Archive

Monthly Archives: January 2018

Câte cărți ai scris?
3.
Păi intră în Uniunea Scriitorilor, o să primești bani la pensie mai mulți.
Nu, mulțumesc, nu vreau să am de-a face cu impostorii care…
Bătrânul clipește, are o față de broască picată pe parbriz, uimită de catastrofa miraculoasă din care face parte, trimisă de Dumnezeu să pedepsească omenirea păcătoasă.
Cum adică să nu iau bani de la stat? Numai proștii nu iau bani de la stat. Iar el nu e prost. Pe lângă pensia de ziarist de câteva mii de lei, a mai făcut rost de o mărire de 3000 și bagă în buzunar cam 6000 de lei pe lună. De 2 ori mai mult decât unul din cei doi ziariști de conflict adevărați pe care îi are România. Mai are și pensie de handicap, adică intrare gratuită la filme și teatru, bilete de tren gratis.
Doar proștii nu iau de la stat.
Proștii dau la stat. Declarația 600, ați auzit de ea? Trebuie depusă până în 31 ianuarie și raportat acoloșa ce bani ai făcut din drepturi de autor, chirii, pfa, dividende și activități piscicole și agricole. Și dacă depășești un anumit plafon îi dai lu`statul câte 665 lei/lună, contribuție la sănătate și pensie.
Să o luăm cu începutul. Ca om care lucrează pe drepturi de autor, nu am fost idioată și mi-am făcut acum 16 ani pensie privată, adică o poliță de asigurare care îmi va furniza lunar o sumuliță pentru pastilele de hipertensiune și artrită.
Idioată aș fi fost dacă aș fi crezut că statul român, ăsta care nu este capabil să recupereze sumele de la marii datornici, ăsta de îi iartă de datorii, ăsta de face privatizări pe 1 leu, ăsta de mută insule în afara bazinului hidrografic al Dunării, ăsta de joacă alba neagra cu acțiuni la purtător, ăsta de mă bagă pe mine la bulău dacă nu îmi plătesc impozitele dar care îi lasă pe toți penalii să umple parlamentul și să voteze împotriva începerii urmăririi penale a colegilor, idioată aș fi fost deci dacă aș fi crezut că statul român o să-mi plătească mie pensie.
3,4 milioane de români sunt afară, o să mai plece 1 milion în anul ăsta, ascultați-mă pe mine. În țară rămân copiii, bătrânii, revoluționarii, ziariștii octogenari cu realizări mărețe în domeniu și desigur politicienii. O să ne plătească ei pensiile?
Mai departe. Am contract cu o clinică privată. Nu vrea să ajung în sera cu nozocomiale, la asistente abrutizate care te lasă să te svârcolești de durere pentru că ești țigancă, țărancă, nu ai făcut temenele destule sau nu le-ai dat destulă șpagă, nu vreau să fiu operată de autocrați în halate care taie și spânzură și uită să mai coasă și să te dea jos din ștreang. De aceea plătesc la privat, e scump, îmi permit, d-asta muncesc.
Dar acum statul cel ticălos, statul care ia de la mine și dă la pensionari de la Scânteia și la generali de securitate să aibă de transplant de rinichi și de șpagă la spitalele de stat, statul ăsta îmi bagă mâna în buzunar și mă obligă pe mine, om care muncește pe drepturi de autor, deci nu beneficiază de pensie și de asigurare de sănătate, să cumpăr aceste promisiuni goale cum că o să iau o pensie de la stat și voi avea parte de acces gratuit la servicii de sănătate în spitalele publice.
Dar eu nu vreau dragă statule să îți plătesc ție ceva ce nu vreau să cumpăr. Sunt diabetic, nu vreau sã cumpãr zahãr. Nu o să mai merg niciodată în spitalele de stat și stiu cã nu o să am pensie de stat, că dacă acum ești praf, ce o să faci peste 20 de ani? Nu o să mai ai bani nici să-ți cumperi un loz cu zodii în ritmul în care furați de stingeți toți.
Declarația 600 pe care statul ne obligă, cu sula în coaste, să o depunem și semnăm, este poate cel mai urât atac din ultimii 15 de ani pe care statul îl dă la buzunarul nostru, al celor care am ales statul paralel. Da, am ales privatul, am ales corporațiile, am ales căi de a ne trăi viețile în afara coordonatelor statului român.
Plătim mai mult ca să avem servicii mai bune.
Nu. Greșesc. Plătim mai mult ca să avem servicii. Punct. Căci nimeni, dar absolut nimeni din țărișoara asta, nici chiar Maria Grapini sărăcuța, nu mai crede povestea cu gratuitatea serviciului medical sau a învățământului.
Și atunci de ce aș accepta eu ca statul să mă oblige să cumpăr cioara de pe gard, cioara vopsită de pe gard, cioara de carton, vopsită, de pe gard, când e atât de evident că e o cioară de carton, vopsită, că la prima ploaie se va transforma într-un cocoloș umed, că nu o să croncăne niciodată și niciodată nu va zbura?
Declarația 600 este o metodă ca statul să ne ia, lunar, 665 de lei pentru servicii pe care nu le va presta niciodată. Sub amenințarea amenzilor și pușcăriei dacă nu plătești taxele. Este o formă de extorcare exact ca cea folosită de mafioți, italieni, ruși sau albanezi.
Numai proștii nu iau de la stat, așa se zice.
Eu zic că numai proștii se lasă, la nesfârșit, prădați de un stat hoț și ticălos. Ascuțiți-vă avocații, scoateți din teacă cei mai buni consultanți, flexați-vă brandul juridic și haideți la atac.

Premierul vorbește la televizor. Este decis și dur, nu te joci cu premierul. Confundă bădărănia cu onestitatea, se exprimă cu o grosolănie de autobază, “băi”, “sculă”, vocabularul scos pe tarabă are un miros acru, de picior transpirat.
Orice chelner, șofer de taxi, cameristă din Africa de sud se exprimă mai demn, mai elegant, mai puțin triumfător în agresivitatea de cățel care îți coțează piciorul.
Deîndată jurnaliștii adulmecă în discursul premierului zorii unei noi epoci în PSD. O zboară pe Carmen ceea ce înseamnă că îl zboară pe Liviu ceea ce înseamnă libertate, democrație, demnitate.
Demnitate.
Ăsta e cuvântul pe care televiziunea liberă și independentă l-a cățărat pe soclul gol al anilor `90, cel de pe care statuii comunismului i se făcuse vânt cu 3 ore înainte.
Unde a dispărut demnitatea?
O să spuneți că țara arde și baba se piaptănă, că îmi pasă de retorică, semantică, topică, lexic mai mult decât de faptele clasei politice, că mă împiedic în dăcât-uri, ăstea, băi, scule, măi animalule, în loc să mă desfăt cu viitorul onest, transparent, corect și drept care se întinde în fața ochilor mei, la televizor.
Că sufăr de miopie lingvistică. Poate că așa e. Dar eu cred că vorbele, în țara în care faptele sunt doar proiecții ale lor, sunt extrem de importante.
La început a fost cuvântul.
Băi, boilor, târfelor, dăcât, dã-te-n căcat, ca și, sculă pe basculă, belea, cobor jos, au ieșit din mica lor ogradă domestică și au ajuns în gurile guvernanților, parlamentarilor, președinților.
Asaltul buruienilor lexicale e însoțit de schimbarea accentului, tonului, rostirii. Cuvintele, să moară ce-am pe casă, ies din gât, ca o flegmă din gâtul unui fumător. Buzele sunt strânse, vorbele trebuie să sugă burta atunci când țâșnesc afară, sunt șuierate, agresive, ca niște câini care au scăpat pe sub un gard.
Discursul public e cocălăresc, răutăcios, injurios, aleșii nu fac niciun efort să se pieptene și să pună costumul de duminică atunci când se prezintă în fața noastră. Ies frecându-se la ouă, în chiloții pătați de urină și cu maieul stropit de sos.
Cândva la sfârșitul celui de-al treilea mandat al lui Iliescu ceva s-a schimbat în limba română vorbită la televizor. Invazia de vulgaritate, enterteinment de mâna a 7-a, ciacalacacichicea, a dus la erodarea bunului simț și acum suntem aici. Premierul e un șofer de tir, cu un vocabular meschin, și miniștrii lui sunt niște cercopiteci agramați care se desfășoară într-un reality tv pe care poporul îl adoră pentru că poporul urăște elita. Poporul vrea scuipați, țâțe și baliverne, vrea să creadă că, într-o zi, și el poate să fie ministru de interne sau al muncii sau al educației. De ce nu? Liviu Pop sau Olguța sau Carmen sau Mihai sunt și ei băeți și fete la fel ca orice cârciumar din Tecuci, Aiud, Fetești sau Bolintin. Ce-o fi greu să ajungi ministru, nu trebuie decât să faci o școală, să cobori la Pucheni să-ți cumperi ceapă și doctorate de pe marginea drumului și gata, ești ministru.
Am vorbit de curând cu un amic care vrea să schimbe Constituția. Să introducem lustrația, să reducem puterile parlamentarilor de a apăra colegi cu probleme penale.
Eu aș zice că numărul 1 după examinarea psihologică a candidaților, făcută de către o comisie de medici care să nu poată fi cumpărată, amenințată, șifonată, să fie un test de limba română. Vocabular, gramatică, interpretare pe text.
Pentru că sărăcia limbajului, stimați cititori, duce la artroza spiritului. E semnul unei impotențe morale care se varsă în decizii. Oamenii puțini în vorbe-nu pentru că sunt tăcuți-sunt cei agresivi în pumni și scuipați. Sunt țațe, scandalagii, bătăuși.
Iar o țară condusă de ei arată exact ca România de azi, murdară, obraznică, neatentă, cu ochii injectați și părul vâlvoi, ieșită dintr-un chiolhan din care nu își mai amintește nimic, cu portofelul ciordit și o stranie durere de anus.

Stânca este roșie, iese ca un genunchi julit de sub fusta junglei verzi. Pădurea pare întinsă pe spate, toropită sub cerul albastru, cu părul udat de apele râului maro în care doamnele rechini au urcat să nască rechini mici. Dacă te trezești la 4 dimineața și vii la marginea apei Mzimvubu poți să le vezi spinările, așa spune James, recepționerul care este gay, alb și surâzător. E interesat de zodii mai mult decât de economie, randul s-a prăbușit azi după ce ANC, PSD-ul sud african, a zis că nu va lua în discuție la congresul pe care îl ține acușica, suspendarea președintelui Zuma. Avem alte lucruri mai importante de vorbit decât soarta președintelui care este oricum pecetluită. Va fi pensionat, își va păstra uriașa avere, vine Ramaphosa, el e bun, e miliardar, nu o să fure.
Japonezii nu mai cumpără obligațiuni sud-africane, exporturile au scăzut, mai sunt 20% rezerve de apă pentru Western Cape și în mai Cape Town-ul și cei 4 milioane de locuitori ai săi vor fi deconectați de la rețeaua de apă. Se cheamă ziua Zero, zice Brian.
O să trebuiască să mergem la punctele de aprovizionare, cu damigene și butoaie.
Și probabil cu pușcoace.
Ziua zero e aproape. Oamenii fac duș cu găleata între picioare, să salveze apă cât pot, nu ai voie să speli mașina, nu ai voie să pui apă în piscină, nu ai voie să uzi grădina.

La micuța fermă pe care Richard si o finlandeză propășită în Cape Town a populat-o cu ceapă, busuioc, mentă, varză și oamenii străzii, e George care nu are dinți dar are un dinte împotriva guvernelor lumii. Stă la umbra unui pin, alege fire de tarhon și spune așa:

-De ce există bani și bănci? De ce există guverne? Ca să ne asuprească. Trăiți toți într-o iluzie, credeți că sunteți liberi să faceți ce vreți voi. Hahahahaha, dacă munciți pentru bani, sunteți sclavi. Cu toții. Ați uitat natura, ați uitat că-se întoarce către pinul cel mare care îl acoperă cu umbră blândă-puteți să mâncați ace, sunt pline de nutrienți, coaja are vitamine. Totul e la îndemână. Trebuie doar să deschideți ochii. Nu, nu doar. Pentru voi e prea târziu. Cunoașterea are 3 faze. Prima e cea a intuiției, știi pentru că ești parte din tot, ești frate cu pinul și cu menta și cu ceapa și furnica. Apoi e educația, cea pe care au primit-o cei dinaintea noastră, literatură, muzică, artă. Iar acum suntem în faza de aid-ucation. Limitativă, împachetată în doze specializate, ca ochelarii de cal sau funia de care este legată oaia ca să nu fugă. Ești învățat în școli să fii o rotiță a uriașului mecanism civilizațional care distruge natura, îi seacă resursele. Pentru că nu știi decât ceea ce te-au învățat ei, ești dependent de sistem, nu ești întreg.
Tace, trage aer în piept, tac, nu știu ce să zic. Sunt doar o rotiță fără voce care ascultă vocea unui om știrb și liber să numere fire de tarhon la umbra unui pin.
-Ce v-a învățat sistemul de mici? Competiție. Note. Cei care nu au note bune sunt proști, nu sta cu ei în bancă. Nimeni nu îți spune că un copil care nu e bun la matematică poate e bun la muzică sau la poezie sau la bucătărie, că împreună cu el, tu, ăla bun la matematică, poți să faci chestii fantastice, că trebuie să colaborăm, nu să concurăm.
Știi că în creierul fiecăruia dintre noi este un loc exact pe mijloc, nu în dreapta, nici în stânga și acolo este casa sufletului care controlează al treilea ochi pe care sistemul nu vrea să îl activăm. Nu vrea să ne întoarcem la natură, vrea să lucrăm pentru el, pentru bani.
Dar banii nu există.
George e epuizat. Ne luăm la revedere și plecăm, rotițe inepte, fiecare pe șleaul pe care și l-a format. Richard spune că micuța grădină lucrată de homeleși pe teritoriul unei școli se bate cu administrația orașului să aibă acces la un izvor. Administrația preferă să îl îngroape în gunoi decât să îl dea drogaților, alcoolicilor, albilor și negrilor fără dinți dar cu al treilea ochi deschis.
La 1266 de kilometri depărtare, râul Mzimvubu curge domol, plin de doamne rechin lăuze. Copii îmbrăcați în rochițe roșii se bălăngăne pe cauciucuri legate cu sfori de brațe vânjoase de arbori.
Păsări cu ciocul lung, îndoit întrebător, croncăne în perechi și sigur nu vorbesc despre japonezii care nu mai cumpără bonduri sud-africane sau despre prăbușirea randului.
Într-un birou niște oameni importanți decid câți bani să bage în buzunar de pe urma unui proiect de unitate de desalinizare a apei care să salveze Cape Townul de sete.
Dar banii nu există și ziua Zero e aproape.

Fetița cu chibriturile își lipește nasul de geam și se uită la bunătățile dinăuntru. Le vede dar nu poate să le atingă, atomii de carbon comasați în gheață fierbinte la sute de grade împart universul între ce e al lor și ce e al ei.
Al ei e frigul de afară și foamea.
Onati e chelner, e xhosa, tribul lui Mandela. Nelson Mandela. Cântă la bas și pian, are degete lungi care trosnesc uscat atunci când le strânge în pumn. E alergat de meseni, 19 aici, alți12 colea, copii care urlă, tați nervoși, mame cu priviri pierdute și bunici nevropați. Spune că localnicii nu vin la restaurant, mai ales de sărbători, localnicii nu vin la restaurant. Nu pentru că ar fi plin și e greu să găsești masă. Nu. Ci pentru că găsești masă, te așezi tu, soția și copilul și lângă tine e o familie de oameni înstpriți din Jo`burg. Pe masa ta e o sticlă de bere, un suc pentru copil, doi burgeri și o porție de creveți. Pe masa vecinului chivernisit sunt platouri cu creveți, pești, stridii și calamari, copiii vecinului chivernisit beau milskshakeuri și cole, înghit înghețate și tort de ciocolată și atunci copilul tău începe să plângă, vrea și el milkshake și ciocolată și tu nu ai de unde să îi dai, tu ești doar un pescar de la Port Alfred, câștigi 300 de dolari pe lună și soția mai puțin și nu ai cum să te bați, nici măcar de Crăciun, cu vecinul chivernisit de la Jo`burg care poate lucrează în administrație sau e politician sau poate e inginer la vreo mină sau un șantier naval.
Decât să suferi și tu și copilul și nevasta, mai bine stai acasă de Crăciun, aștepți să treacă valul ăsta de bani, de mașini și copii grași care se îndoapă cu milkshakeuri de ciocolată. O să plece și tu o să poți să mergi liniștit pe terasă, să bei un suc și să mănânci un burger fără ca ăla mic să îți atragă atenția asupra înfrângerii pe care ai suferit-o, te doare tata că ești praf, că pe mine mă doare.
Mesele sunt ocupate numai și numai și numai de albi. Negrii servesc. Sunt și doi chelneri albi, șefii chelnerilor negrii. O doamnă cu 4 câini în lesă abia îi strunește să nu smulgă pantalonii de pe băiatul care a venit să curețe masa.
Onati zice că numele lui înseamnă Dumnezeu e cu noi.
Mai zice că 60% dintre albi s-au dat pe brazdă, că e mult, muuuuult mai bine ca în 1986 când s-a născut el și că speră că viitorul președinte să fie mai bun decât fostul președinte care nu a fost bun dar nu ai de unde să știi, trebuie să guști, căci altfel, așa cum te uiți la zahăr și crezi că e dulce, ar putea foarte bine să fie sare. Trebuie să guști.
Noi, xhosa, suntem foarte buni la capitolul iertare. Ne enervăm la început când ne faci rău dar după câteva ore, maxim o zi, te-am iertat. Mandela ne-a învățat iertarea.
Așa spune Onati și își arată dinții albi, sunt mulți și albi, zâmbetul e cald ca o cană cu lapte proaspăt.
Privindu-l îmi amintesc de ce am citit ieri în The Emperor al lui Kapuscinski. Oamenii, chiar și cei care nu au numele Dumnezeu e cu noi, sunt dispuși la iertare direct proporțional cu nivelul lor de rezistență la rău.
Zice Kapuscinski

His August Majesty chided the bureaucrats for failing to understand a simple principle: the principle of second bag. Because the people never revolt just because they have to carry a heavy load, or because of exploitation. They don`t know life without exploitation, they don`t even know that such a life exists. The people will revolt only when, in a single movement, someone tries to throw a second burden, a second heavy bag, onto their backs. The peasant will fall face down into the mud and then spring up and grab an ax.  He`ll grab an ax not because he simply can`t sustain this new burden-he could carry it-he will rise because he feels that, in throwing the second burden onto his back you have tried to cheat him, you have treated him like an unthinking animal, you have trampled what remains of his already strangled dignity, taken him for an idiot who doesn`t see, feel, or understand. A man doesn`t size an ax in defense of his wallet, but in defense of his dignity.
Onati îl are pe Dumnezeu mereu cu el, scris negru pe albul plasticului buletinului. Ca și Mandela, Onati e iertător și chiar dacă o să moară înghețat de frig în fața magazinului, cu toate chibriturile arse în mână, spiritului lui nu se va mânia, nu va pocni trecătorii și nu va arunca bolovani în vitrină.
Pentru că Onati e învățat să moară și nicidecum să trăiască.
Și asta face, ca un elefant bătrân, se retrage și moare în fiecare seară acasă, unde copilul și soția sunt zidiți în realitatea sacră a unei vieți ferită de comparații. Ăla are mai mulți bani, mai multe milkshakeuri și mai mulți creveți în farfurie -toate astea acasă dispar.
Acasă e doar demnitate și iertare.
Iar înainte să trimită la culcare o nouă zi, Onati cântă la pian cu inima lui neagră care are 10 degete extrem de lungi-un gospel. În el se făcea că bărbatul apuca un topor și frângea capul diavolului care îl lua de prost și îi mai arunca un sac de poveri în spate.

Ce versuri stranii domle, ce versuri stranii.

Casele sunt albe și acoperite cu stuf. Oamenii care le ocupă sunt albi, unii din ei cu ruj portocaliu pe dinți, luat de pe buze, unii din ei cu umerii arși de soare, cei mai mulți dintre ei cu părul blond. În spate, în bucătării, în grădini, în garaje sunt oameni negri cu dinți galbeni sau fără dinți de loc.
Dacă te izbește ceva atunci când privești o față neagră a cărei gură se deschide să spună ceva este apariția solitară a unui canin. Incisivii lipsesc cu desăvârșire. Ce s-a întâmplat cu ei?
Richard spune că dinții sunt scoși voluntar, dinții erau primii cercetați în piețele de sclavi ad-hoc ținute sub copacul cel mare de lângă fort. Urmașii urmașilor urmașilor sclavilor renunță la dinți afirmând astfel imposibilitatea întoarcerii în robie. Athena insistă că incisivii sunt victimele sărăciei, că sunt frunzele care se pierd primele atunci când iarna dietei cu alcool și tik lovește abrupt la 25 de ani.
Tik este metamfetamină. Negrii fără dinți pe care proclamația de independență oferită prin scoaterea incisivilor nu i-a salvat de sclavia ghettoului, evadează din lanțurile mizeriei luînd tik. Zac pe trotuare, în soare, privind pierduți, tăcuți, timpul rostogolindu-se ca o minge printre picioarele trecătorilor.
Ca să își ia tik, trebuie să aibă bani. De unde au bani negrii fără dinți? De la statul condus de negrii cu dinți care au ajuns la putere în 1994, odată cu prăbușirea apartheidului. Albii s-au retras la off-side, au lăsat negrii cu dinți în față să facă politică. Albii au în mână tot, bănci, mine, comerț cu diamante, agricultură, ciment, construcții. Sistemul pus la cale de ei după al doilea război mondial continuă să funcționeze pentru că albii au nevoie de bani și negrii au nevoie de albi ca să facă bani pentru că ei nu știu să facă bani, ei sunt luptători pentru drepturile omului, ei sunt luptători pentru pace, ei sunt luptători pentru dreptul negrului fără dinți de a avea bani ca să își cumpere tik.
Țara întreagă arată ca un tiramisu, cu cremă albă ascună sub un strat subțire de ciocolată rasă deasupra. Ciocolata rasă de pe coate de luptători care în 24 de ani de când au luat puterea-în teorie, căci niciodată puterea nu a fost la ei-au reușit să vâre în gard căruța națională. Dar nu-i nimic, căruța e rezistentă, a fost făcută să reziste de către mecanicul alb care a clădit-o.
Nimeni, alb, negru, colorat, nu e mulțumit cu randamentul și rezultatele guvernului negru. Toată lumea, albi, negri, colorați, crede că guvernul este corupt, un vulpoi scăpat de la circ intrat în cotețul de găini, ucigând clocitoarele, spărgând ouăle, înghițind puii într-o criză lacomă de a recupera timpul petrecut în lanțuri, sub biciul dresorului.
Sistemul public de educație s-a prăbușit. Dacă ajungi pe mâna sistemului public de sănătate, ești mort. Albii își ridică garduri electrificate în fața caselor albe cu acoperiș de stuf. Negrii ocupă dealuri și văi, își construiesc cocioabe din tablă, bețe și folii de plastic și apoi cer guvernului să le tragă curent și apă, să le facă bude, să îi scoată din rahat și din gunoi, să îi ajute să trăiască și ei ca niște oameni căci d-aia i-au votat, pentru că le-au promis că vor avea o viață mai bună. Guvernul spune că rezolvă, dar nu are bani. Căci guvernul fură zeci și sute de milioane de dolari, căci foștii luptători ajunși guvernanți au familii, prieteni, clanuri și familiile, prietenii și clanurile trebuie să stea și ele undeva. Așteptați un pic să îmi fac și eu casă și apoi mă ocup de casele voastre, a zis președintele Zuma și și-a construit o colibă de 42 de milioane de dolari.
Din ce? Din banii micului negru care trebuie să meargă de câteva ori pe zi câte 15 minute de la bordeiul unde dorm 9 oameni până la șirul de căcăstori pus de consilierul local, negru ca și el, la marginea giganticei tumori imobiliare crescute pe marginea drumului.
În ăstea 15 minute, se întâlnește de 89 de ori cu cei care vând tik. Sau arme. Sau amândouă. Cum își fac loc drogurile și pistoalele în maghernițele îngenuncheate sub eșecul promisiunilor de viață mai bună? Sunt aduse de poliție. Căci poliția trebuie și ea să mănânce și guvernul nu are bani să o plătească așa cum trebuie, țara e săracă, a fost suptă de albii cei răi care, apropo, niciunul nu a răspuns în fața legii pentru crimele apartheidului. Cum am putea să îi băgăm la pușcărie pe singurii oameni care știu să piloteze racheta asta numită economie?
Poliția vinde droguri și arme negrilor fără dinți care trag în alți negrii fără dinți, că albii sunt bine păziți și negrii cu dinți sunt eroii lor, cei care i-au scos din sclavie, nu tragi îjn eroi.
Negrii cu dinți țin cu dinții de scaune, sute și sute de dosare de corupție în care sunt implicați sunt clasate, dispar, sunt puse bine.
Mai rău de atât nu are cum să fie. Aici și albi și negri și colorați gândesc la fel.
E soare, marea e turcoaz, Gerhard a pus roșii inimă de bou cu semințe aduse din România și i-au crescut mari și zemoase, vinul e fantastic și stridiile sunt enorme.
E totuși o țară frumoasă în care se trăiește foarte bine, zice Gerhard și eu mă gândesc la țara mea de la 10 ore depărtare unde nu e alb și negru ci doar oameni gri, care pleacă atâta timp cât mai au incisivi în gură.

Mai jos e un post din decembrie 2015. Imediat dupã Colectiv. Au urmat procese rãsunãtoare în care profesori doctori emeriti, ministri, secretari de stat, parlamentari si oameni de afaceri, contractori si executori, primari si consilieri au fost audiati, judecati si bãgati la puscãrie.

S-a fãcut dreptate. Sufletele celor 64 de tineri s-au linistit si au plecat de pe culoare si saloane sã se culce. Mortile lor nu au fost inutile. Spitalele din România sunt acum un model de reformã, profesionalism, dedicare si eficientã admirat pretutindeni în lume.

Noooot.

Scandalul Hexi continuã, nimeni nu a ajuns la puscãrie, procese canci, avem Secureni si Vrãbi si alte animale mici care rod bugetele. E crizã de orice, doar de jeg, viermi si sobolani nu e crizã. Ãstia toti sunt din belsug.

De ce toate astea?

Pentru cã meritãm. Suntem un neam mic, crescut la orfelinatul natiunilor, bãtut si ars cu tigara, care nu stie decât de seful, de boss, de ãla cu muschiu gros.

Cât timp nu se gãseste un pic de omenie între urãrile ursitoarelor, o sã rãmânem la fel, periferici, frustrati, mândri si morti pe dinãuntru.

Să spunem că o cheamă Lili. Este asistenta unui mare profesor doctor care primește paciente și la o clinică privată dintr-un cartier cu rahați de câine pe trotuar, intercalați cu jeepuri și audiuri și bmw-uri tunate.

Doctorul cutreieră între două cabinete, unde femei își arată piepturile, în spatele cărora bat inimi speriate. “Am sau n-am?” se întreabă, unde am nu e o posesiune care te scoate pe plus.

Lili te trece în catastif, cu nume, vârstă, nașteri și avorturi, menstre, umori, bilanțuri ale trupului pe care trebuie să le împărtășești, să le treci în jurnalul obositului tău ghem de intestine și glande. În acest timp, să-i spunem Mili, deretică veselă cabinetul, ca o Cenușăreasă retard-optimistă, învârtindu-se imună la lacrimi și tristeți, la toporul care despică mintea atunci când mâinile doctorului depistează că dumneata faci parte dintre cele care au, nu face nimic doamnă, l-ați găsit la timp, nu vă faceți griji, sunt șanse să scăpați.

-Șiiii, ați avut colegi la spitalul vostru care au dat o mână de ajutor spitalelor cu răniți la Colectiv?

Încerc să împachetez în întrebări roboteala asta tăcută dar zgomotoasă a celor două femei, ca pe o bucată de slană într-un ziar.

Da, răspunde Lili, au fost medici care au fost acolo, la pansat. Și nu au fost oameni câteva zile, șocați de ceea ce au văzut.

-Unde au fost?

-La Urgențe. Acolo au fost. Oribil.

Mili dă din cap, empatizând cu medicii care au fost marcați pe viață de carnagiul și..

-Vă dați seama, dacă aveau secția de arși deschisă, proba…încerc să strecor o ipoteză de lucru.

Lili țâțâie, vârful limbii se lipește și se desprinde de dinții din față, mitraliind dezacordul.

-Nu, nu. Gândiți-vă! Au fost printre răniți, ăia grav, o grămadă de copii de doctori, unii chiar de la Urgențe. Dacă era dată secția în funcție, vă dați seama că se trăgeau sfori și copiii medicilor intrau pe secție, că sunt doar 5 paturi. Și atunci toată lumea ar fi zis că uite, ăștia cu pile au intrat în față și erau alte scandaluri, alte nemulțumiri. Mai bine așa.

-Da, mai bine fără secția de arși, îngână empatică Mili.

Reiau raționamentul asistentei Lili. E mai bine să nu existe o secție de arși ultra-modernă pentru că ea ar fi fost ocupată pe pile, normal, că doar erau copii de medici, e firesc ca ei să își fi băgat copiii în secția de arși, înaintea altor răniți. Și e firesc, că doar sunt și ei părinți. Dar presa cea ticăloasă sau gura lumii cea spurcată nu ar fi înțeles ceva atât de normal, corect, moral și   omenesc și ar fi atacat medicii care și-ar fi băgat copiii în noul centru și astfel, acesta ar fi devenit un măr al discordiei, care mai bine nu ar fi existat.

Poate d-aia nici nu a fost dat în folosință.

Că nu ar fi fost de nicio utilitate și numai ură ar fi adus pe pământ. De fapt, d-aia nici nu e bine să deschizi în România centre noi de tratament, că medicii imediat le vor ocupa cu rudele și prietenii, cum e și firesc, că doar sunt și ei oameni care au rude și prieteni bolnavi.

Mai bine așa. Fără. Less is more.

Profesor-doctorul dă buzna în cabinet și Lili și Mili se risipesc în încăpere, căutându-și de lucru. Nu reușesc să-mi închid gura, falca îmi atârnă a stupoare tâmpă. Oamenii nu încetează să mă uimească în rău. Nimic din ce îmi va spune profesorul nu poate să mă rănească. Mai puțin dacă va găsi o asemănare între mine și cele două vietăți pe care le folosește drept asistente.

Jeremiah e economist-barman-zimbabwian. Oficial în Africa de Sud sunt 3 milioane de refugiați economic din Zimbabwe. Jeremiah zice că sunt 7. E simplu să vină în Africa de Sud, se suie într-un autobuz și 2 zile și 2 nopți aleargă peste pământul roșu, lăsând în spate Mugabele și copiii lui Mugabe, generalii lui Mugabe și cameristele lui Mugabe. Nici Mugabe nu e acasă, e la shopping la mallul din waterfront în Cape Town, ăla cu Gucci și blizbrizuri rusești despre care se spune că a fost finanțat de saudiți.
Acasă, în Zimbabwe, au mai rămas 13 milioane, oficial. Cât or fi cu adevărat, nimeni nu știe, satele se usucă și se surpă, se prăbușesc în ele însele, dispar înghițite de propria părăsire.
Zimbabwenii veniți în Africa de Sud să se facă șoferi pe Uber sau chelneri, bucătari sau spălători de vase, ca niște pinguini plecați să se hrănească înainte de lunga perioadă a împerecherii, trimit acasă dolari, zeci și sute, susțin economia țării care ar dispărea și ea fără ei. Ce ar rămâne din Zimbabwe fără ei, refugiații economic, cei 3 sau 7, veniți să recolteze dolari pe ogoarele fertile ale Africii de Sud?
Cum ce?
Ar rămâne aparatul de stat, politicienii, partidele, armata și generalii ei, această lume de milioane de bacterii instituționale al cărei rost este să trăiască pe pielea unei națiuni, să-i  ofere ritualuri și semnificație.
Ce zici de schimbarea lui Mugabe? O să te întorci în țară?
Jeremiah a făcut în Ghana științe economice, are 28 de ani, a văzut multe. A văzut de pildă un fost coleg de școală, băiat de vârsta lui, care, din nimic a făcut o avere de câteva zeci de milioane de dolari, este unul din viitorii stâlpi ai statului, antrenat să preia puterea. A mai văzut Jeremiah cum statul a lansat o valută la paritate cu dolarul, a văzut cum poporul a fost instruit să scoată dolarii adevărați de la saltea (ăia trimiși de șoferii din Africa de Sud acasă) și să cumpere noua monedă zimbabweană și apoi, când a strâns toți banii, statul a zis abort și a anulat noua monedă și populația, ăia 13 milioane de cumpărători care au crezut în basmul statului, al democrației, al independenței, s-a uitat la hârtiile fără valoare din poală, apoi s-a uitat la stânga, apoi la dreapta, sperând că e la Candid Camera, că totul e o glumă. Și era o glumă, dar the joke was on them.
A văzut Jeremiah că există poliție, din 4 în 4 metri e un baston, și s-a întrebat Jeremiah de ce, avem inamici, dușmani care ne amenință integritatea națională? Nu, nu avem. Și atunci de ce e Curtea Prezidențială atât de păzită?
Pentru că trebuie să se protejeze de noi. Inamicul suntem noi și dacă noi suntem dușmanul, atunci ei sunt dușmanul nostru.
Aceasta este lecția lui Jeremiah.

Că statul este cel mai mare dușman al cetățeanului.
Este cancerul care are nevoie de o gazdă ca să aibă unde să crească. În cazuri extreme, ca în cel al statelor africane sau în cazul țărilor corupte din Balcani, cancerul crește enorm, ca tumoarea Lucicăi Bunghez.
Populația, națiunea, civilizația dispar sub excrescența birocratică al cărei singur scop este de a se perpetua.
Opusul confucianismului, filozofia statului zimbabuwean-teleormănean este aceea de a se servi pe el însuși.
Clădind cu grijă butaforia mecanismelor funcționale, statul zimbabwean-teleormănean prezintă opțiuni, vot, constituții și valori democratice. Te ține cu sufletul la gură prin lovituri de stat, prin revoluții și războaie de eliberare.
Uită-te în stânga, vin comuniștii!!!
Uită-te în dreapta, vin teroriștii!
Uită-te în spate, lovește criza!!
Uită-te în sus, cade dolarul!!
Uită-te sub masă, e Soroș!!
Dar niciodată nu te uita în buzunar. Căci dacă ai face asta, ai vedea cum statul, cel mai mare dușman al nostru, ne fură banii de pâine, rinichii, viitorul.
Pentru Arșinel, pentru Iliescu, pentru copiii lui Dragnea. Pentru Șerban Nicolae.
Deschide ochii.
Nu vezi nimic? Poate pentru că ți-au furat și vederea.

Am scris asta în mai pentru Harpers Bazaar. De atunci am mai iesit de câteva zeci de ori în stradã. S-a schimbat prim-ministrul, USR a scãzut sau crescut în sondaje, Popoviciu s-a pierdut în Londra, Mazãre aleargã cu ciuma bubonicã în Madagascar. Kovesi rezistã, Iohannis e pe fundul oceanului, tãcând ca un calcan german. Suntem într-o camerã plinã de aburi de benzinã în care nu intrã niciun fumãtor cu tigara aprinsã.

Lipseste mânia. Si doar ea este singura capabilã sã ne miste. Vrem sã demonstrãm cã suntem mai buni ca ei, cã nu suntem ca ei. Dar lucrurile ãstea pleacã de la premisa cã ei sunt oameni. Ceea ce nu sunt. Ei sunt un aparat, o masinãrie, sunt tripozii din War of the Worlds care ne recolteazã ca sã irige ogoarele pe care cresc furaje pentru nepotolita lor foame de bani si putere.

Nu e loc de iubire, politete, de rezist si întors celãlalt obraz. Se cere mânie. Repetati dupã mine ca în faimosul Network, I m mad as hell and I can take it anymore.

Capul ce se pleaca sabia nu-l taie. Daca trei iti spun ca esti beat, du-te sa te culci. Resemnare si conformism.  O tara redusa atata timp la supravietuire, o tara in care singurele modele sunt cele impuse de un feudal din Scornicesti, infricosata, infometata, tinuta in beci intr-o semicoma morala, nu are cum sa aiba modele de civism. Cu o biserica obedienta, satul, adica 90% din Romania de dupa razboi, a fost tinut intr-o pseudo-iobagie care s-a varsat in imobilitate civica si moarte sociala.

Am 43 de ani. Adica exact cat avea taica-miu la Revolutie. Taica-miu nu a iesit niciodata in strada, la nici un protest. Dar niciodata nu a lipsit de la vot si, in afara de 1990 cand a picat in plasa Iliescului, nu a mai votat niciodata PSD sau formele lui anterioare. Pentru el, responsabilitatea se opreste la buletinul de vot. „Eu nu i-am votat pe astia, nu-mi pasa ce fac.” Am fost mereu la vot, am votat cu Iliescu in 2000, mi-am muscat mana, dar asta am facut. Am lucrat in presa sapte ani si, din 2000, lucrez in publicitate. Am fost la toate protestele, mai putin la cele impotriva lui Basescu, pentru ca in 2012 eram plecata in America de Sud. In agentia la care lucrez de 15 ani, pana la Colectiv, erau oameni care nu numai ca nu stiau cine este prim-ministrul Romaniei, dar care se mandreau cu incultura lor politica. Multiplica asta cu sute de agentii de publicitate din Romania si obtinem o masa de indivizi culti, bine platiti, plimbati prin strainataturi, care nu voteaza, nu protesteaza, nu ii intereseaza.

Sindicalista, fiica ceferistului – astea sunt numele pe care le-am primit de la colegi. Tu urli impotriva lui Iliescu, tu te dai de ceasul mortii ca Berceanu, tie iti crapa o vena ca Ponta sau Nastase, pentru ca nu ai casa, copil, masina, lucrurile importante in viata. Lasa-ne cu politica, hai mai bine sa vorbim despre unde ne facem concediul. Chiar, unde ne facem concediul? In Grecia, pai hai sa ne uitam la Syriza, in Spania, hai sa ne uitam la Podemos. In general, hai sa privim obiceiurile de 1 mai ale popoarelor europene. Merg sa rada 34 de beri la mare sau se organizeaza sa iasa in strada amendand guvernele pentru derapajele nedemocratice? „Eu muncesc, nu gandesc” a fost imbratisat de intreaga patura activa a populatiei. Neputinta noastra de a schimba ceva, acceptarea raului pentru ca, nu-i asa, nu ai cum sa influentezi cu nimic cursul evenimentelor vin dintr-o traditie istorica si o educatie religioasa care subliniaza motto-ul neclintirii noastre: uram strainii, dar asteptam sa vina cineva, din exterior, sa ne salveze de noi insine. Un principe neamt, o alianta nord-atlantica, o politica favorabila europeana. Crezi ca a cazut Ceausescu pentru ca am vrut noi sau pentru ca au vrut ei? Paranoia care duce la paralizie.

Atmosfera s-a schimbat de doi ani. Dar nu pentru ca oamenii au imbatranit si au devenit mai intelepti, ci pentru ca aceiasi copii a caror educatie i-a tinut departe de politica au murit la Colectiv. Atunci parintii au descoperit ca nepasarea lor le ingroapa viitorul. De-adevaratelea.

Au inceput sa se prinda ca descurcarosenia, smecheria nu sunt strategii, ci tactici de moment. Ca bula ta se poate sparge, ca Doamne fereste de un accident, copilul tau sau tu tot la un spital cu nosocomiale ajungi, ’geaba ai tras sa faci bani, ’geaba ai casa in Pipera si SUV. Mori cu zile pentru ca Romania e un stat corupt, pentru ca banii tai ajung din bugetul de stat in buzunarele clientelei politice.

Si atunci oamenii se manie. Mania este ceea ce s-a intamplat in octombrie 2015. Mania este ceea ce s-a intamplat in aceasta iarna. Nu maturizare politica, ci o criza de nervi.

Ne-am suparat pe noi ca am fost prosti, indiferenti, ca nu ne-am dus la vot. Ne-am suparat ca am atipit la petrecere si astia ne-au lasat fara ghete in picioare. Am vazut o pancarta din piata: „Dormeam, f***-n gura, si voi m-ati trezit”. Asta este starea de spirit a protestelor din ianuarie si februarie 2017.

Noi, astia care nu am inchis un ochi pana acum, am scapat uscati. Dar noi nu suntem niste exemple bune. Suntem obositi, amortiti de lipsa de somn. Pentru ca solutia nu este sa nu dormi, solutia este sa ai gratii la geam sau un rotweiller in curte sau alarma care sa te pazeasca de vandalii care vor sa-ti devalizeze casa.

E mai usor acum decat inainte sa faci oameni sa se implice civic? Nu. Nu e. Pentru ca nu exista ideea de impreuna. Peste orice initiativa pluteste suspiciunea: pe tine cine te plateste? Multinationalele, Soros, USR-ul, americanii, Mossadul? Oamenii nu au incredere in cei de langa ei, sunt otraviti cu propaganda televiziunilor. Si mai e ceva: activismul a scos la suprafata oameni cu egourile prea mari, care se folosesc de protestele de strada ca sa isi faca imagine. Este o lupta intre „brandurile personale” ale revolutionarilor. Si, spre deosebire de 1989, cand cei mai vocali dintre ei au intrat in CPUN, facand politica si umpland ecranele televizoarelor, acum acesti oameni nu au la indemana decat internetul. Unde domneste haosul democratiei. Sunt prea multe voci si in vacarmul de acum nu mai intelegi nimic.

Suntem divizati pentru ca nu stim ce inseamna cooperare. Dar politicienii stiu. Nu degeaba sunt toti copiii Frontului Salvarii Nationale.

Astfel ca, la 43 de ani, am ajuns la vorba lui taica-miu. Daca vot nu e, nimic nu e. Implicarea civica porneste de aici.