Archive

Monthly Archives: February 2014

2012, sfarsit de iunie, cobor din avion, pe pamantul romanesc pe care nu-l mai vazusem de aproape un an, in mijlocul crizei gusei ciuruite a condamnatului nastase. o saptamana mai tarziu, se da drumu la iures. ponta-antonescu, abil condusi de taica iliescu, dribleaza avocatul poporului, dau de pamant curtea constitutionala, schimba presedintii camerei si senatului si il demit, apoteotic, pe satana-basescu. poporul nu cracneste. se uita imbecilizat la televizor, cu-o bere-n mana. pe trotuarul de la antipa, se-nfiripa un protest anemic, care amesteca rosia montana, gazul de sist, justitia si acuzatiile de plagiat aduse premierului.

presa din romania e o mizerie. televiziunile sunt o rusine. “mi-e scarba de toti si nu mai ma uit la televizor” este lait motivul verii, repetat pina la tocire, ca lambada la inceputul lui 1990.

bine, arunc televizoru pe geam.

dar de unde aflu si eu daca domnu crin a pus-o la punct pe madam merkel sau cum joaca guvernu nostru pe degete intreaga casa alba? ziarele nici nu pot fi luate in calcul. la 23 de ani de la revolutie, revista kaufland este numarul 1 in romania. pe buna dreptate, cum sa nu-ti placa editorialul cu salamul ajuns 8 lei si 4 bani?

alta ar fi situatia daca am avea si noi un club de presa in romania, asa cum e Frontline in londra. chiar asa, de ce nu avem si noi un Frontline Club, ca ala din londra?

marius imi da adresele fondatorilor. norina imi da curaj sa le scriu. e mijlocul lui august si eu le spun englezilor de la Frontline ca a venit timpul sa isi deschida un club si in bucuresti. pentru ca, scriam eu, “romanian press is dying and journalism practice is of poor quality. the romanian people no longer trust mass media, and the information it provides is highly manipulative, used by tv broadcasters for political interests”. cine sunt eu sa zic asta? consumatorul roman de presa, mintit zilnic de gazi si diaconesti si tanasei, de cetepei si turcesti, prostit cu indecenta de chelner comunist ca parizerul prajit din farfurie, este de fapt un snitel de porc.

desi nu credeam ca o sa se intample ceva, fondatorul Frontline Club Londra, Vaughan Smith, raspunde. zice asa: bine fetito, hai sa facem club la bucuresti. desigur, mai elegant. fireste, in engleza.

si uite ca l-am facut. la 1 an si 6 luni, dupa o sarcina mai lunga decat a unei orci si putin mai scurta decat cea purtata de o sperm whale, Frontline Club Bucuresti a scos capul.

maine e lansarea. cu surle si trambite, la 18.30, la Institute, The Cafe, cu Vaughan de fatza, cu o echipa de la Frontline Londra in lateral si cu un documentar despre Ucraina (Ukraine, from democracy to chaos), al carei regizoare va discuta apoi despre situatia de la vecini intr-o dezbatere moderata de Stefan Candea de la CRJI la care vor participa Vlad Mixich de la Hotnews, Laurentiu Diaconu-Colintineanu de la RFI si Paul Radu de la Rise.

Putere.

Frontline Club BucurestiZic sa dam drumu un pic la fereastra, ca prea am stat in beciul asta neaerisit de 24 de ani.

Va astept maine. Si poimaine. Si raspoimaine. Si dati si voi un like pe pagina Frontline Club Bucharest. Ca e gratis.

taxiul este un hindustan motors din carton presat, soferul il calareste ca pe un asin racit, enervat de accesele de tuse si de opintelile motorului. ne-nfigem in coada de la iesirea din aeroport, de fapt cozile, care se preling pe linga ghereta in care mazgaleste niste bilete un nene, inghitind noxele de la toate harburile care sforaie afara. nu se ridica bariera pina nu te noteaza omul: numarul masinii, adresa unde trebuie sa-ti lasi pasagerii. scrie de mana, in claxoanele hoardei care tropaie la iesire, ambaland motoarele si urland catre bietul scrib. sigur, e mai puturos sa arzi cadavre in varanasi. dar clar e o treaba mai relaxanta. pe locul intai in topul joburilor de rahat din india tocmai a trecut amaratul aflat la rascruce de drumuri.

atentie, pedeapsadupa 10 minute, reusim sa depasim cerberul-notar, cu cancer pulmonar, de la bariera. soferul opreste scurt, dupa colt, si inhata copilotul, un pustan de vreo 10 ani. jobul lui: sa aprinda tigari si sa i le paseze soferului, sa dea geamul jos sau sa fredoneze ceva hituri indiene. afara e noapte si haos. mumbaiul trozneste din bice maaaai, ia mai manati maaaai flacai. tzignale, fluiere, macaituri, trompete, tusituri, urlete si taman acum, aici, in mijlocul haosului, se gaseste claxonu batranului hindustan motors sa dea ortu popii. asistat de melodia cantata de copilot, soferul mermeleste niste cabluri si intra si el in corul de zbierete, criiiiiing-criiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiing, tipam ragusit si ne aruncam intr-o traversare sinucigasa, pe diagonala, a unei intersectii in care toata lumea face fix ce vrea, ca intr-un urias harlem shake mecanic. desi din aer, mumbaiul se vedea luminat feeric, aicisa, pe strada, nu arde un bec. disting cu greu un pod si sub el cateva care vopsite rosu sau portocaliu, cu boi cu coarne imense, de bicicleta pegas, boii si ei pictati, zacand in balti de urina taurina, langa gardul de beton care inconjoara plantatia de hoteluri de 5 stele. caci da, e timpul sa scot slinul de pe mine si am ales grand hyatt pentru asta.

mumbai, baietii cu banicopilotul este varsat la colt, inainte sa dam fatza-n fatza cu paza hotelului. fiecare hotel are o armata, ca un oligarh rus, nu treci pana nu te amusina cainele, nu deschizi portbagajul si nu ti se baga oglinzi sub masina, in anus si in gura. e clar ca taximetristul nu a mai vazut niciodata asa ceva. many money?-intreaba pierit. o sa razi prietene, “dacat” 70 de euro, cam cat ia mazare la mamaia pe o camera storcita, cu amanul pe perete si frana de rahat nestearsa in toaleta.

arta de hol de hotelcalc decisa in holul prin care se plimba europeni in costume si arabi cu prosoape-n cap, cum zice maica-mea. de peste tot apar maini care deschid usi, ridica bagaje, iti culeg matreata de pe guler, 5 stele nenica. din spatele receptiei surade profesionist un tinar robot, editia 2013 care, desi-mi vede nisipul curgand din ureche, ca la vama veche, ma intreaba simandicos: what’s the purpose of your visit? business or pleasure? hahahahaahahahahahhahaa. business, normal, cum dracu. m-am deghizat in hipioata, mi-am plantat calutul de mare in cap, anume ca sa obtin un pret avantajos la hyatt, dar eu am sosit aici ca sa preiau un sfert din actiunile tata in domeniul mass media. omul ma priveste in timp ce bat campii si ma intreaba daca nu doresc sa fac un upgrade, care sa includa mic dejun si net..hop, pai cum adica flacau, la 70 de euro pe noapte, nu am netul inclus? nu-zice senin robotu. dar cu upgradeul de 20 de euro o sa primesc net de cea mai buna calitate, mic dejun, cocktail intre 6 si 8 si transport catre aeroport. bine prietene, m-ai convins. semnez ca primaru, robotul ma intreaba la fel de demn ce ziar doresc. am de ales intre financial times, economic times si hindustan times. toate atarna ca liliecii de clanta, prinse intr-o plasuta brandata fin, aleg timpul economic si receptionerul ma felicita pentru alegere cu un bine plasat “very good choice”. apoi, insotit de un carator, care-si mehlemeste tunica pura sub rucsacul meu contaminat, ma duce catre camera unde urmeaza sa-mi desfasor businessul in viitoarele zile. si de ce nu, si plejarul.

invarte un buton, draperia incepe sa se ridice, electric, uite dockul de iphone, uite papucelu si halatelu, uite ziarul cu bursa, plasma si chitul de cusut, cele doua sapunuri: unu de roze si altul de portocale si periuta de dinti. si uite si mesajul de la directorul hotelului, urandu-i bine ai venit domnule rajhev pdfgsadgfdsdgfcvsauasaceva. nu mie, mie nu imi ureaza nimeni nimic pentru ca sunt bine camuflata. omul cu bagajula asteapta spaga, “nu am decat carduri” il informez netulburata. uite deja cum am facut o afacere. aici, la grand hyatt mumbai, iti tot vine sa faci afaceri. robotul il ia pe hamalul inghetat de refuzul meu, pleaca, la revedere.

vinee politiadupa un dus care spala ceea ce credeam eu ca este bronzul meu de goa, lasandu-ma cu o culoare mult mai stinsa decat cea sperata, cobor la soma. restaurantu e pe locul 9 in ierarhia tripadvisor, in tot mumbaiul, iau pozitia de “brace for landing”, caci scorurile probabil o sa-mi mitralieze bugetul. dar-imi zic, o viata am si o gaura in cur, cum zice tata, asa ca ma arunc la niste curryuri si iau chiar si indian pride, bere artizanala cu coriandru sau scortisoara. traiasca. in cubul de sticla din mijlocul restaurantului plin ochi de cetateni in costume, cu gaura prevazuta pentru matura care le penetreaza  dorsala, 3 bucatari invart, ca niste pizzaiolo, aluatul pentru roti. chelnerul imi citeste incantarea din ochi, imi aduce boneta, d-aia de am primit cind am filmat la fabrica, la scandia, si ma baga la cutie, sa vad cum se face painea. asta e tandoori de carne, asta vegetarian si uite asta e cuptoru special de paine. roti este un soi de lipie, care se usuca pe un wok inversat, incins la carbuni. bucatarul secund-caci ala principal e la pupa, conducand nava bucatariei indiene catre noi si noi succese, imi pune aluatul in brate si imi arde rapid poze cu iphoneul. arat ca o tanara lauza, care in loc de copil, a nascut un prosopel chinezesc. bucataru imi ia nou nascutu si-l arunca in aer, prinzandu-l pe pumni si-mi povesteste cum a strans sub caciula-cilindru, 15 ani de experienta de bucatar si 3 ani de scoala de management hotelier, muncind peste tot, din agra, in goa, din radisson la hyatt. de afara, costumele ne privesc ca pe clown fish, fugarindu-ne prin anemone. hai noapte buna domnu bucatar, multumesc pentru lectia gratuita de gatit roti. gratuita, a doua afacere pe ziua de azi. v-am zis doar ca sunt in calatorie de biznis, nu de pleasure.

indigo zboara din 20 in 20 de minute oameni din goa in mumbai. aeroportul sta sa crape, umflat ca intestinele unui om care a inghitit o oala de fasole. incepe baletul: prezinti biletul la poarta, unui ofiter mustacios vigilent, intri, te pui la coada la scanat bagaju, apoi te duci la checkin unde reapare micul spagar de aerogara care baga oameni in fatza, invocand urgente, paralizii sau boli intestinale. dupa checkin, primesti la bagajul de mana o podoaba, pe care trebuie sa ti-o stanteze doamna de la politia de frontiera care trece cadelnita detectoare de metale peste dumneata, masurandu-ti otelimea privirii si a posetei. ma pun la rand la security check, la femei. la barbati coada e o anaconda gigant, invartita in jurul unor stalpisori metalici. femeile nu calatoresc atat, stau dracu acasa, cu copiii. o descurcareata isi gineste sotul blocat undeva la 2 kilometri in spate, isi duce degetu la bindiul dintre ochi si ii face semn tantalaului ca trebuie sa spuna ca e casatorit, cu sotia in fatza si ca trebuie sa fie lasat sa inainteze, caci altfel pierd amandoi avionul. omul duce aratatorul drept spre punctul rosu si balbaie ceva, restul indivizilor ii fac loc, hipnotizati de mica rana a mariajului, care arata ca esti impuscat direct in frunte si deci mort inca din timpul vietii. sotul prinde curaj, mai are doar vreo 20 de indivizi in fatza, daca ii depaseste, ar putea sa mearga in paralel, fiecare pe culoarul lui, impreuna cu partenera de viata. dar aceasta, urmarind incordata inaintarea, intoarce scurt o palma-stop si ii face semn sa se opreasca. ajunge.

educatiacoada se zbarleste, pe la barbati calca apasat un raj kapoor desuet, cocosat, ochelari de soare, pletuta neagra tip chica lui belodedici si geaca de piele oprita o palma mai sus de betelia pantalonilor stransi pe fese. baietii se uita cu adoratie, barbatii ii fac loc respectuosi. fetele isi exerseaza detenta, topaind frenetic, pe loc si apoi aruncand priviri umede catre EA, partenera lui EL, o tanara bagaboanda, in pantaloni galbeni care lasa sa se vada conturul chilotului tanga, infipt intre buci, pantofi cu talpa ortopedica si tzatze impinse in fatza detectorului de metale pe care ofitereasa il manuieste ceremonios. fetita din fatza mea trage de ma’sa urland “i’m gonna die. is ghsdghfdsgfhgdjhf, and i’m gonna die”. nu retin numele, ii fac semn mamei si o intreb cine sunt cei doi. femeia, mimand plictisul dar, in mod clar, fiind la fel de absorbita ca fiica’sa, de cei doi (mai cu seama de mustata starletei, pana corbului, lucind deasupra buzei de sus), imi spune ca cei doi sunt participanti la o emisiune tip big brother, varianta indiana. si s-au cuplat in timpul emisiunii si sunt “Cuplul”, cu C mare, la care se inchina cateva sute de milioane de oameni de pe subcontinent. vorbind de puterea televiziunii si ce poate sa faca dinsa cu creierele cremoase ale unor amarasteni needucati.

mumbai streetcei doi sunt manati intr-un separeu, departe de privirile iscoditoare ale restului pasagerilor. peste sala de asteptare, care arata a vagon de tren din timpul deportarilor  evreiesti, pluteste un sos de rusa latrata si indiana nazala si nimeni, dar absolut nimeni, nu intelege ce spune duduia care anunta imbarcarile. privim cu sprancene ridicate, arcuite a uimire catre vecinul de bancuta: matale ai priceput? nu. ne intoarcem in stanga: dar dumneata? nici eu. ca atare, ne ridicam cu totii si ne bulucim la intrare, ingrosam o coada formata pentru alta imbarcare. de fapt pentru alte imbarcari, pentru ca fiecare dintre indivizi spune ca asteapta alt avion. ce se intampla? toate zborurile de la delhi au avut intarziere pentru ca armata face niste exercitii si a inchis spatiul aerian ca sa bage o miutza.

urmeaza al 5-lea control al biletului, apoi la 20 de metri, esti oprit din nou de o duduie insotita de un militar, care se mai uita inca o data pe eticheta de bagaj si pe bilet si, dupa o calatorie de 26 de secunde cu autobuzul, pe scara avionului, al 8-lea si ultimul control al biletului. un englez cedeaza si incearca sa fie ironic aruncand un zambet si un “really? are you sure this is the last one” . in india sarcasmul este la fel de prezent ca elvisii zburatori. nimeni nu intelege nimic. am plecat.

relaxarestele sus si dedesubt, avionul nostru e un parizer facut sendvis de doua galaxi, lumini spectaculoase deseneaza jos bulevarde si cartiere si acopera saracia ghetourilor de cascarabete care au crescut pina-n buza pistei de aterizare.

mumbaiul te intampina cu o noua coada, la taxiuri preplatite. dupa lejeritatea din goa, trebuie sa-mi flexez din nou muschii negocierii. in fata mea, doua nordice, blonde si infricosate, isi iau un taxi special pentru femei. se misca greu, sunt indecise, se scarpina in cap, isi dreg glasul. daca astea doua au reusit sa se descurce pana acum, nu vad de ce mi-as face eu vreo problema.

desi n-ai zice, nandan sustine ca india este tara cu cel mai mare numar de accidente rutiere datorate intoxicatiilor cu alcool. vazandu-i pe d87 si pe prateek incalecandu-si motoarele si zgariind cu cheile pe linga contact, ca un virgin in cautarea usitei pasaruicii, horcaind cu 12 beri infipte in piepturile de arama, parca incep sa-i dau crezare.

de cand a inceput povestea cu spritzul? nalin zice ca acum 20 de ani, indienii nu bagau alcool. nici macar bere. intr-o tara in care ocupatia principala este cum sa ajungi la varanasi si sa nimeresti deschis la ghiseu “nirvana”, in care nu ai bani nici sa-ti cumperi o balega de pus pe casa, in ciuda prezentei colonizatorilor de tip machitor: olandezi, portughezi, francezi si, mai cu seama englezi, in ciuda vecinatatii si bunelor relatii cu ai mai aprigi betivani ai lumii:rusii, indienii nu au alunecat pe panta spritzului si au ramas fideli imbatarii cu apa rece.

accidentu 1in ultimii douaj de ani insa lucrurile s-au schimbat. iar in ultimii 2 ani, consumul de alcool a explodat. sa luam cazul hauz khas. un lipscani in mizerie, o strada lunga de 70-80 de metri, presarata pe-o parte si pe alta cu cladiri cu 4-5-6 etaje, terase, toate duduind de lume pina pe la 3 dimineata. carciumi cubaneze, spaniole, restaurante frantuzesti si indiene, italienesti si americane, un maldar de bucatarii, care mai de care mai tzitzirite, tzipatoare, trimitandu-si mirosurile si muzica pe geamuri. promoteri cu fetele acoperite de masti argintii te invita la happy hour for ladies desi toti chelnerii li se adreseaza femeilor cu “sir”. un pahar de vin e de la 7 dolari in sus, o bere kingfisher mica e 4 parai. si atunci, ce faci, ca n-ai bani sa te pui in cap? cum sa te matracoxezi? berea-spune nandan, este pentru pustani. aia se pot face praf din alcool de 4 grade. pentru barbati vigurosi se recomanda ingerarea rapida a 180 de uischi indian, ieftin, la numai 5 dolari. il dai peste cap si-ti impingi constienta pe scari, te uiti dupa ea cum cade si cade si cade, 7 etaje, si cum esti lasat liber si balanganitor, ca un puf de papadie in vant. terasele sunt pline de indieni beti, care canta in coruri de lupi, uuuuuuu-pe sexi saxobit al alexandrei stan. cand esti atat de beat, nu mai vezi cat de urat e locul, cum se alearga pe pamant cablurile negre si groase, nu dai doi bani pe finisajele de bloc de nefamilisti din bartolomeu. nu vezi cum e crapat cimentu si cat de prost sunt prinse rosturile, esti fericit ca esti in hauz khas, buricul distractiei si al designului din delhi. strainii nu inteleg de unde vine faima asta. au citit in ghiduri despre hauz khas, asta e locul cel mai strasnic de cinat in delhi, asta e locul de shopping cel mai spalat. pasind circumspect, la proba de slalom, printre rahati de caini intinsi pe aleiutele murdare, turistii ajung la barul cutare, unde un cocktail costa cat o camera de hotel. nu esti convins sa-ti lasi juma din banii de vacanta aici? e ok, avem bauturica mai ieftina, la preturi de oslo, putin mai incolo.

educatienalin e multumit. stand pe un scaun, in bezna solitara a hauz khasului de acum 2 ani, a avut o viziune: se facea ca in foarte scurt timp, locul asta va deveni faimos. a pus bani cu un prieten si a cumparat teren, pe care a construit o casa cu 4 etaje si o cafenea la parter. de la ferestre vezi lacul dintre mormintele sultanilor, ingropati aici prin secolul XIII. cele 4 apartamente sunt inchiriate fiecare cu cate 40-70 de euro pe noapte. e mereu plin si banii s-au strans in maldare imense, tintuindu-l si mai tare pe nalin, legandu-l fedeles de stalpul biznisului sau infloritor si de new delhi. trebuie sa uite de excursia in spania si de cea in italia. nu poate sa plece chiar acum. si el care credea ca, facand avere, totul o sa fie mai usor. nici vorba, cand calci pe galbiori, piciorul iti aluneca altfel in nisipurile miscatoare. in timp ce-toata ziua buna ziua-nalin se ocupa cu turistii, sotia sa se-nfunda-n canapea, mancand semintele resentimentelor si inconjurandu-se cu cojile reprosurilor. nalin nu vede. e fericit ca are turisti si face cinste cu bere. dupa prima, e deja pilit si propune sa trecem la rom. nu nalin, e prea scump. “nu, nu, nici vorba. ma fac pe mine 20 de para?”

restaurant spaniol hauz khasafara, o haita de 7-8 lupi tineri urla un cantec de dragoste. printre picioarele lor trec copiii in curul gol, aia pe care turistul german nu ii vede, pentru ca nu se abate la stanga sau la dreapta si nu iese  de pe strada principala. maimutele storc sticlele goale de alcool si scuteristi pleaca, inodand opturi pe sosea. la cat de incet se merge, nu vad cum dracu a ajuns india tara cu cel mai mare numar de accidente rutiere cauzate de alcool.

ps. imi amintesc povestea despre koluc: omul se face praf, dar totusi isi ia oltcitul si pleaca, conducand precaut spre casa. atat de precaut incat il opreste politia, il legitimeaza si ii ia carnetu pentru alcool. cum si-au dat seama? koluc mergea cu 15 la ora, pe stefan cel mare. melcul nu este deci camuflajul cel mai bun pentru bucuresti. dar pentru delhi e numai bun.

plaja e lata si relativ curata, marea e verde si relativ curata, berea e ieftina si relativ buna, mancarea e buna si relativ ieftina. orice ar face, goa nu bate thailanda, nici filipine, nu se apropie de belize sau zanzibar. si atunci cum de ramai agatat in fustele ei, ce-ti face vrajitoarea de te gandesti sa mai prelungesti o saptamana, sa mai atarni o luna, sa-ti lasi serviciul, familia si copiii si sa cresti stoluri de pestisori zburatori, acilea, in parcela ta de 3 metri de apa, in care ai curaj sa intri, ca ai citit tu ca daca te duci mai spre larg, te trage curentu taman catre iran?

plaja agondarhagev spune ca se-ntoarce in fiecare an in goa pentru ca uite, acum vreo 4 ani, l-a vazut aici pe unul din chitaristii de la coldplay, basistul poate, nu mai stie, dar oricum e plin de staruri si nu ai cum sa banuiesti de cine dai pe plaja: poate radu mazare, poate bianca si victor al ei sau poate chiar viorel-victor, fugit de la o intalnire cu secretarul de stat american, venit sa-l traga de perciuni. seep spune ca an de an e aici pentru ca ii place natura, “de pilda, tu stiai ca aici au gasit taranii, acum vreo 5 ani cred, un leopard in varful unui palmier? nimeni nu stie ce cauta acolo si cum a ajuns, dar s-au chinuit o zi intreaga sa-l dea jos. circ”. exact-gasesti tu in mexic sau vietnam, pisica de tip feroce, ratacita in mijlocul unei lalele d-asta, mai mari, crescuta in buza plajei?

peisaj cu barca, agondaindienii din bangalore vin aici sa pipaie muierile fostilor stapani din colonial era. carrie imi spune ca iar a fost potopita de maini pe buci, care o pipaiau, ca romanu atunci cand verifica la brutarie, prospetimea painii. pai pe unde umbli femeie? am fost la club, unul in palolem.

pa-lo-lem: asta e buricul distractiei in sudul goai. neoanele scalda plaja uda, unde-i marea? s-a ascuns dupa coltul de stanca, da, ala care se iteste din golf. e reflux si, in locul apei, pe plaja se ingramadesc cetateni cu felinare thailandeze, pun dorinta, dau foc la fitil si hop, balonul cu aer cald, umflat de “sa ma iubeasca”, “sa fiu fericit”, “sa castig la loto” si “sa pot sa mai stau o luna in goa”, se ridica spre doamne-doamne sau spre cei 3.330.000 de sfinti hindu.

“vezi d-aia”-spune prateek-”zicem noi oooooommmmm atunci cind ne rugam. caci cine isi poate aminti cele 180 de nume pe care le are un sfant si cine, in toate mintile, poate stii cei 7000 de sfinti si cind zic 7000, zic de aia principali?”. chiar cine, mai ales dupa 4 beri?

plaja in noapte palolemfiecare parcela de plaja are soundtrackul ei: acum e ‘besameeee, besame mucho” caci trec pe langa cuba-carciuma cu peste, caracatita, creveti si raci proaspeti, trantiti pe o taraba, sub un bec. de pe peretii restaurantului, priveste incruntat in noapte cine altcineva decat che guevara. mai incolo e terasa reggae, bob marley e aici, cum sa nu fie, e toata lumea, nu se face sa-l lasi taman pe batranul bob afara. reggaeul amuteste cand intri in  sectiunea frantuzeasca care este inghitita in 10 metri de urletele unui tehno turbat.

un francez spune ca vine de 12 ani in palolem. “nu era nimic aici acum 12 ani, plaja era goala si uite acum: hong kong”. de ce continui sa vii, daca atractia initiala a disparut? “au aparut alte atractii”.  la terasa papillon e proiectat hobbitul, partea a doua, ala proaspat scos din cuptorasul holiudian  si iaca si terasa braziliana.

palolem pe ziai putea fi oriunde, america de sud sau caraibe, thailanda sau camden, in buricul londrei, daca vine incalzirea globala si insulele aluneca la tropice. poate asta e farmecul locului. intr-o tara cu o personalitate atat de stridenta, cu traditii, culori, mirosuri si obiceiuri atat de iuti si agresive, in goa turistul poate sa-ti imagineze ca e oriunde. mai aproape decat brazilia, mai putin periculoasa decat mexicul, mai ieftina decat filipine. uite o pereche de salvari e numai 4 dolari si o carpeta e 10.

in magazinele care aliniaza plaja, ca o pista de decolare pentru cei care se avanta in shopping, se-nghesuie narcomani cu buza gaurita si familisti arsi de soare, italieni batrani si eleganti si indieni rupti in cur. pocco-pocco, negociaza o macaroana demna. rusi cefosi cumpara antichitati false si brizbrizuri pionierelor care ii insotesc.  in babilonia de pe malul marii arabiei, te pierzi fara frica de necunoscut. sunt toti la fel de rataciti ca tine. si niciunul nu vrea sa gaseasca drumul catre casa.

aproape toate povestile despre maritis pe care le-am auzit din gurile fericitilor insuratei indieni merg pe paternul acesta: cei doi se iubesc, nici nu le trece prin cap sa le spuna parintilor care se opun din principiu, ea fuge de acasa cu el, se casatoresc in taina in timp ce o armata cu puscoace si cutite il urmareste pe ginerica, la comanda socrului mic. fata incearca sa-i demonstreze lu tac’su ca e prea tarziu, raul s-a intamplat, tatal o ameninta ca o ucide si pe ea, aici intervine mama fetei care se pune pavaza si-si apara progenitura fugara. taticu cedeaza si sare cu zestrea. happy end.

femeia pusa la zidseep l-a cunoscut pe prateek la facultate, a lasat balta cursurile, nu si-a dat examenele si cand taica-su a chemat-o acasa, ca doar era timpul sa prezinte diploma, fata si-a pus degraba pirostriile si s-a facut nevazuta. iar tatal, ca orice parinte care nu crede in diplomatie, a trimis cutitarii sa-l jumuleasca pe neispravitul care i-a luat fecioara neprihanita din ograda. pina la urma, farmecul personal al lui ginerica si amenintarile cu sinuciderea ale lui seep, il fac pe tati sa se linisteasca si chiar sa dea drumu la o ploaie de bani-tipic indiana-asupra familiei cuscrilor. le cumpara masina, haine, bijuterii si mobila. asa, ca a vrut el?-intreb uimita de generozitatea domnului seep senior. “nu draga, pentru ca asa se cade. parintii fetei trebuie sa aiba grija de nevoile familiei sotului. oricare ar fi ele. chiar si mancare”. inteleg si eu de ce nu-i o veste prea buna sa faci fete in india. “nu intelegi nimic” imi spune nandan. prietenul lui s-a dus de la maternitate direct la asigurari in momentul in care a vazut ca nevasta-sa a adus pe lume o chifteluta de sex feminin. de ce? sa o trimita la studii cand creste mare? nici vorba. asigurarea a fost incheiata pentru taicutu care trebuie sa se aranjeze pe viitor, in cazul in care nu e in stare sa ii faca fiica’si o zestre cum se cade. de ce? pai daca nu primeste destul, sotul poate sa ii rupa gatul miresicii. crac. la propriu. deci e bine sa ai o asigurare pe capul fetei, sa te scoata la batranete cand, in mod evident, nu mai ai pe nimeni sa-ti aduca o ulcica de apa.

zestrea se strangeasta se intampla numai la tara, sunt sigura-ma arunc disperata, sperand, intr-o incuvintare din barbie. “noo, de curand a fost la televizor cazul unei doctorite casatorita cu un functionar din armata, ai carui parinti erau profesori universitari, adica oameni educati. doctorita a nascut 2 gemene, fiind torturata luni de zile de catre socrii, atat ea cat si bebelusele, pana cand a decis sa plece. a chemat taxiul dar, avand bagaje si copiii care ii umpleau bratele, a cerut ajutor de la soacra si i-a dat sugarii, pentru cateva secunde. soacra a luat fetitele si a dat cu ele de pamant, in tarana de langa taxi. doctorita plangea si povestea la televizor cosmarul.”

nandan are un singur copil, un baiat, venit pe lume cu greutatea unui salam de vara de la cristim, la 2,2 kile, nascut prematur de la drumul plin de gropi care i-a dus, pe el si sotioara fugara, de la varanasi la mumbai. parintii ei nu-l vroiau pe el, ca nu-i aceiasi casta, ca e sarac, dar ce sa te faci ca nandan, pisicherul, s-a strecurat pe gaura cheii si a lasat-o gravida si, chiar daca iubitica a reusit sa ascunda sarcina de mami si tati, sub haine largi, un plod nu mai poti sa-l pitulezi sub carpe. asa ca, bortoasa cum esti, in 7 luni, sari parleazu si pleci cu iubitu si, invariabil, prietenul cel mai bun al acestuia, care-din cauza uciderii fetitelor nu mai ajunge la maturitate sa-si mai gaseasca nevasta. prietenu e bun la condus masina, dat bani, si, in cazul lui nandan, donat sange pentru baietelul nascut cu o infectie pacatoasa.

broomhildain cazul altei cunostinte, prietenul cel mai bun al sotului a fost cel care a avut grija de lauza, parasita de acesta in maternitate, pentru ca a nascut o fata. soacra-sa, statuie, nu a clintit un muschi cand proaspata mama a cerut o pilula, sa-si calmeze ingrozitoarele dureri si numai prietenul sotului a dat fuga pina la farmacie, sa-i aduca. pai si medicii, asistentele?  “nimeni. in rajastan uciderea bebelusilor de sex feminin inca e la ordinea zilei.” pai si de ce nu fac avort, se duc la ecograf, vad sexul copilului, e fetita, la revedere. nandan spune ca aflarea sexului copilului este interzisa prin lege. incredibil.

la fel de incredibil ca cei 40.000 de dolari pe care tatal lui seep i-a dat pe fiecare nunta a fiicelor lui, 2 naturale si 2 adoptate de la un frate care a mierlit-o la timp, inainte sa ramana sarac lipit pamantului. ziceti si dumneavoastra: cand sa-l felicit pe taica-miu ca nu mi-a pus o perna pe fatza, cind am ajuns cu scutecul plin de rahat, acasa, ma opresc, poticnindu-ma in povestile despre taicuti care si-au petrecut viata strangand lingouri de aur in camara, pentru zestrea fiicelor lor. indienii, cine sa-i mai inteleaga?

din barca sar in apa care linge plaja,  o fata cu un aparat foto de gat si 3 baieti cu o lada de bere in brate. pana sa se dezmeticeasca madam natura, isi fura scurt un croseu intre ochi de la grupul de vilegiaturisti indieni: o sticla goala este lasata pe un bolovan, un pet e aruncat nonsalant in apa, mucul de tigara se-nfige in nisip, plasticul de la pachetul de tigari calatoreste cu primul val catre larg. cei 4 nu prea mai au ce sa arunce, ca sigur ar face-o. fac un mormanel din gunoiul lor, il bag intr-o plasa si-mi promit ca le voi duce la mine la coliba, daca oi avea cum sa plec de aici.

uite-l pe chelnerul de la madhu, el sigur stie o cale de intoarcere care sa nu presupuna un mars pe inserat printre bolovani, stufaris, mangrove si cuiburi de serpi, “sigur domnita, aranjez o barca sa va duca la agonda”. barcagiul priveste nostalgic la oglinda nemiscata a marii apoi declara contraintuitiv: nu se poate, e foarte agitata apa. ma uit la el, ma uit la mare, ma uit la el, marea zace blanda, ca un pisica grasa, pe calorifer. cu lada de bere jumate goala, rasar pe plaja cei 4 turisti, al caror gunoi il port eu in punguta. “mergeti la agonda?” da. “ma luati cu voi?” sigur. de unde esti? “romania”. aaaaa, taraf de haiducs, accent si alexandra stan-insira iute cel care se recomanda d87, dj din delhi dar nu de acolo vine d ci de la disco pentru ca d87 este indragostit de muzica disco iar 87 vine de la, ati ghicit, 1991, anul in care s-a nascut. glumesc. in buchetelul din barca mai avem fata seep, casatorita cu prateek al carui frate este raghav. de fapt nu e frate, e verisor. de fapt nu e verisor, mamele celor doi erau prietene. oricum, cei 4 au un call center impreuna, d-ala care deserveste clienti americani. prateek intreaba visator: crezi ca exista oameni mai prosti decat americanii? “nu-i cunosc atat de bine.” dar cei 4 indieni ii stiu perfect. de pe urma lor fac bani, americanii sunand mereu ba ca nu stiu sa gaseasca butonul care sa le deschida computerul, ba pentru ca nu stiu sa reseteze parolele de la facebook. d87 isi aminteste amuzat de colega americanca, venita la universitate intr-un schimb de studenti, care a declarat ca metoda infailibila atunci cand ai probleme, este ca, oriunde ai fi si oricand ti s-ar nazari, sa suni la 911 si ajutorul vine de-ndata, ca doar esti cetatean american and no one is left behind.

mahmurealamo-hohohhahahahahahahahahahahha. radem cu totii, plesnind cu palmile genunchii, copii ai unor regimuri care nu dau doi bani pe noi, crescuti-descurcareti, statu? statu nu vine niciodata dupa tine. decat atunci cind are sa-ti ia ceva.

seep aproba: in india, daca ti se strica vreo scula, nu esti prost sa iti folosesti garantia din prima. activezi optiunea “cheama un prieten” si intotdeauna ai vreo 2-3 priceputi d-astia pe langa, gata sa-ti rezolve buba aparatului. nu inceteaza sa ma uimeasca similitudinile cu poporul nostru nevecin dar prieten.

la munca, nu la intins manabarcagii fac o tura pe la coco-beach, apoi bolborosesc ceva in hindi, prateek intreaba daca vrem sa vedem delfini si imi pune o bere in brate. e 6 juma seara, delfinii dorm dusi, d87 stie trucul cu delfinii, doar vine aici, de fapt cu totii vin aici, in aceeasi formula, de 4 ani, an de an, asa ca hai sa ne ducem direct la spritz, la agonda si sa lasam delfinii ca n-am reusit niciodata sa vedem vreunul.

prateek se-nfoaie magnific si declara ca in cele 10 zile cat sta in goa, grupuletul de investitori sparge hotarat cam 10.000 de para, pentru ca, dragii mosului, viata e suferinta si goa este despre distractie. si pentru ca avem bani, intoarcem cu lopata, de fapt toti indienii, desi se plang mereu ca n-au bani, sunt niste harciogi strangatori.

uite, de pilda cazul taranoiului care vindea la piata dovlecei si ceapa, in fiecare zi batand strazile cu un car tras de boi. ce sa vezi, au sapat la el in curte, sa puna un stalp si au dat peste 300 de milioane de dolari, in bijuterii si lingouri de aur, ingropate sub straturile de leustean.

prateek si d87eee? intram triumfal in carciuma bungalourilor unde cei 4 isi sparg averea facuta de pe urma iq-iului minion al americanilor. chelnerii ii intampina cu chiuituri de bucurie, long icelandurile curg si privirile vecinilor de casute se ingusteaza, a ura. d87 leaga boxele la iphone si se da drumu la daft punk, urmeaza pink floyd, apoi bee gees, beri si romuri si rhagav ruleaza, intors cu cheita, cui dupa cui, “las ca asa ii trebuie, la 20 ani si eu eram ala care trebuia sa ruleze la noi in grup”. prateek are mersu leganatu, se-mpleticeste si pupa emotionat un caine cu figura de lemur albinos si dispare la toaleta. urmeaza niste urlete, in hindi combinata cu engleza aproximativa si graseiata. sunt vecinii francezi-emigrati de 15 ani in india, care ii acuza pe cei 4 ca sunt stoneheads. prateek combate: cum sa ziceti asta, v-am vazut ca si voi fumati, toata familia, va faceti praf si dupa aia va prefaceti ca meditati. aici? in goa? asta e loc in care lumea vine sa se distreze, nu sa mediteze.

francezii scot hangerul luptei de clasa: o sa va iau gatul la toti-declara scoasa din minti madam. nu stie cu cine se pune. pratek face parte din casta razboinicilor punjabi. se intoarce maraind la long iceland si declara manios: “i’ll fuck their happiness. puteau sa ma roage sa vorbesc mai incet”

raghav paseaza ultima creatie, un joint gras si furia se risipeste in acorduri de pink floyd. “what’s your name?” intreaba curios prateek, cu creierul sters de alcool ca o tigaita trecuta prin axion. “i like romania. i like europe. i like to go there. what’s your name again?”.

kola beach este ascunsa langa agonda, inghesuita sub palmieri, ca telecomanda sub perna canapelei; o laguna groasa si rece imparte dealul in doua si pe apa ei verde se foiesc dus-intors, chiraind un grup de foci roz: turistii rusi. sunt 3 terase, una mai stransa cu stanca, unde se sparge valul de mal, intr-o mare de iubire. a doua tronand pe malul drept al lagunei si a treia pe malul stang, blue lagoon. asta e cea in care ajungi dupa ce te cobori spre plaja, de la sosea, unde te lasa taxiul. in cazul in care esti norocos. dupa ce a cerut 600 pe un drum si a acceptat cu amabilitate, din prima, contraoferta unui 700 pe dus intors, tuctucul meu a decis sa ma scuipe intr-o miriste, in mijlocul unei padurici si sa ma lase sa cobor prin junglita, cu ochii-n bolovani si radacini inodate, “ne vedem la 7 fix” a strigat in urma mea. daca e atat de grozav de coborat pe zi, cine are curaj sa se avante pe aici in bezna noptii? cum ar zice taica-miu: pulea spatarul. mereu m-a incantat bucataria romaneasca a injuratorilor, care amesteca expert demnitatea cu flegmele si face chiftelutele astea onomastice delicioase.

blue lagoon verdechelnerul de la blue lagoon a fost rusificat. e prost, lent si obraznic. nu aduce 2 lucruri din 3, l-a luat pe nu in brate, nu au wifi, doar daca esti cazat la blue lagoon poti sa folosesti netul si nici computerul de bar nu-i pentru toata lumea, nu pot sa-ti cheme taxi si nici nu pot sa-ti ofere juma din mancaricile pe care le-au tiparit cu italic pe hartiuta unsuroasa a meniului. stau bine pe paste si pizza, de care isi baga in gura doamna cu sutien batut cu nestemate de langa mine care urla “alioooooosaaaaaaaaa”, cu gura plina, catre fiara care vasleste un caiac, in cerc, pe laguna verde. caci e verde nu albastra, cum zice numele de botez al carciumii. aliosa face o fenta si strigatul mamei trece pe la un metru prin dreapta lui, l-a ratat. mama se pregateste sa mai trimita un proiectil sonic,  dar mai intai sa mai bage niste bere, hop, s-a dus si sticla asta de kingfisher dar cui sa-i ceri a doua ca din trei chelneri a ramas doar unu, care infipt pe cele doua picioare in nisipul din mijlocul terasei, priveste balos la “devusca”, sora lui aliosa. fata-impreuna cu prietena ei, au hotarat acum 20 de minute ca ar fi bine sa se puna la soare. devusca are sutien cu franjuri, prietena ei a mers pe turcoaz sclipitor. prosopul nu sta cum trebuie, asa ca, intorc fesierii catre consumatorii de paste si pizza de la blue lagoon.chilotul s-a uscat si a fugit ca o coaja de mezel, intre buci. indienii de la masa 2 privesc pieriti carnurile, s-a stins orice zgomot pe terasa, intensitatea priponirii prosopului pe plaja taie respiratia. cred ca ar trebui sa faca astia o proba olimpica. la aia de vara, desigur. un soi de sah pentru rusoaice, desi cred ca si domnitele latino s-ar pricepe la acest sport.

fabrica de profile de facebookdevusca si prietena se aseaza, fatza in sus, picior indoit de la genunchi, degetele piciorului incordate in gratioasa pozitie de balet. stau-pe ceas-4 minute 37 la soare. apoi se ridica, strang prosopul si pornesc sa-si faca fotografii pentru facebook, mana in sold, coapsa impinsa in fatza, zambet cuceritor sub ochelarii cu pietricele. arta. indienii se dezgheata, chelnerul se dezteleneste, comertul bubuie, mama lui aliosa si a devuscai primeste berea, eu primesc ceaiul mai putin mancarea. am vazut destul.

in dreapta lui blue lagoon este o alta plaja, cu corturi albe, de safari, varate sub palmieri. in apa se tavaleste un leu de mare din ekaterinsburg, rosu, umflat, urland frenetic de fericire in bataia valurilor. in 4 secunde se formeaza un grup de jucatori de volei: baiatul care strange frunzele si fata de la bar, alaturi de o rusoaica de 65 de ani si un pitic sovietic perpelit la soare. se joaca foarte prost, se urla mult, atat de tare ca nu aud cand, serpeste, langa mine se strecoara un cetatean pe care il zarisem inainte, la vreo 50 de metri departare, dupa niste pietre, fluturandu-si organul la soare, gol si liber. zice ceva in rusa. nu inteleg, ii zic sa o mute pe engleza, omul pescuieste in sertarul cu cunostinte de ingliski, disperat, gata, “water” zice. are un pet gol in mana, inteleg ca ii e lene sa mearga pina la bar sa ceara apa, poate ca aia nici nu i-ar da, ca va spuneam ca indienii de aici au boala socialista a lui “nu se poate”. spune ca el sta in nordul goai si ca a venit pentru doua zile sa vada cum e in sud, pentru ca acolo e odios. de ce? “it’s full russian. too much russian”. hahahahahaha.

cartier din moscovaboala asta o aveau si bietii romani, in turcia. ori mihnea, ori codin, imi povesteau de distractiile romanesti de la all inclusivurile din antalya. cea mai faina era “cine mananca mai mult”. echipa romaniei isi insusea cu usurinta locul 1, dand vioara echipei rusiei, mult mai dezorganizata si mai lipsita de dorinta victoriei. mi-ar placea sa zbor cateva mii de kilometri ca sa ajung in big berceni? as zice ca nu.ii dau rusului apa, imi multumeste si pleaca, robinson crusoe, sa se bucure de cele doua zile de naufragiu pe o plaja din india. imediat langa o bucata de soci.

stam la satul ecologic kaama kethna, 40 de euro pe noapte, coliba traditionala, apa incalzita in butoias, la soare, plasa de pat de oprit tantarul, sarpele si leopardul, broaste de buda, mici si mari, alungite, verzi si maro, crescute pe sub capac si pe langa, amutite, umflandu-si rapid gusa, ca nastase inainte de sentinta, paienjeni imensi si pasari care gafaie, fluiera, se screm, latra si maraie. sper sa fie pasari pentru ca altfel nu e bine. “sunt foarte multi serpi aici” zice andi, neamtul mereu fumat caci, ca orice sat ecologic respectabil, kaama kethna are si ea lotul ei dedicat de manageri nemti si clientela cu tamburine, de vamaioti rataciti, cu flori in parul nespalat de la tsunami. un foc arde in mijlocul “scenei” de dans, in jur fetele misca din solduri, sacadat, aceeasi muzica de 3 ore jumatate, tu-ti tribalul ma’tii.

pravalit pe o saltea e artistul britanic dan stand de vorba cu tanara fara ocupatie carrie, care acum totusi are o ocupatie, aceea de a goli sticla de vin rosu indian, sula, dulce si mai otravitor decat busuioaca de bohotin de chiosc. dan nu a mai vazut romani, nu atat de aproape, de aia a si plecat din londra, ca sa nu fie luat pe sus de valul de imigranti care a asaltat londra si, na ghinion, da de 2 taman aici la kaama kethna si nici nu sunt din soiul vesel, sa danseze pe muzica ursarului care loveste toba  si care declara fix acum: “nu m-am simtit de mult timp atat de viu ca acum”. ghinionul nostru.

kaama kethnamicul nostru grup e completat de pisica fara nume si cainele patrick-un dog imens, de 2 metri pe 2, parasit de stapanul sau la kaama kethna. sau poate l-a uitat si s-a gandit mult timp in avion: “oare ce am lasat eu in urma la kaama kethna. cred ca o parte din sufletul meu, ce altceva?”. lui patrick nu-i plac copiii, noroc ca nu e coleric ca taica-miu, se lasa, maraind totusi, tras de coada de celeste, fiica in curul gol, de vreun an si-un pic, a unei americance istovite care, in ciuda orei 2 dimineata, nu pare sa vrea sa-si culce progenitura. fetita se taraste de-a busilea pana la pisica, ii pune flori la cap si o acopera cu un lintoliu-servetel, “kitty” urla la ea si matza se trezeste, pun pariu ca nici ea nu s-a simtit de mult timp atat de vie ca in aceasta noapte.

baita de la kaama kethnaritmul african-acelasi, ala de acum patru ore-se inteteste, fetele dau mai tare din cap, colanul de flori joaca mai tare pe piept, focul paraie mai tare, portughezii trag din jointuri si pute a hash de te doboara: de unde ati achizitionat?, “cine noi?”-paraie o pletuta hipiot-hipstereasca, lasand sa-i scape respiratia stransa 34 de secunde in piept. da, voi. “ce sa achizitionam?”, has, “pai asta nu e has, e tutun de ..”. si ponta stie sa minta mai bine. bubuie artificiile ca intr-un asalt final deasupra plajei, d-day, neamtul andi e impuscat in cap, latit pe o margine de masa, pun pariu ca nici el nu s-a mai simtit atat de viu, fiind totusi atat de mort, de foarte mult timp.

sunt preluata in voleu de un grup de indieni din bangalore. de unde stiu ca sunt din bangalore? pentru ca sunt vestiti pentru propensiunea lor pentru alcool. din nou intra in schema vinul sula. gil-gil-gil, pe soseaua gatului, bangalorezii imi expun teorii stranii despre limba tamila si astronomie in timp ce frantuzoaice exasperate, incearca sa explice la telefon, intr-o engleza graseiata, unui tuctucar unde trebuie sa ajunga.

vinul perpetuucarrie e dezlantuita, uite fix pentru asta a venit in goa, ca si anul trecut. de data asta sta 6 luni, dar sa stea numai aici? poate ar fi fain sa mearga pana in varanasi, poate ar fi bine sa se duca in mumbai, desi ii e putin frica pentru ca anul trecut a mers cu autobuzul si a tot mers si a tot mers si la un moment dat vecinu de bancheta a inceput sa se frece de ea, mai intai cu falca, apoi cu mainile, apoi aproape a incalecat-o si, noroc ca un alt calator a vazut, l-a pocnit pe cotzaitor peste gura, a luat-o de brat , a coborat-o in dreptul primului motel/pensiune/hotel si a cazat-o spunandu-i: “niciodata sa nu mergi cu autobuzele locale noaptea. niciodata”. dar carrie inca nu stie ce sa creada, “i-ai cunoscut pe prietenii mei din bangalore?”, cei doi indieni ma privesc apos, sticla de sula goala in mana. focul aproape a crapat si portughezii cu tamburine au obosit. peste jungla creste huruitul rave partylui de la leopard valley. nicio sansa ca plasuta mea de tantari sa ma protejeze de asta.

ranulph fiennes este cel mai mare explorator in viata. este primul om care a atins, cu piciorul, atat polul nord cat si polul sud si, in 2009, a reusit sa devina singurul nenic care a fost la poli si s-a cocotat taman pe varful everestului. nu la 24 de ani ci taman la 65, caci tataia este nascut in 1944. pe vremea cand scoteau astia pe banda superoameni.

de atunci s-a mutat fabrica in china si vin cu o garantie de numai 2 ani.

cand nu-si lasa degete in gerurile infernale ale antarctice si nu-si franjureaza ventricolele in marathoane de 7 zile pe 7 continente, ranulph fiennes scrie. recorduri si pe aici, omul scrie extrem, volume fluviu. are si ce sa povesteasca. de la aventurile de ofiter sas in oman, pana la nenumaratele traversari ale antarcticii, de la prima expeditie care a strabatut de la nord la sud pamantul, prin cataractele fluviilor canadiene si noaptea polara, pana la naufragiul pe un sloi de gheata, dus de curenti la vale, alaturi de ursi polari taciturni. ultima, cea mai sinistra aventura, este ascensiunea pe eiger (cel mai periculos versant din europa si unul cel mai vicleni din lume), cu degetele unei maini lipsa (degerate si taiate in alta expeditie la polul nord), cu o operatie de bypass dublu facuta cu putin timp inainte, la 63 de ani si suferind de un zdravan rau de inaltime. de ce l-a mancat in fund sa mearga pana acolo? totul pentru caritate, ca sa faca rost de bani unui program medical impotriva cancerului.

atunci cand vad un popa care asteapta sa-i dau bani sa-si construiasca biserica, daca se poate taman in mijlocul unui parc national, ma gandesc cum i-as arde peste fatza cele 400 de pagini ale cartii “mad, bad and dangerous to know”. vrei caritate, baga un crawl in jurul capului horn in numele bisericii si vei primi toti banii de care ai nevoie.