Toate ghidurile turistice spun că trebuie să vezi măcar un dans tradițional balinez, dansul Legong sau dansul Kecak, auzi numai cum sună, exotic, dacă nici asta nu e exotism nu știu ce e. Îți spun, nu se poate dragă să vii până aici și să nu te bucuri de sute de ani de tradiție păstrată vie. La intrarea în palatul regal din Ubud, buluceală de oameni parfumați, familii de blonzi asortați, toți se strâng cu o oră jumate înainte, ocupă 30 de scaune în față, lângă scenă, pentru ei și mica lor sectă de iubitori de artă. Vânzătorul de la care iau biletul zice că el primește 5000 de rupee la fiecare bilet de 80.000 vândut, dacă vinde 10 (și nu-i lucru ușor, că tot șomeru de Ubud asta face, începând cu ora 16.30, deci concurența e mare), câștigă 4 parai. Spectatoarele au coafuri optzeciste, tip cuib, au bijuterii strânse în pielea creață a decolteului, spectatorii sunt pieptănați cu cărare-ntr-o parte, JR, americani de Texas care au venit să vadă cum e cu grația și inspirația. Mai sunt și tineri hippioți care se cațără în copaci, pe brâurile care înconjoară copacii, ”Dați-vă jos că nu vedem nimic în spate”, urlă nemți decenți și suedezi reci. Se țâțâie nervos, se șuieră anxios. Intră orchestra care începe să chinuie instrumentele. În scenă pătrunde un grup de dansatoare care-și încârligă straniu degetele și cască ochii, sprâncene alergând spre cununile de pe creștet apoi coborând grăbit și din nou ochii se belesc, degetele se răscrăcesc. 

Ca să-nțelegi despre ce este vorba trebuie să citești pliantul. Ceea ce vedem nu este dansul Legong ci un platouaș de Legong combinat cu Ramayana. Un soi de Legendele Olimpului cu Cireșarii. Nu înțelegi cine cu cine se bate, cine sunt doamnele, care e treaba cu fluturașii și de ce prințul este, de fapt, o fată, o baschetbalistă aș zice, care bagă o serie acrobatică de mișcări de cazacioc. Publicul se plictisește, un domn în cămașă își caută portofelul în nara stângă iar două japoneze care se foiesc disperate încercând să găsească unghiul cel mai bun de filmare a reprezentației, sunt mult mai interesante decât sceneta balineză. Italienii de lângă mine cedează și pleacă, vaffanculo. Francezii care au vorbit șoptit în telefon toată seara-sau, acum mi-a picat fisa, poate au transmis live, pentru canalul Arte evenimentul: ”acum regele Jobog se înfruntă cu vrăjitoarea Rangda în apropierea careului de 11 metri. Rangda nu este într-o formă prea bună dar iată că intră Hanuman, Hanuman preia ..”, francezii, deci, se arată excitați de sosirea unui demon șugubeț care e îmbrăcat cu o pelerină cu panglici, ceva între un șaman mongol și un țârcovnic caucazian. Finalul ne găsește înjumătățiți, dezamăgiți. Dar las că mâine mergem la Kecak. Mai puțină lume, că templul e mai acote, nu ca o scamă în buricul târgului. De data asta avem locuri în față, vedem treptele pe care coboară actorii. Un cor de bărbați cu trunchiul gol și șalele înfășurate în saroange cadrilate curge pe scară și băltește în jurul unui uriaș sfeșnic plasat în cercul unde evoluează Rama și cu Sita. Ramayana, iar. Rama e jucat de o femeie, nu poți să pui orice chelner sau electrician din Ubud să fie grațios. Sita și cu Rama belesc ochii, crăcănează degetele, mișcă din cap ca două jucării tip cățel, d-ălea de se bălăngăneau în spatele  Daciilor 1300.

Balerinele contează mai puțin. Corul de bărbați care stau turcește cântă ”ciac-ciac-ciac” la puterea 43, ”ciac-ciac-ciac” rostit de milioane de ori de 60 de guri sau 80 sau câți or fi. Sunt grași și slabi, tineri și bătrâni și cel care stă cu bucile pe vârful piciorului meu stâng nu are 3 degete la mâna stângă pe care o flutură în aer, toți sunt cu mâinile în aer și îi dau cu ciacul, hipnotic. Sunt și cor și actori și cortină care acoperă ieșirile dansatorilor între acte, cad pe spate, se ridică, stau pe ciuci, aleargă, se compun și recompun ca un organism ale cărui molecule sunt puse pe foc, entropic trimise la dans, apoi răcite brusc cu nitrogen și încremenite în tăcere când intră Hanuman, maimuța albă care îl salvează pe Rama. 

Corul se strânge, ca un miriapod își adună picioarele și-și mută ”ciac-ciac-ciacul” lângă trepte, făcând loc unui nenic care peste sarong are prins un cap de cal. Nenicul se aruncă în jarul incandescent al focului care a consumat lemnul din mijlocul scenei. Îl spulberă cu picioarele, trimițând tăciunii peste turiștii care clipesc lăcrimos, orbiți de fumul gros. ”Ciac-ciac-ciac” zice corul și omul cu capul de cal prins ca un colac de salvare de șale se avântă iar în focul care trage să moară dar nu a murit. ”Aaaaau”-strigă înspăimântată o doamnă din Franța, ridicând picioarele pe sub care trece o bucată de lemn în flăcări. 

Dansurile ăstea balineze arată a sport extrem. La primu era să crăpăm de plictiseală, la ăstălalt ne prăjește nebunu ăsta cu tălpi afumate. Nu mai bine stăteam eu acasă și mergeam la carnavalul lui Mazăre? 

Garry îmi recomandă panzerotti la La Dolce Vita. O gaurică aproape de plajă. În vitrină sunt muște care ventilează cu aripioarele lor mici tăvile cu pizza decupată pătrat, ca la Costinești în `90. Muște pe faianță. Căzute peste cappuccinouri, alte macaroane de sud, își aruncă șuierat cuvinte șâșâite, ”șe fai?”, ”come ștai?”. Suntem în cel mai bun restaurant din Gili Trawagan conform lui Tripadvisor. Pe locul 4, o altă macaroană, Il Pirata. La 7 seara e coadă în fața tejghelei. În spatele ei, cu mustățile răsucite dalinian, un pirat dârz presară salami peste aluat și înjură-n barbă viața. Cum ții faleza spre nord, te-ntâlnești cu alți italieni aduși de val, în copăița lor. Ce faceți frățiorilor aici, la mama dracului? 

Nu ne-a plăcut la mătușica dracului, acasă. Am venit să ne plictisim aici. E plin de italieni și în Lombok și în Flores. Iar în Labuan Bajo sunt două restaurante mari și tari: Mediterraneo și MadeInItaly, acești Montagues și Capuleți ai gastronomiei, luptând pentru întâietate, cârpindu-și coate în spate și flegme în ochi. Ce orbi, dușmanul e în altă parte.

Stăpânul lui MadeInItaly este Marco. A descălecat acum câțiva ani în Flores și a pornit operațiunea de educare culinară a băștinașilor care și acum sunt vestiți pentru dieta de broaște și șobolani. Verro? Da verro.

Marco a clocit, ca allienul din ..Allien, generații întregi de pizzaiolo și, la el în cârciumă, la fiecare turist găsești și un altoi de chelner, un trainee, un căscător de gură care îți aduce șervețel când ceri apă și cravată când ceri scobitori. Nimeni nu înțelege engleză. Nici italiană. Există o singură făptură luminată, șefa de sală, capabilă să recite nume de paste și să te sfătuiască în privința brânzeturilor și a trufelor, drept urmare e singura care ia comenzile de mâncare și trebuie să aștepți ceva vreme după ea. N-are a face. Dar ce sunt atât de mulți trainee? ”Aaaa”, zice Marco, ”pentru că, într-o seară acum niște ani, în plin sezon, a fost răscoala pizzaiolilor.” Au cerut mai mulți bani, Marco a zis nu și pentru obrăznicia lui a fost pedepsit. Lăsat singur, cu 40 de clienți, să facă el toată treaba.

Hap. Dar unde au plecat? Peste drum, la Mediterraneo? ”Nu, că ei nu fac pizza.” Atunci? ”Au plecat acasă, s-au întors la vânat de broaște și șobolani.” Mai bine asta decât să muncească la venetic. Sună cunoscut? Nu ne vindem țara, mândri că suntem români, retorică de neam mic cu frustrări mari. Oricum, spune Angela, sistemul educațional e atât de ghebos-găunos că angajezi un om care a terminat școala de turism și, nu numai că nu știe engleză, dar nu știu ce înseamnă conceptul de jumătate. Nici sfert. Cum adică? ”Nu știu ce înseamnă jumătate dintr-un întreg. Nu cunosc conceptul de jumătate. Aaaa, am avut o fată care a fost complet uimită când a aflat, în 2013, că noi nu trăim în centrul pământului.” Ha? ”Da. Așa învățase. Că peste lumea noastră este un strat de cer și apoi, întunericul stelelor nu sunt stelele ci pământul care ne învelește și pe pământ, pe suprafața pământului, trăiesc alte viețuitoare.”

O lume gravidă cu lumea noastră, gravidă de miliarde de ani cu noi, ce perioadă de gestație imensă. Trec de la euforia frumuseții acestei viziuni la realitatea crudă. 2014, la 55 de ani de la aselenizarea lui Apollo 11, undeva, în Flores, Indonezia, o fată crede că trăim în uterul planetei pământ. Nu știu dacă știe că pământul e rotund, poate e paralelipipedic. Oricum, nu știe ce e aia jumătate, dar a învățat ce e o trufă și că fusilli și gemelli nu sunt același lucru. 

Acum înțeleg. Pentru italieni, misiunile iluministe nu s-au terminat. Pătura de civilizație care acoperă lumea e prea scurtă, dacă tragi într-o parte, rămân pișerele afară, dacă tragi pătura să le acoperi, te ia cu junghi la omoplați. Permanent și pe rând, popoarele își pierd în praf proteza cu care mestecau cultură. Și taman pentru aceste cazuri există italienii, trimiși de pronie să te hrănească încet, cu paste moi, până apuci să-ți pui dantura la loc.

PS. Articolul ăsta, foarte vechi dar atât de definitoriu, este lectură obligatorie pentru cei care vor să înțeleagă de ce dacii nu sunt părinții romanilor. Și nu o să fie niciodată.

http://www.nytimes.com/2009/02/07/world/middleeast/07falluja.html?_r=0

Cum e cu prostituția în Indonezia? Mi s-a spus să scriu cum e cu prostituția în Indonezia și eu nu sunt deloc pregătită. Tot ce știu e de la șoferul Merti. Merti arată ca omulețul Michelin, are burtă peste burtă peste genunchiul care are și el burtă și vezi un început de burtă și la gleznă. Ai făcut copii? ”Soția a făcut 3. Eu nu am burta de la sarcină, sunt gras. Hahahahahaha”. Merti e din Bali, în Bali prostituția e în floare, sunt mai relaxați balinezii că nu sunt musulmani aici. E legală prostituția? ”Noooo, nici vorbă. Dar dacă știi unde să mergi, găsești tot ce trebuie. De pildă în Sanur, în toate casele al căror număr are 8 la final, 8, 18, 28, 38, 48, e câte un bordel. ” De ce 8? Nu știe dar ce importanță are, putea să fie șirul lui Fibonacci. Nu e vreun cod al lui Da Vinci, ci doar un mod de organizare nemțesc și curat.

Merti știe de povestea cu 8, 18, 28.. de la clienții lui indieni, d-ăia de India, care veneau la distracție carnală în Bali. Oamenii se arătau total nemulțumiți de lipsa de flexibilitate a bordelurilor care nu le permiteau să negocieze. Poate dacă mergeau la karaoke ar fi fost mai bine. 

În Indonezia, la karaoke nu se cântă la microfon sau, mă rog, se poate spune că se cântă exact ca în bancul cu Scufița și lupul care o invită să-i ia cariciul în mână și să-i facă la dânsul dedicație bunicii. Antoni povestește că, undeva în Borneo, mașina care îi transporta pe el, prietena lui și alte 20 de persoane către Pangkalan Bun, a făcut un mic detur să lase două femei într-un pitoresc sătuc cu căsuțe colorate, pe fiecare dintre ele fiind o firmă care zicea: karaoke. Iote ce de cântăreți sunt aici, în Borneo. Pesemne că muncitorii care se spetesc lucrând la defrișări sau la uriașele plantații de palmieri, doresc să interpreteze hituri muzicale dar nu știu versurile și atunci Universal Records sau ce știu eu ce megastudio s-a gândit să le ofere această superbă oportunitate de a cânta într-un cadru organizat. Ai intrat să vezi care e treaba? ”Nooo, că cereau taxă de intrare chiar și în sat. Mi-a explicat un localnic ceva, nu am înțeles mare lucru, dar cred că e vorba de prostituție.” Hm. Oare cât ar putea să coste o oră de karaoke bucefalic dacă muncitorii care primesc cam 100 de para pe lună își permit să meargă la curve? Și oare cât de disperat să fii după pasăre ca să te riști la un karaoke, când SIDA în Indonezia se-ngrașă în fiecare an mai ceva ca un baron PSD?

Bem ceai cu Bruno și cu Pascale. Stăm la hotel Grand Kecubung Pangkalan Bun, 4 stele, piscină, 30 de euro pe noapte. Nu se găsește alcool că aici sunt musulmani și musulmanii de aici nu te lasă să bei bere decât dacă dai dublul prețului pe care îl dai la musulmanii din Lombok. Ca să iei o bere, vorbești cu băiatul de la recepție care vorbește cu băiatul de la colț care vorbește cu băiatul de la prăvălie care vorbește cu băiatul de la depozit care..și uite așa se strâg adiționalele și berea ajunge 65.000 de rupee. La televizor, pe canalul de prezentare și promovare ale hotelului, Bruno a văzut însă că poți să consumi whisky la karaoke. Ce karaoke frate? Unde? ”La etajul -1, în fundația lui Grand Kecubung. Hai să vedem.” spune însetat Bruno. Pascale, nevasta de 89 de kile și 3 pachete de țigări pe zi, încuvințează. Nu cumva ați uitat de povestea lui Antoni, aia cu satul colorat plin de căsuțe karaoke? ”Nuu. Dar ăsta e hotel select și reclama arăta clar ca e un bar, cu whisky. Să mergem.”

Chelnerul care ne-a adus ceaiul spune: ”Go, many girls!” Francezii nu par să se dumirească nici în al doișpelea ceas spre ce ne indreptam. Coborâm, deschidem ușa de termopan și ne proțăpim lângă o tejghea pe care este un aparat POS și mercurialul. Zice așa: golden lady-64.000 rupee pe oră (mai ieftină decât o bere Bintang), titanium lady-90.000 rupee pe oră, small room-120.000 de rupee, big room 240.000. Whisky? Numai dacă luați un golden lady sau altceva din ofertă. Poltergeist. Hotelul e crescut, de data asta nu pe un cimitir indian, ci pe unul de vise de fecioare care au ajuns pe calul greșit al cavalerului venit să le salveze.

Agitat, Bruno își amintește că a citit următoarea istorie: până de curând, în Borneo existau bordeluri cu urangutani. Dacă nu aveai chef de golden sau titanium lady, îți puteai lua o domniță urangutan. Nu am crezut, dar întreaga poveste este aici. http://orangutan.or.id/ponys-new-life-2/ Ceva mai grotesc nu am citit în viața mea. Când vă întoarceți de la baie sau vă trece durerea de fiere, zic să-mi spuneți și mie ce fel de animale pot să îți interzică alcoolul-că se supără ăl de sus-dar să abuzeze ani de zile un urangutan ras și pus în lanțuri (mai ales domnul Marco, ăla de mă bălăcărește pentru că nu descriu corect bunătatea indonezienilor, dânsul aș vrea să-mi răspundă)

Cel mai vandut accesoriu in magazinele de electronice din Singapore este batul de selfie. N-ai bat de selfie, esti primitiv, esti hobbitul de Flores, esti pitecantropul de Baicoi. Se cumpara cu bratul vreascuri d-astea de facut selfiuri, sunt telescopice, atarni telefonul la capat, il intinzi si clic, ti-ai facut poza in fata cascadei, pe malul marii, cu Marina Sands in spate, fara sa mai fie nevoie sa rogi pe cineva sa iti faca o poza, fara sa mai trebuiasca sa mai te faci de caca pentru ca nu poti sa zici: pliz, foto, pliz. Cuvinte complicate, nu oricine poate sa rosteasca astfel de vorbe, trebuie vreo 3 scoli sa poti sa le inveti.
Alienare.
Sub forma independentei totale.
Plec singura in Indonezia, sunt mereu conectata la facebook, la tripadvisor, la booking, la mail, la twitter, la messenger, la dracu sa ma ia. Mananc cu telefonul pe masa, bag pixeli in ochi si calorii in gat, bag instagramuri cu mancare, sa vaza si prietenii ce mananc eu, pun checkinuri, dau likeuri, sharuri, comentez, uploadez si downloadez. Traiesc intr-un nor electronic, vine mereu cu mine, deasupra capului, soarele intra filtrat prin vaporii de informatie digitala.
Dar sufeream pentru ca trebuia totusi sa imi scot o manuta afara, sa o expun radiatiilor necrutatoare ale contactului interuman. Cind? Atunci cind trebuia sa cer cuiva sa imi faca si mie o fotografie, acolo, in fata templului sau mangaind crocodilul. Trebuia sa fac efortul urias sa ma rup de internet, sa ma extrag din teritoriul controlabil al relatiilor digitalizate si sa rog un cetatean sa ia aparatul meu, sa se indeparteze de mine la 5 metri, poate 6 si sa imi faca poza. Riscurile sunt enorme: daca imi miroase gura si il speri, daca lui ii miroase gura si ma sperie, daca imi obosesc corzile vocale in procesul rostirii cuvintelor “pliz, foto, pliz”, daca fuge cu aparatul, daca imi strica aparatul?
Dar iuf, am scapat, drobul de sare nu va mai cadea pentru ca acum a aparut batul de selfie. Cu el trag cerculetul in nisip, inchizandu-ma in centrul lui, protejata de blestemul interactiunii cu ceilaltii. Alienare perfecta. Multumesc chinezului care l-a inventat. Pe bat si pe cerc, pe nor si pe bing-bang. Caci cine altcineva sa inventeze batul de selfie decat un chinez. Cind sunt cateva miliarde de conationali, chiar nu ai pe cine sa rogi sa-ti faca o poza.

Musin fumează 2 pachete jumătate de țigări pe zi și, cu toate astea, e ghid de traseu de biciclete printre dealurile și orezăriile Ubudului. E pătrat, ca scrinul bunicii din cărțile lui Ionel Teodoreanu că eu nu am avut bunică d-aia cu scrin d-ăla, așa că îmi imaginez că scrinul trebuia să arate ca Musin, balinezul de 38 de ani, biciclist-ghid de la Banyan Tree. Înainte să vină aici , când fuma mai mult, a fost taximetrist. Așa a învățat engleză și să spună, atunci când îl întrebi despre copii, că statul balinez zice că „2 children is enough” dar el a făcut 3, așa că are ”more than enough”. Se oprește să vadă dacă ai prins gluma. Da. Atunci mai ia una. El a făcut MBA. Serios? Da. În Bali, MBA este married by accident, adică mamzel a rămas grea și atunci el a luat-o de soață. Rodul dragostei lor, primul rod al dragostei, este studentă la gastronomie iar Musin își rupe turul nădragilor pe șa ca să producă 16 milioane de rupee să îi plătească școala pentru 3 ani. ”Dar după o să aibă o meserie adevărată și-o să-și deschidă școală de cooking și o să facă bani, nu ca fraierii care merg la universitate, o termină și canci job”.

Pedalăm printre orezării, ălea de au dispărut din Ubud, tăvălite sub pumnul construcțiilor de bungalowuri. Drapele imense ale Germaniei flutură pe lângă porțile caselor, la colțul templelor, Niebelungii de Bali. Băi frate, ce se întâmplă aici? Casele au fost decorate cu drapelele învingătorilor în campionatul mondial de fotbal. Dar, pentru că doar 1% din popor ține cu pantzerele, bara-bara cu steagurile nemțești sunt cele argentiniene. ”Cu cine ai ținut?”, răspunsul multiplicat de 729.643 de ori este Argentina. Messi. Când zic Messi, fețele indonezienilor, musulmani, creștini, animiști, budiști, hinudiști, se luminează. Zeul Messi este nașul a treisferturi dintre copiii cu vârste între 1 și 5 ani. Mulțimea de microMessi driblează în țărâna satului. Și atunci cum se face că sunteți praf la fotbal?

”Nu o să mai fim. Am naturalizat 3 olandezi sub 19 ani și acum deja se simte la echipa de tineret. O să rupem la următorul mondial din 2018.” Musin are siguranța datelor. Taie în postavul istoriei cu precizia unui croitor bătrân și acru, de pe Moșilor, d-ăla cu metru de gât și creion după ureche. Fix în 1982, pe la sfârșitul lui mai, au început să vină turiștii australieni și fix în 1995, într-o zi de iulie, la 6 seara, turismul a devenit principala sursă de venit a Indoneziei, având 60% din economie. Acum e plin de australieni și americani care au a doua casă aici, vin să se relaxeze că-i much cheaper. ”Hai să vedeți cum trăiește o familie obișnuită.” Într-o cădița de plastic este spălat strănepotul doamnei care face diving în amintiri, carcasa pe prispă, la soare, sufletul rătăcit undeva prin 1956. Musin salută femeile care muncesc la bucătărie și apoi explică decis cum e cu fiecare parte de casă: bătrânii stau în corpul central, un soi de colibă, fără pereți, cu un pat din piese de lego din lemn. Tinerii locuiesc în camerele dispuse radial, în spate este templul dedicat strămoșilor, fiecare casă are templul dedicat strămoșilor, un mini Angkor luxuriant în care depun, de 3 ori pe zi, ofrande. În casa asta trăiesc 20 de oameni, 7 copii. Cum știi? pentru că sunt 7 pietre înșirate în grădină, una din ele protejată cu alte pietre, semn că acesta este un copil mic care trebuie protejat de spiritele rele. Sub fiecare piatră sunt îngropate placentele care sunt considerate frații nenăscuți ai copiilor. Musin spune, sigur pe el, că, atunci când copilul este bolnav sau plânge, tot ce trebuie să faci este să oferi ofrande placentelor îngropate sub piatră și ciac-pac, copilul se face bine.

Femei în bluze de dantelă strânse cu brâuri colorate peste sarong, părul ridicat în coc, balerine, se apleacă-n poartă, se cațără pe garduri, așezând delicate ofrande: tăvițe cu orez, flori și iaca și o țigară înfiptă-n muntele de pilaf, ca să fumeze și zeitățile care trăiesc pe vulcan o țigaretă la cafea. Cocoșii și pisicile rad bomboanele, culeg boabe lipicioase de orez în barbă, le doare la bască de spiritele bune sau de ălea rele, scarpină tăvițele, aruncând florile și bancnotele pe care le pun femeile care nu au avut timp să pregătească ceva mai de soi. ”Ați auzit de Nyepi?”

Nu. Musin își aprinde a 8-a țigară în 36 de minute. Fumul nu se ridică, strivit de căldura căzută ca o palmă grea peste ceafa pământului. Nyepi este ziua în care Baliul tace. O zi de post în care nu se bea, nu se mănâncă, nu se muncește și nu se vorbește. Dacă îți cere copilul apă, îi dai, dar nu îi spui: bea încet să nu te îneci sau vezi că e rece și tu ești transpirat. Îl lași pe el să se gândească la asta.

Toate orașele sunt închise, aeroportul e închis, străzile pustii. Și care e ideea lui Nyepi? ”Introspecția” Musin trage din țigară și apoi coboară în fântâna răcoroasă a introspecției. Se gândește la Messi, la economia balineză, la australienii cu două case sau se gândește să se lase de fumat. Dar se gândește. Într-o lume în care blablaul și țipetele țin loc de idei, o zi mondială a gânditului ar trebui să fie impusă prin lege. Iar pedeapsa pentru încălcarea legii? 364 de zile de reflexie. La izolator.