigi, si incepem sa furam, sa pacalim si sa mintim, pentru ca: “ei fac asta si uite cat de bine au ajuns. si eu nu sunt mai prost”, prakash zice ca nu trebuie sa ne tradam pe noi. nu trebuie sa ne pierdem si sa devenim mai mici decat am fost inainte.

arareori m-a emotionat un om atat de tare. imi trag nasul, delicat, dau vina pe ceapa murata pentru ochii aposi si-mi zic ca poate reusesc sa-l conving sa candideze la presedintie in noiembrie. stie careva o formula de naturalizare rapida?

dupa aproape doua ore de film si alte doua de dezbateri aprinse la Frontline Club Bucharest, echipajul de la londra (vaughan-fondatorul, pranvera-femeia din spatele fondatorului, adica motorasul clubului si wotienke-ciobanita care se ingrijeste de turma de oportunitati si filiale pe care le are Frontline London), alaturi de jill emery, regizoarea documentarului despre ucraina pe care l-am difuzat in prima seara, se cer la masa. cine mai serveste cina la 11 noaptea? lacrimi si sfinti, ca-i aproape.

chelner principal, alocat mesei, este un domnisor bucalat, pe la 24-25 de ani, negricios si bagacios. se insinueaza sugerand, ce altceva, decat platouasul: “punem asa niste branzica si aducem niste jumari de gasca si jumari de porc.” inghite in sec, pofticios, si continua sa-mi sopoteasca in ureche. engleza nu stie. spre deosebire de colegutu care aduce tuicile, care a studiat la oxford. sau harvard. e nervos si ma cearta iute pentru ca am avut neobrazarea sa spun ca mamaliga e polenta “what’s wrong with you?” ma intreaba jignit teribil de ignoranta mea impardonabila, apoi se arunca in explicatii legate de faina de porumb care la noi este diferita de cea de la italieni. vaughan nu-l asculta, gusta din clondirul cu tuica si exclama incantat: “it’s exactly like slibovitza”. chelnerul de oxford sta sa lesine, cum adica sa fie sarbeasca tuica noastra romaneasca? pranvera e albaneza din kosovo, stie cu slibovitza, aproba. clar, tuica e fix cum e slibovitza. chelnerul isi ia tava si pleaca necajit, lasandu-l pe colegutu nevorbitor de engleza sa se uite umed in ochii mei, cautand sa afle ce vor domnii sa manance. el i-ar sugera lui jill “rata glumeata”, de fapt rata pe varza, nu prea stiu de ce e glumeata, in afara ca a facut nea mircea o rima si a simtit nevoia sa o puna pe meniu. apoi, domnului sigur trebuie sa ii dam platoul cu ceva si inca ceva si pizdulici. ii place sa spuna “pizdulici”, ii sclipesc ochii, exact cum le sclipeau colegilor mei, in clasa a VI-a, cind am invatat la biologie despre fecundare. vaughan refuza pizdulicile si cere sarmale, sarmale exact ca in pristina sau ca in belgrad sau ca in skopie sau ca in sarajevo. sarmale, de la turci. chelnerul implicat in scandalul mamaligo-polentei, iar are ghinionul sa asiste la distrugerea patrimoniului culinar romanesc. doreste sa intervina, dar isi da seama ca nu are cine sa vorbeasca.

renunta superior si ne lasa sa ne bucuram de cartea pe care a primit-o wotienke de la baietii de la centrul roman de jurnalism de investigatie. e cartea lui petrut calinescu si a ioanei hodoiu. se cheama “mandrie si beton” si documenteaza transformarea satelor din romania in santiere de constructii. casele batranesti nu mai sunt rase de buldozerele lui ceausescu, ci chiar de manutele nepotilor plecati la munca in strainatate, care trag ca animalele la jug sa faca bani, apoi ii zidesc, inaltand palate absurde, cu 3 etaje, lifturi si termopane strambe.

chelnerul bucalat imi sopteste la ureche: “pot sa vad si eu si colega un pic?” wotienke priveste cu ochii mari cum cartea pleaca de la masa: “you just give it to him?”. stai draguta linistita, se uita si o primesti inapoi. in 5 minute, harciogul se-ntoarce comunicandu-mi scurt: “urat.” urmeaza o analiza a titlului: “mandrie? asta inseamna ca oamenii astia din satele din carte, iau numele Domnului in desert. sunt mandrii si nu se gandesc ca lumea asta este doar o iluzie,  lumea cealalta e cea importanta”. ma uit la buzele care l-au invitat acum 15 minute pe vaughan sa manance pizdulici, buze care acum sunt atinse de harul divin si maniate de lipsa de sfintenie a semenilor. mai departe, bulbucel critica apucaturile imobiliare ale romanilor din carte, cei care darama mostenirea stramoseasca si isi construiesc, in locul caselor de lemn, showroomuri cu termopane. “beton? pai cum sa distrugi tu mostenirea dacilor? noi, urmasii dacilor, daci care erau sculptati de romani si erau supertari, conduceau intreaga europa, uite cum am ajuns sa luam in deradere mostenirea de la ei”. isi face scurt semnul crucii, apoi imi comunica: “nu e bine ce se intampla in tara asta. nu mai avem dumnezeu. ne batem joc de trecut, de daci”.

pranvera mai cere niste slibovita, d-asta romaneasca. chelnerul cu engleza de oxford o aduce, cu o adanca dar demna suferinta intiparita pe fata. bursucul dacic vine cu nota, arborand un aer tragic. cind mamaliga e polenta, tuica e slibovita, sarmaua e turceasca, dacul e inlocuit de beton nemtesc si mandria nationala calcata in picioare, nu-ti mai ramane decat sa te faci haiduc. si sa arzi drumetul c-un platouas. sau poate o tigaita de pizdulici.

high tech low life este un film despre jurnalismul alternativ dintr-o china in care toate stirile sunt stiri bune. nu se intampla crime, ci doar, cel mult accidente. totul este frumos si ireprosabil in republica chineza. dar ce te faci cu oamenii care sufera, dar pe care nimeni nu ii aude?

zola, un pustan, dintr-o familie de tarani, infantil dar insistent, urca pe blogul sau fotografii ale cetatenilor expropiati de statul chinez, expropieri despre care nimeni din presa oficiala nu vorbeste. mai tarziu, prinzand povestea violului, urmat de asasinarea unei tinere de catre fiul unei beizadele locale, zola alearga la locul crimei si pune pe blog povestea fetei, reusind sa isi creasca traficul la un gigantic 200.000 de vizitatori pe zi.

in acelasi timp, in beijing, “tiger temple”, un fost publicitar transformat in jurnalist de ocazie, manat de spirit civic si dorinta de a face dreptate, devine vocea celor care nu au cum sa fie auziti: tarani ale caror terenuri au fost confiscate de stat, tarani ale caror terenuri au fost inundate si poluate de catre companii de stat, cersetori care au fost lasati fara adapost de catre statul chinez, hotarat sa curete mahalalele inainte de olimpiada. tiger temple scrie despre toti, pedaleaza sute de kilometri ca sa ajunga in satele unde a fost chemat de localnici, ca sa le ofere ajutorul, isi risca linistea batranetii-caci e sarit de 50 de ani-spunand adevarul despre lucruri care zgarie urechile oficialilor.

cei doi blogari-singurii din china care se ocupa cu genul acesta de jurnalism civic, dupa cum a spus ieri ioana moldoveanu de la Vice-sunt haituiti de catre stat: lui zola i se interzice parasirea provinciei in care locuieste iar tiger temple este luat pe sus si deportat din beijing pe perioada anului nou, ca sa nu dea batai de cap celor de sus, taman in timpul sarbatorilor.

pentru ce fac asta? pentru bani? sunt intr-adevar sustinuti financiar de fani, dar toata lumea stie ca nu te imbogatesti din asa ceva. e mai degraba subzistenta. pentru glorie? daca in cazul lui zola, fiind tanar si sturlubatic, este vorba si despre glorie, in cel al lui tiger temple e mai mult vorba despre sindromul batman. cetateni care nu mai pot sa suporte starea de lucruri, care iau dreptatea in mainile lor, cam ca batalioanele de vigilantes din mexic, care se bat parte in parte cu lorzii drogurilor si, de curand, chiar au reusit sa scoata cateva orase din mainile cartelurilor.

deci avem china, avem mexic, unii cu tastatura, altii cu mitraliera, dar ambele tipuri de luptatori umpland craterul care se casca in soseaua sociala a respectivei tari. primii incearca sa rezolve  problemele mass mediei si sa creasca libertatea de exprimare. ceilalti incercand sa isi rezolve problemele de siguranta, securitate, ale lor si ale familiilor lor.

cand vezi ca statul este ori prea slab si corupt ca sa-ti rezolve problema, ori prea indiferent si opac, apare civismul, activismul, dorinta de a rezolva problemele. tu, cu mana ta.

bradut ulmeanu se intreba ieri de ce la noi nu exista citizen journalism. de ce trecem pe langa abuzurile pe care le cunoastem, de ce inchidem ochii in fata coruptiei, a marlaniei, hotiei si ticalosiei? de ce nu ne pasa?

pot fi mai multe explicatii: pentru ca suntem nesimtiti, pentru ca ne este frica, pentru ca suntem lenesi si comozi si nu vrem “sa ne cream probleme”. pentru ca am fost invatati sa nu ne bagam unde nu ne fierbe oala, pentru ca bianca dragusanu e mai importanta decat baba din pungesti. pentru ca, daca nu ne da nimeni in cap, nu intelegem ce inseamna valul de puscariasi eliberati de modificarile codului penal. pentru ca simtul civic a fost ingropat in osanza traiului pe credit. pentru ca nu avem memorie, nu avem empatie si pentru ca ceausescu a avut-pentru 45% dintre romani, o influenta buna pentru romania. pentru ca inamicul numarul 1 nu e iliescu, nu e basescu, nu e coruptia, nu e parlamentul. inamicul numarul 1 suntem noi. si cum sa te poti bate cu tine insuti, draga batman? cum sa te autodistrugi?

jill are 65 de ani, un atac cerebral la 58, o fata cu autism, o alta care s-a maritat cu un senegalez fara acte, pe picior de expulzare din franta. caci jill, desi e englezoaica, locuieste in franta de peste 40 de ani, de cand i-a luat mintile un francez de origine algeriana, posesiv si violent, care le batea pe ea si pe fata cea mare, da, cea cu autismul.

desi era actrita in anglia, jill a renuntat la cariera si chiar si la visul de a studia franceza la sorbona, totul de dragul algerianului descris mai sus. ramasa singura, cu doi copii pe cap, intr-un orasel minuscul francez, de la granita cu elvetia, jill emery s-a apucat sa predea engleza si, in mijlocul monotoniei care-i rodea viata, a intalnit un regizor care i-a propus sa ii fie asistent pe parcursul productiei filmului sau.

jill a lasat parte locsoru caldut si a imbratisat-dar ce spun eu-a insfacat, ca un pitbull, si nu a mai lasat sa-i scape vreodata-meseria de regizor-scenarist de documentare. si cu asta basta.

dupa ce vezi filmul “ucraina, de la democratie, la haos”, realizezi ca jill ti-a facut cadou o noua pereche de ochi. nu mai bajbai incercand sa umpli cu informatie, contururile vagi ale miscarilor taberelor din tara vecina. totul este clar, concis si previzibil. tu nu mai crezi in miracole. dar asta nu inseamna ca oamenii iesiti pe euromaidan sunt niste ortodocsi bigoti care asteapta unul, ci niste martiri care se lupta sa construiasca unul. iar pentru creatorii de miracole nu poti sa simti decat cel mai profund respect.

exista in spatele rezistentei lor un scop pe care noi, astia care ne umplem viata cu smacuri, amoruri, rate si alte fleacuri, nu suntem atat de iluminati ca sa il simtim. sau atat de disperati.

la cei 65 de ani, jill emery este cel mai pasionat regizor pe care l-am intalnit. nu are bani sa-l faca, da de la ea. a platit din buzunar o gramada din cheltuielile enorme avute in cei 5 ani cat a durat crearea filmului. este maniacala in detalii, obsedata de adevar. i-a cunoscut pe toti: timosenko si putin, iuscenko si ianukovici. si, in seara asta, ar putea sa te cunoasca si pe tine.

daca ai drum la Frontline Club Bucuresti. e ultima ei seara in bucuresti, maine se intoarce in franta. va veni si ea sa vada “High tech, low life”, la 18.30, la Institute, the cafe.

facem parte dintr-o cultura in care am invatat sa ne inghitim parerile, sa le protejam prin tacere, ascunse dupa buze, sa nu le expunem decat in fata celor care ne seamana. sau strainilor care nu se grabesc sa ne judece. venim dintr-o cultura in care de mic ti-o furi dupa ceafa daca vorbesti neintrebat, daca iti contrazici parintii, daca ai tupeul sa crezi altceva decat invatatoarea, mai ales daca te pune dracu sa si spui asta in gura mare. avem o gramada de proverbe si zicatori care lauda tacerea, e de aur, e filozofica, ascunde-te dupa ea si vei ajunge departe.

avem o cultura de reprimati, lasi, infricosati. ne e teama sa vorbim in public, ne e teama sa ducem de mana opinia aia a noastra, asa cum o fi ea, desculta, pricajita, tunsa chilug. e a noastra si nu ne este rusine cu ea.

in discursul de prezentare a Frontline Club pe care fondatorul sau, Vaughan Smith, l-a tinut aseara la lansarea Frontline Club Bucharest, a vorbit despre necesitatea existentei dezbaterii, despre frumusetea coexistarii acestor pareri, despre bucuria pe care ei, in cultura anglo-saxona, o au in acel “let’s agree to disagree” care precede o noua sarja de argumente.

in timpul discursului lui Vaughan, Jill Emery, regizoarea documentarului “ukraine, from democracy to chaos” mormaia langa mine: “he’s so british, sooo british”. Jill locuieste in franta si astfel reuseste, de la distanta cuvenita, sa vada prapastia care se casca intre cultura franceza si cea britanica. dar nici ea nu reuseste sa o inteleaga catralioanele de ani lumina dintre noi si englezi.

in timpul dezbaterii de aseara, care a durat peste 2 ore, la care au luat parte Jill Emery, Stefan Candea, Vlad Mixich si Laurentiu Diaconu-Colintineanu, au ramas in cafenea in jur de 50 de oameni. i-am intrebat pe cei care au ales sa plece dupa o ora-o ora jumate, daca sunt multumiti. mai intai doi, apoi inca trei dintre ei mi-au spus ca nu. nu erau de acord cu parerile ziaristilor romani, unii din ei au avut impresia ca va fi vorba mai mult despre ucraina si mai putin despre presa, altii ca va fi mai mult despre presa si mai putin despre ucraina, unii s-au plans de calitatea moderatorului, altii de cea a ziaristilor romani de la masa. niciunul dintre nemultumiti nu a pus insa mana pe microfonul care s-a plimbat prin sala, sa-si spuna parerea. niciunul.

ce-nvatam de aici? ca nu poti multumi pe toata lumea-o sa spuna un intelept popular. ba da. daca lumea intelege ca nemultumirea este alimentata de frustrare. si butonul cu frustrare este direct legat de lipsa de aerisire a opiniilor, pe care le tinem, prafuite, in noi. tacerea o fi de aur, dar aur de trompeta, de 0,3 karate, vorba lui taica-miu.

va astept azi la Frontline Club Bucharest. La ora 18.30. Institute, The Cafe. Avem filmul Fortress, despre Transnistria si o dezbatere despre spatiul fost sovietic foarte interesanta, dupa.

mai jos aveti cu scris mic, un program mare. de pe 18 pe 20 februarie, in fiecare seara, de la 18.30 avem treaba. daca ne descurcam bine, saptamana viitoare, pe 26 februarie, avem programata o noua super seara impreuna.

Astazi avem film despre Ucraina, regizoarea filmului despre Ucraina, 4 ziaristi care vor discuta despre Ucraina siiiii, la 18.30, inainte deci de film si restul halimaiului, Vaughan Smith, fondatorul Frontline Club Londra, ne va spune cateva cuvinte. Cateva sute, nu va sari sigur de o mie, pentru ca la 19 trebuie sa inceapa filmul. Si stim ca sunteti toti obositi. Poimaine insa, aveti parte din nou de Vaughan si echipa lui, mai pe lejer. De data asta avem un film extraordinar despre Tiraspol. O sa vorbeasca alti ziaristi renumiti despre ce se intampla peste gard de noi. Si, in ultima zi, vom avea un film exceptional despre bloggarii din China. Cititi mai jos si va minunati si agenda o bifati.
program lansare frontline

2012, sfarsit de iunie, cobor din avion, pe pamantul romanesc pe care nu-l mai vazusem de aproape un an, in mijlocul crizei gusei ciuruite a condamnatului nastase. o saptamana mai tarziu, se da drumu la iures. ponta-antonescu, abil condusi de taica iliescu, dribleaza avocatul poporului, dau de pamant curtea constitutionala, schimba presedintii camerei si senatului si il demit, apoteotic, pe satana-basescu. poporul nu cracneste. se uita imbecilizat la televizor, cu-o bere-n mana. pe trotuarul de la antipa, se-nfiripa un protest anemic, care amesteca rosia montana, gazul de sist, justitia si acuzatiile de plagiat aduse premierului.

presa din romania e o mizerie. televiziunile sunt o rusine. “mi-e scarba de toti si nu mai ma uit la televizor” este lait motivul verii, repetat pina la tocire, ca lambada la inceputul lui 1990.

bine, arunc televizoru pe geam.

dar de unde aflu si eu daca domnu crin a pus-o la punct pe madam merkel sau cum joaca guvernu nostru pe degete intreaga casa alba? ziarele nici nu pot fi luate in calcul. la 23 de ani de la revolutie, revista kaufland este numarul 1 in romania. pe buna dreptate, cum sa nu-ti placa editorialul cu salamul ajuns 8 lei si 4 bani?

alta ar fi situatia daca am avea si noi un club de presa in romania, asa cum e Frontline in londra. chiar asa, de ce nu avem si noi un Frontline Club, ca ala din londra?

marius imi da adresele fondatorilor. norina imi da curaj sa le scriu. e mijlocul lui august si eu le spun englezilor de la Frontline ca a venit timpul sa isi deschida un club si in bucuresti. pentru ca, scriam eu, “romanian press is dying and journalism practice is of poor quality. the romanian people no longer trust mass media, and the information it provides is highly manipulative, used by tv broadcasters for political interests”. cine sunt eu sa zic asta? consumatorul roman de presa, mintit zilnic de gazi si diaconesti si tanasei, de cetepei si turcesti, prostit cu indecenta de chelner comunist ca parizerul prajit din farfurie, este de fapt un snitel de porc.

desi nu credeam ca o sa se intample ceva, fondatorul Frontline Club Londra, Vaughan Smith, raspunde. zice asa: bine fetito, hai sa facem club la bucuresti. desigur, mai elegant. fireste, in engleza.

si uite ca l-am facut. la 1 an si 6 luni, dupa o sarcina mai lunga decat a unei orci si putin mai scurta decat cea purtata de o sperm whale, Frontline Club Bucuresti a scos capul.

maine e lansarea. cu surle si trambite, la 18.30, la Institute, The Cafe, cu Vaughan de fatza, cu o echipa de la Frontline Londra in lateral si cu un documentar despre Ucraina (Ukraine, from democracy to chaos), al carei regizoare va discuta apoi despre situatia de la vecini intr-o dezbatere moderata de Stefan Candea de la CRJI la care vor participa Vlad Mixich de la Hotnews, Laurentiu Diaconu-Colintineanu de la RFI si Paul Radu de la Rise.

Putere.

Frontline Club BucurestiZic sa dam drumu un pic la fereastra, ca prea am stat in beciul asta neaerisit de 24 de ani.

Va astept maine. Si poimaine. Si raspoimaine. Si dati si voi un like pe pagina Frontline Club Bucharest. Ca e gratis.

taxiul este un hindustan motors din carton presat, soferul il calareste ca pe un asin racit, enervat de accesele de tuse si de opintelile motorului. ne-nfigem in coada de la iesirea din aeroport, de fapt cozile, care se preling pe linga ghereta in care mazgaleste niste bilete un nene, inghitind noxele de la toate harburile care sforaie afara. nu se ridica bariera pina nu te noteaza omul: numarul masinii, adresa unde trebuie sa-ti lasi pasagerii. scrie de mana, in claxoanele hoardei care tropaie la iesire, ambaland motoarele si urland catre bietul scrib. sigur, e mai puturos sa arzi cadavre in varanasi. dar clar e o treaba mai relaxanta. pe locul intai in topul joburilor de rahat din india tocmai a trecut amaratul aflat la rascruce de drumuri.

atentie, pedeapsadupa 10 minute, reusim sa depasim cerberul-notar, cu cancer pulmonar, de la bariera. soferul opreste scurt, dupa colt, si inhata copilotul, un pustan de vreo 10 ani. jobul lui: sa aprinda tigari si sa i le paseze soferului, sa dea geamul jos sau sa fredoneze ceva hituri indiene. afara e noapte si haos. mumbaiul trozneste din bice maaaai, ia mai manati maaaai flacai. tzignale, fluiere, macaituri, trompete, tusituri, urlete si taman acum, aici, in mijlocul haosului, se gaseste claxonu batranului hindustan motors sa dea ortu popii. asistat de melodia cantata de copilot, soferul mermeleste niste cabluri si intra si el in corul de zbierete, criiiiiing-criiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiing, tipam ragusit si ne aruncam intr-o traversare sinucigasa, pe diagonala, a unei intersectii in care toata lumea face fix ce vrea, ca intr-un urias harlem shake mecanic. desi din aer, mumbaiul se vedea luminat feeric, aicisa, pe strada, nu arde un bec. disting cu greu un pod si sub el cateva care vopsite rosu sau portocaliu, cu boi cu coarne imense, de bicicleta pegas, boii si ei pictati, zacand in balti de urina taurina, langa gardul de beton care inconjoara plantatia de hoteluri de 5 stele. caci da, e timpul sa scot slinul de pe mine si am ales grand hyatt pentru asta.

mumbai, baietii cu banicopilotul este varsat la colt, inainte sa dam fatza-n fatza cu paza hotelului. fiecare hotel are o armata, ca un oligarh rus, nu treci pana nu te amusina cainele, nu deschizi portbagajul si nu ti se baga oglinzi sub masina, in anus si in gura. e clar ca taximetristul nu a mai vazut niciodata asa ceva. many money?-intreaba pierit. o sa razi prietene, “dacat” 70 de euro, cam cat ia mazare la mamaia pe o camera storcita, cu amanul pe perete si frana de rahat nestearsa in toaleta.

arta de hol de hotelcalc decisa in holul prin care se plimba europeni in costume si arabi cu prosoape-n cap, cum zice maica-mea. de peste tot apar maini care deschid usi, ridica bagaje, iti culeg matreata de pe guler, 5 stele nenica. din spatele receptiei surade profesionist un tinar robot, editia 2013 care, desi-mi vede nisipul curgand din ureche, ca la vama veche, ma intreaba simandicos: what’s the purpose of your visit? business or pleasure? hahahahaahahahahahhahaa. business, normal, cum dracu. m-am deghizat in hipioata, mi-am plantat calutul de mare in cap, anume ca sa obtin un pret avantajos la hyatt, dar eu am sosit aici ca sa preiau un sfert din actiunile tata in domeniul mass media. omul ma priveste in timp ce bat campii si ma intreaba daca nu doresc sa fac un upgrade, care sa includa mic dejun si net..hop, pai cum adica flacau, la 70 de euro pe noapte, nu am netul inclus? nu-zice senin robotu. dar cu upgradeul de 20 de euro o sa primesc net de cea mai buna calitate, mic dejun, cocktail intre 6 si 8 si transport catre aeroport. bine prietene, m-ai convins. semnez ca primaru, robotul ma intreaba la fel de demn ce ziar doresc. am de ales intre financial times, economic times si hindustan times. toate atarna ca liliecii de clanta, prinse intr-o plasuta brandata fin, aleg timpul economic si receptionerul ma felicita pentru alegere cu un bine plasat “very good choice”. apoi, insotit de un carator, care-si mehlemeste tunica pura sub rucsacul meu contaminat, ma duce catre camera unde urmeaza sa-mi desfasor businessul in viitoarele zile. si de ce nu, si plejarul.

invarte un buton, draperia incepe sa se ridice, electric, uite dockul de iphone, uite papucelu si halatelu, uite ziarul cu bursa, plasma si chitul de cusut, cele doua sapunuri: unu de roze si altul de portocale si periuta de dinti. si uite si mesajul de la directorul hotelului, urandu-i bine ai venit domnule rajhev pdfgsadgfdsdgfcvsauasaceva. nu mie, mie nu imi ureaza nimeni nimic pentru ca sunt bine camuflata. omul cu bagajula asteapta spaga, “nu am decat carduri” il informez netulburata. uite deja cum am facut o afacere. aici, la grand hyatt mumbai, iti tot vine sa faci afaceri. robotul il ia pe hamalul inghetat de refuzul meu, pleaca, la revedere.

vinee politiadupa un dus care spala ceea ce credeam eu ca este bronzul meu de goa, lasandu-ma cu o culoare mult mai stinsa decat cea sperata, cobor la soma. restaurantu e pe locul 9 in ierarhia tripadvisor, in tot mumbaiul, iau pozitia de “brace for landing”, caci scorurile probabil o sa-mi mitralieze bugetul. dar-imi zic, o viata am si o gaura in cur, cum zice tata, asa ca ma arunc la niste curryuri si iau chiar si indian pride, bere artizanala cu coriandru sau scortisoara. traiasca. in cubul de sticla din mijlocul restaurantului plin ochi de cetateni in costume, cu gaura prevazuta pentru matura care le penetreaza  dorsala, 3 bucatari invart, ca niste pizzaiolo, aluatul pentru roti. chelnerul imi citeste incantarea din ochi, imi aduce boneta, d-aia de am primit cind am filmat la fabrica, la scandia, si ma baga la cutie, sa vad cum se face painea. asta e tandoori de carne, asta vegetarian si uite asta e cuptoru special de paine. roti este un soi de lipie, care se usuca pe un wok inversat, incins la carbuni. bucatarul secund-caci ala principal e la pupa, conducand nava bucatariei indiene catre noi si noi succese, imi pune aluatul in brate si imi arde rapid poze cu iphoneul. arat ca o tanara lauza, care in loc de copil, a nascut un prosopel chinezesc. bucataru imi ia nou nascutu si-l arunca in aer, prinzandu-l pe pumni si-mi povesteste cum a strans sub caciula-cilindru, 15 ani de experienta de bucatar si 3 ani de scoala de management hotelier, muncind peste tot, din agra, in goa, din radisson la hyatt. de afara, costumele ne privesc ca pe clown fish, fugarindu-ne prin anemone. hai noapte buna domnu bucatar, multumesc pentru lectia gratuita de gatit roti. gratuita, a doua afacere pe ziua de azi. v-am zis doar ca sunt in calatorie de biznis, nu de pleasure.

indigo zboara din 20 in 20 de minute oameni din goa in mumbai. aeroportul sta sa crape, umflat ca intestinele unui om care a inghitit o oala de fasole. incepe baletul: prezinti biletul la poarta, unui ofiter mustacios vigilent, intri, te pui la coada la scanat bagaju, apoi te duci la checkin unde reapare micul spagar de aerogara care baga oameni in fatza, invocand urgente, paralizii sau boli intestinale. dupa checkin, primesti la bagajul de mana o podoaba, pe care trebuie sa ti-o stanteze doamna de la politia de frontiera care trece cadelnita detectoare de metale peste dumneata, masurandu-ti otelimea privirii si a posetei. ma pun la rand la security check, la femei. la barbati coada e o anaconda gigant, invartita in jurul unor stalpisori metalici. femeile nu calatoresc atat, stau dracu acasa, cu copiii. o descurcareata isi gineste sotul blocat undeva la 2 kilometri in spate, isi duce degetu la bindiul dintre ochi si ii face semn tantalaului ca trebuie sa spuna ca e casatorit, cu sotia in fatza si ca trebuie sa fie lasat sa inainteze, caci altfel pierd amandoi avionul. omul duce aratatorul drept spre punctul rosu si balbaie ceva, restul indivizilor ii fac loc, hipnotizati de mica rana a mariajului, care arata ca esti impuscat direct in frunte si deci mort inca din timpul vietii. sotul prinde curaj, mai are doar vreo 20 de indivizi in fatza, daca ii depaseste, ar putea sa mearga in paralel, fiecare pe culoarul lui, impreuna cu partenera de viata. dar aceasta, urmarind incordata inaintarea, intoarce scurt o palma-stop si ii face semn sa se opreasca. ajunge.

educatiacoada se zbarleste, pe la barbati calca apasat un raj kapoor desuet, cocosat, ochelari de soare, pletuta neagra tip chica lui belodedici si geaca de piele oprita o palma mai sus de betelia pantalonilor stransi pe fese. baietii se uita cu adoratie, barbatii ii fac loc respectuosi. fetele isi exerseaza detenta, topaind frenetic, pe loc si apoi aruncand priviri umede catre EA, partenera lui EL, o tanara bagaboanda, in pantaloni galbeni care lasa sa se vada conturul chilotului tanga, infipt intre buci, pantofi cu talpa ortopedica si tzatze impinse in fatza detectorului de metale pe care ofitereasa il manuieste ceremonios. fetita din fatza mea trage de ma’sa urland “i’m gonna die. is ghsdghfdsgfhgdjhf, and i’m gonna die”. nu retin numele, ii fac semn mamei si o intreb cine sunt cei doi. femeia, mimand plictisul dar, in mod clar, fiind la fel de absorbita ca fiica’sa, de cei doi (mai cu seama de mustata starletei, pana corbului, lucind deasupra buzei de sus), imi spune ca cei doi sunt participanti la o emisiune tip big brother, varianta indiana. si s-au cuplat in timpul emisiunii si sunt “Cuplul”, cu C mare, la care se inchina cateva sute de milioane de oameni de pe subcontinent. vorbind de puterea televiziunii si ce poate sa faca dinsa cu creierele cremoase ale unor amarasteni needucati.

mumbai streetcei doi sunt manati intr-un separeu, departe de privirile iscoditoare ale restului pasagerilor. peste sala de asteptare, care arata a vagon de tren din timpul deportarilor  evreiesti, pluteste un sos de rusa latrata si indiana nazala si nimeni, dar absolut nimeni, nu intelege ce spune duduia care anunta imbarcarile. privim cu sprancene ridicate, arcuite a uimire catre vecinul de bancuta: matale ai priceput? nu. ne intoarcem in stanga: dar dumneata? nici eu. ca atare, ne ridicam cu totii si ne bulucim la intrare, ingrosam o coada formata pentru alta imbarcare. de fapt pentru alte imbarcari, pentru ca fiecare dintre indivizi spune ca asteapta alt avion. ce se intampla? toate zborurile de la delhi au avut intarziere pentru ca armata face niste exercitii si a inchis spatiul aerian ca sa bage o miutza.

urmeaza al 5-lea control al biletului, apoi la 20 de metri, esti oprit din nou de o duduie insotita de un militar, care se mai uita inca o data pe eticheta de bagaj si pe bilet si, dupa o calatorie de 26 de secunde cu autobuzul, pe scara avionului, al 8-lea si ultimul control al biletului. un englez cedeaza si incearca sa fie ironic aruncand un zambet si un “really? are you sure this is the last one” . in india sarcasmul este la fel de prezent ca elvisii zburatori. nimeni nu intelege nimic. am plecat.

relaxarestele sus si dedesubt, avionul nostru e un parizer facut sendvis de doua galaxi, lumini spectaculoase deseneaza jos bulevarde si cartiere si acopera saracia ghetourilor de cascarabete care au crescut pina-n buza pistei de aterizare.

mumbaiul te intampina cu o noua coada, la taxiuri preplatite. dupa lejeritatea din goa, trebuie sa-mi flexez din nou muschii negocierii. in fata mea, doua nordice, blonde si infricosate, isi iau un taxi special pentru femei. se misca greu, sunt indecise, se scarpina in cap, isi dreg glasul. daca astea doua au reusit sa se descurce pana acum, nu vad de ce mi-as face eu vreo problema.

desi n-ai zice, nandan sustine ca india este tara cu cel mai mare numar de accidente rutiere datorate intoxicatiilor cu alcool. vazandu-i pe d87 si pe prateek incalecandu-si motoarele si zgariind cu cheile pe linga contact, ca un virgin in cautarea usitei pasaruicii, horcaind cu 12 beri infipte in piepturile de arama, parca incep sa-i dau crezare.

de cand a inceput povestea cu spritzul? nalin zice ca acum 20 de ani, indienii nu bagau alcool. nici macar bere. intr-o tara in care ocupatia principala este cum sa ajungi la varanasi si sa nimeresti deschis la ghiseu “nirvana”, in care nu ai bani nici sa-ti cumperi o balega de pus pe casa, in ciuda prezentei colonizatorilor de tip machitor: olandezi, portughezi, francezi si, mai cu seama englezi, in ciuda vecinatatii si bunelor relatii cu ai mai aprigi betivani ai lumii:rusii, indienii nu au alunecat pe panta spritzului si au ramas fideli imbatarii cu apa rece.

accidentu 1in ultimii douaj de ani insa lucrurile s-au schimbat. iar in ultimii 2 ani, consumul de alcool a explodat. sa luam cazul hauz khas. un lipscani in mizerie, o strada lunga de 70-80 de metri, presarata pe-o parte si pe alta cu cladiri cu 4-5-6 etaje, terase, toate duduind de lume pina pe la 3 dimineata. carciumi cubaneze, spaniole, restaurante frantuzesti si indiene, italienesti si americane, un maldar de bucatarii, care mai de care mai tzitzirite, tzipatoare, trimitandu-si mirosurile si muzica pe geamuri. promoteri cu fetele acoperite de masti argintii te invita la happy hour for ladies desi toti chelnerii li se adreseaza femeilor cu “sir”. un pahar de vin e de la 7 dolari in sus, o bere kingfisher mica e 4 parai. si atunci, ce faci, ca n-ai bani sa te pui in cap? cum sa te matracoxezi? berea-spune nandan, este pentru pustani. aia se pot face praf din alcool de 4 grade. pentru barbati vigurosi se recomanda ingerarea rapida a 180 de uischi indian, ieftin, la numai 5 dolari. il dai peste cap si-ti impingi constienta pe scari, te uiti dupa ea cum cade si cade si cade, 7 etaje, si cum esti lasat liber si balanganitor, ca un puf de papadie in vant. terasele sunt pline de indieni beti, care canta in coruri de lupi, uuuuuuu-pe sexi saxobit al alexandrei stan. cand esti atat de beat, nu mai vezi cat de urat e locul, cum se alearga pe pamant cablurile negre si groase, nu dai doi bani pe finisajele de bloc de nefamilisti din bartolomeu. nu vezi cum e crapat cimentu si cat de prost sunt prinse rosturile, esti fericit ca esti in hauz khas, buricul distractiei si al designului din delhi. strainii nu inteleg de unde vine faima asta. au citit in ghiduri despre hauz khas, asta e locul cel mai strasnic de cinat in delhi, asta e locul de shopping cel mai spalat. pasind circumspect, la proba de slalom, printre rahati de caini intinsi pe aleiutele murdare, turistii ajung la barul cutare, unde un cocktail costa cat o camera de hotel. nu esti convins sa-ti lasi juma din banii de vacanta aici? e ok, avem bauturica mai ieftina, la preturi de oslo, putin mai incolo.

educatienalin e multumit. stand pe un scaun, in bezna solitara a hauz khasului de acum 2 ani, a avut o viziune: se facea ca in foarte scurt timp, locul asta va deveni faimos. a pus bani cu un prieten si a cumparat teren, pe care a construit o casa cu 4 etaje si o cafenea la parter. de la ferestre vezi lacul dintre mormintele sultanilor, ingropati aici prin secolul XIII. cele 4 apartamente sunt inchiriate fiecare cu cate 40-70 de euro pe noapte. e mereu plin si banii s-au strans in maldare imense, tintuindu-l si mai tare pe nalin, legandu-l fedeles de stalpul biznisului sau infloritor si de new delhi. trebuie sa uite de excursia in spania si de cea in italia. nu poate sa plece chiar acum. si el care credea ca, facand avere, totul o sa fie mai usor. nici vorba, cand calci pe galbiori, piciorul iti aluneca altfel in nisipurile miscatoare. in timp ce-toata ziua buna ziua-nalin se ocupa cu turistii, sotia sa se-nfunda-n canapea, mancand semintele resentimentelor si inconjurandu-se cu cojile reprosurilor. nalin nu vede. e fericit ca are turisti si face cinste cu bere. dupa prima, e deja pilit si propune sa trecem la rom. nu nalin, e prea scump. “nu, nu, nici vorba. ma fac pe mine 20 de para?”

restaurant spaniol hauz khasafara, o haita de 7-8 lupi tineri urla un cantec de dragoste. printre picioarele lor trec copiii in curul gol, aia pe care turistul german nu ii vede, pentru ca nu se abate la stanga sau la dreapta si nu iese  de pe strada principala. maimutele storc sticlele goale de alcool si scuteristi pleaca, inodand opturi pe sosea. la cat de incet se merge, nu vad cum dracu a ajuns india tara cu cel mai mare numar de accidente rutiere cauzate de alcool.

ps. imi amintesc povestea despre koluc: omul se face praf, dar totusi isi ia oltcitul si pleaca, conducand precaut spre casa. atat de precaut incat il opreste politia, il legitimeaza si ii ia carnetu pentru alcool. cum si-au dat seama? koluc mergea cu 15 la ora, pe stefan cel mare. melcul nu este deci camuflajul cel mai bun pentru bucuresti. dar pentru delhi e numai bun.

Design a site like this with WordPress.com
Get started