Archive

dutevino

Stăm de 5 ore pe bordură în curtea poliției din Mahiyanganaya, sătucul unde s-a oprit Gautama Buddha când a vizitat prima oară Sri Lanka, încercând să medieze un conflict între două triburi.
Dacă un cuvânt ar defini un loc, atunci cuvântul Înțelegere e cel care definește Mahiyanganaya.
Stăm pe bordură de 5 ore, în timp ce polițiști în uniforme kaki, șnururi galbene și trese multicolore traversează curtea, așteptând să vină cineva cu borcanul cu Înțelegere, așa cum Gautama Buddha a venit acum niște mii de ani.
Dar, se vede treaba, Gautama l-a așezat pe un raft prea sus și nu e nicio scară, nicio trambulină, niciun om cu detentă capabil să ajungă la Înțelegere.
În căldura lipicioasă, șoferul vanului își frânge mâinile cu un aer umil și ne mai cerșește încă o jumătate de oră. Trebuie să meargă la spital, să vadă dacă femeia-șofer al tuk-tukului care a intrat în noi se simte mai bine. Dacă e spitalizată mai mult de 5 zile el, șoferul, o să facă pușcărie și mașina îi va fi reținută ca probă. Dar nu are cum să fie spitalizată 5 zile, s-a zgâriat un pic la frunte, am văzut-o când a coborât din tuk-tuk nu avea nici pe dracu.
E adevărat, dar fratele ei este un grangure local, uite-l a venit cu mașina administrației, un Land Rover, e tovarăș cu primarul și poliția e prietenă cu fratele grangure și deși e clar din toate declarațiile martorilor că femeia e singura vinovată și deși e evident că el, șoferul nostru, este curat ca lacrima, polițiștii au spus că 25% e culpa lui, dar pentru că femeia e în spital și pentru că e sora grangurelui frate de cruce cu primarul, polițiștii au rotunjit vina la 50% și au invitat șoferul și grangurele să ajungă la o înțelegere. De nu, mașina este reținută la Mahiyanganaya și șoferul nostru rămâne și el într-o celulă mică în secția de poliție, am văzut și eu celula, e cochetă și doar doi ciordaci minori așteaptă cocoșați înăuntru să vină Gautama Buddha să propună o înțelegere și să fie eliberați.
Căci totul e o neînțelegere.
Grangurele propune ca șoferul nostru să plătească despăgubire suma de 15000 de rupii. Șoferul nostru-noi nu știm asta, noi nu știm nimic, noi doar stăm pe bordură și privim cei 4 pești din acvariul poliției, acvariul e așezat pe un scaun sub ghișeul cu gratii în spatele căruia tronează un polițist cu ochelari și 4 catastife pe care nu îi este frică să le folosească-șoferul nostru deci vrea să plătească doar 7500.
Asta înseamnă 38 de euro.
Grangurele vrea 76.
Polițiștii propun un 12500 de rupii. Șoferul vanului se codește.
Ce se întâmplă?
Îmi vine să-l strâng de gât. Nu există niciun bodhi tree să mă așez cu picioarele încrucișate și să aștept iluminarea iar turele scurte ale peștilor infractori, condamnați pe viață să fie închiși în acvariul-celulă, îmi aduc la suprafață nervozitatea unică pe care mi-o crează vizitele în spitalele românești, neputința de a desluși sistemul, de a înțelege traiectoriile problemei și de a găsi o soluție.
Ce se întâmplă?
Șoferul mai vrea o jumătate de oră.
Trece încă o oră jumate. Atunci ne explică privind podeaua că trebuie să dea 10.000 de rupii, că asta e înțelegerea, că fratele-grangure trebuie să vină acum să ia banii, că jumate o să-i bea cu poliția și că soră-sa o să ia 5000 și o să și-i pună bandaj pe buba din frunte. Și atunci, după ce plătește 10.000 de rupii,  o să-i dea drumul la mașină și lui și o să mergem mai departe, doar că trebuie să îi dăm aștia 10.000 de rupii că nu are bani și nici nu ar vrea să rămână în arest, mai bine o Înțelegere strâmbă decât să stea închis dintr-o neînțelegere.
Și îți dă drumul acum dacă îți dăm banii?
Da, da. În 2 minute plecăm.
Polițiștii dau din cap, aprobator. Unul mă invită să iau loc. La Vice Squad să iau loc. De aici nu se mai vede acvariul ci gunoiul din spatele sediului poliției. Se scrie Înțelegerea. Se scrie, se scrie, se scrie, se corectează, se recitește, se dă din cap stânga dreapta, ca un câine de pluș dintr-o Dacie din 77, se semnează, apoi domul cu 4 catastife mai produce 3 catastife și se pune pe completat, scris în tabelașe, verificat.
Statul.
Acum 30 de ani, tatăl polițistului în timpul ăsta ar fi semănat 6 pogoane de orez, ar fi cules 2 livezi de mango, ar fi muls 19 bivolițe, ar fi vânat 3 căprioare.
Statul.
Birocratic.
Din.
Lumea.
A.
Treia.

2500 de rupii, 2 ore jumate pierdute pentru 12 euro și 50 de cenți.

Șoferului încă îi tremură mâinile. Ne spune: aveam de ales între arest și înțelegere.
Avea de ales între demnitatea celui care știe că are dreptate dar se bate cu un sistem corupt și comoditatea respectării regulilor sistemului corupt.
A ales varianta falsei rezistențe. Metoda Constantinescu.
Eu am încercat, e drept că aveam săbiuță de lemn și scut din hârtie creponată, e drept că știam că o să pierd, dar înfruntarea asta falsă m-a făcut să mă simt om.
Mi-e milă de noi.
Și de butaforicele noastre proteze pentru mândria frântă.

Gautama Buddha s-a retras sub un copac înțelegând că nimeni nu poate să ajungă la iluminare dacă nu are parte de puțină umbră.
Înțelegere.

Un ochi se uită după colț, la 2018, celălalt cercetează, ca un neamț în șpilhozeni, relieful feței mele. A fost manager de plantație de ceai timp de 40 de ani. În `72, plantațiile au fost naționalizate de statul sri lankez socialist, luate din mâna exploatatorilor britanici și date în mâna poporului care, ce să vezi, poporul ăsta de a primit plantații nu era chiar orice popor ci niște verișori ai prim secretarilor de partid sri lankez. Și uite așa, producția de ceai nu a mai mers atât de bine că deh, englezii plecaseră cu know-how-ul, au trebuit să învețe din mers și când faci două lucruri deodată, mergi și înveți, le faci pe amândouă pe jumate bine.
Industria ceaiului s-a dus în cap.
Așa că pe la începutul anilor `90, statul a hotărât să scoată la vânzare plantațiile iar. Dar, fiind stat socialist, gândindu-se mereu la poporul obidit și cum să-l ajute mai bine, Sri Lanka a vândut plantațiile numai sri lankezilor. Nu ne vindem țara, o împărțim între noi.
Căci cine avea milioane de dolari să cumpere gigantice plantații de ceai decât Dan Voiculescu de Sri Lanka? Dar e Dan Voiculescu al nostru, nu vreun Dan Voiculescu britanic, așa că poporul a fost mulțumit că s-a făcut dreptate, că uite, generalii și serviciile secrete o să conducă acum și plantațiile de ceai pe cele mai înalte culmi de producție și eficiență.
Dar în spatele acestei superbe mișcări de privatizare era pitită ușița secretă prin care s-a strecurat dușmanul în țară. Pentru că legea permitea investitorilor străini să își ia un frontman sri lankez pe post de CEO și, de fapt, încet dar sigur, să devină stăpânii adevărați ai plantațiilor de ceai din Sri Lanka.

Managerul cu ochi împrăștiați spune că Damro a fost luată de chinezi, plantație gigant care înainte se chema Mercury. Și Pedro are bani chinezești. O alta a fost preluată de Arabia Saudită. China construiește drumuri și hoteluri, fabrici și poduri. China împrumută statul, politicienii bagă banul în buzunar și apoi Sri Lanka nu mai are de unde să dea creditul înapoi așa că nah, China intră în casă și îți ia feonul din priză și bețișoarele de urechi de pe policioară. Pe urmele Chinei vin statele arabe.
Dar nu China e cel mai mare dușman al managerului, nici Arabia Saudită sau UAE ci statul care impune ca numai 10% din producția de ceai să fie vândută în interior și astfel, manipulează prețul ceaiului. Deși este a patra țară producătoare de ceai din lume, cu 20% din ceaiul vândut global provenind de pe plantațiile de aici, sri lankezul obișnuit bea rumeguș. 90% din producție se duce la Tea Board și Tea Board o vinde cui vrea el, la prețul pe care îl vrea el, fără să dea socoteală nimănui.
Geaba se dau cu fundul de pământ producătorii, geaba vin cu pile și relațiuni la președinte, guvern și parlament. Tea Board, instituția care reglementează piața, e o gaură neagră care anulează gravitația și strivește orice electron care încearcă să i se opună.
Unii dintre șefii de plantații au fost uciși, chiar și ministrul ceaiului (da, există ministrul ceaiului aici) a fost mățit acum niște ani, spune managerul și ochiul stâng plonjează panicat în amintiri. E îngrijorat că și el ar putea fi asasinat.
Dar totuși, continuă lupta.
Țara nu e a ăstora de la putere.
Țara nu e nici a chinezilor. Încă.
Nici a saudiților. Încă.
Țara nu e ca să fie proprietatea cuiva, țara e ca să știi unde se termină casa ta. Și casa nu o ai, casa o locuiești. Ești sufletul care animă ființa.
La voi în România cum e?
Iau o gură de ceai. E negru.
La noi în România e negru.
Și peste tot e întuneric și amar și niciun vecin care să-ți dea o linguriță de zahăr.

Inadecvare.
Alienare.
Ultimii doi ani ne-au rupt de noi înșine. Ne-au amputat spiritul, suntem împuținați, încrâncenat-concentrați pe subiecte monoteiste, incapabili să ne mai umplem corpurile rămase prea mari.
Simțim lipsa lucrurilor de Dinainte, uneori ni se pare că putem să trecem mâna prin păr dar mâna nu e acolo, a fost tăiată de un satrap de la Putere pentru că ai avut curajul să o ridici strânsă în pumn, împotriva lui.
Noi de acum nu mai suntem egali cu noi de dinainte.
Nu mai suntem cetățenii acestei țări. Nu mai suntem cetățenii orașului pe care îl locuim. Nu mai suntem nici cetățenii ocupanți ai propriilor trupuri.
Am fost evacuați de noile cerințe: veghe permanentă, luptă eficientă.
Se așteaptă de la noi soluții, implicare, participare.
Muncim în trei schimburi să ținem oțelăria în funcțiune dar toate grinzile și bușoanele, răngile și buloanele pe care le producem rămân cu noi, nu avem o piață de desfacere pentru revoluție. Depozitele și cămările, beciurile, podurile, dulapurile și valizele sunt pline de fierătanii pe care nimeni nu le vrea.
Oamenii vor sărbători fericite, un pahar de țuică și poate un masaj la șale după o zi de muncă.
Oamenilor vor sfârșituri frumoase, și au trăit fericiți pân la adânci bătrâneți, de ce nu se poate să trăim fericiți pân la adânci bătrâneți, lasă-mă domle în pace cu grațierea și amnistia dumitale!
Doar nu oi muri din asta. Și nici dumneata nu oi muri, poate decât dacă îți dă un recidivist o rangă în dinți. Dar recidivistul ăla nu o să fie Dragnea, să știi. Nici Vâlcov sau Cozma, Șova sau Năstase nu o să fie recidiviștii care îți vor ciordi telefonul și portofelul în timp ce tu zaci lățit în fața liftului.
Așa că de ce să mă încrâncenez eu împotriva ăstora dacă nu ei o să-mi dea în cap? Am alte treburi de făcut.
Și eu plec, lăsând un picior în ușă, nu mai am picioare, pe toate le-am lăsat într-o ușă deschisă cu greu de un om care are alte treburi decât să protesteze împotriva grațierii și amnistiei. Și când nu am mai avut picioare, am lăsat mâini, urechi, torsouri și clavicule, am lăsat coate și ochi în uși.
Și acum nu mai am ce să las.
Așa că mă las bătută.
Și mă întorc la cărțile mele.

“Isuse Hristoase, vorbim politică Isuse Hristoase cel făcător de dreptate. De ce nu vorbesc asta cu un mezcal în față în superbul hotel în care locuiesc? Pentru că sunt atât de idioată încât să mă iau după cetățeanul Iulian și după cetățeanul Hector Christian care acum spune că este complet nemulțumit că are două nume mici pentru că e foarte complicat la completat formulare. Ei, în Mexic, au multe formulare de completat căci e mucho birocrația. Un singur nume ar fi fost mai bine.
Bono.
Isus.
Beatles.
Madonna.
Oricum aici folosești doar un nume. Sau porecla.
Chapo.
Jeffe.
Iar mă uit către pista posibililor narcoși, parcă au mai stins din luminițe.
Christian are multe nemulțumiri. Multe nume și multe nemulțumiri.
Uite, de pildă, spiritul revoluționar mexican nu mai e ce-a fost. Acum se protestează pe facebook. Numai pe facebook. Poporul dă click, dă like, pune attend, pune fețe mânioase, sharuiește articole.
Revoluția e complet virtuală.
Ne spune că a fost acum o lună o știre despre o instituție publică din San Luis Potosi  luată cu asalt de poporul nemulțumit de incompetența și corupția conducerii. Mii de likeuri, muchachos, Zapata vive, la lucha sigue!!! Christian s-a urcat în mașină, a trecut prin fața Bastiliei la 20 de minute după anunțul revoluției.
Nimeni.
Ți-pe-ni-e.

Focul din fața noastră e la fel de virtual ca revolta din San Luis Potosi.
Îmi clănțăne dinții în gură și încă nu e 12 noaptea.
Mai avem de așteptat 2 ore.
Din ce trăiesc oamenii ăștia în deșert?
Din banii trimiși de rudele din State în casă. Dacă nu ar fi peyote, narcoși, mariachi, mezcal și ieșire la două oceane, Mexicul ar fi un soi de Românie. O țară ca un măgăruș blând încălecat de un căpcăun gras și rău, care îi dă călcâie în burtă și pumni în ceafă.

Clasa politică.
Se pleacă în State la muncă, singura șansă să te chivernisești dacă nu ai cumetrii printre guvernatori și nici nu ești încuscrit cu vreun narcos. Muncești în California, ești șofer sau femeie de serviciu, faci bani, trimiți acasă, unde la fel ca în Maramureș, neamul construiește o vilă mare, colorată, terasă cu baluștri, spoturi, inox, termopane. Și mai trimiți niște bani și îți cumperi un truck, și rudele pun lift în casă și iau un LCD cu diagonala de 2 metri, să poți să vezi din patio telenovela.
Dar acum nu mai fac asta, spune Christian împingând o crenguță în foc.
Sunt atât de înghețată încât cuvintele îmi ies ca niște cuburi de gheață din gură.
-De ce?
-Pentru că cei care au ars-o pe opulență au fost răpiți.
-Pardon?
M-am înmuiat.
Narcoșii, e clar că…
-Narcoșii, îmi confirmă Christian. De fapt nu ei, dar zona de criminalitate care crește în umbra lor. Au armate enorme pe care trebuie să le întrețină și teritorii pe care trebuie să le apere. Uneori, de plictiseală, mai fac niște razii pe la casele ăstea chivernisite. Îi saltă pe proprietari sau pe rudele lor cât proprietarii sunt la muncă în State și apoi cer răscumpărare.
Adevărul că țin cu narcoșii. Viloaiele sunt oribile. Proprietarii trebuie pedepsiți pentru urâțenie pe care au moșit-o. Prostul gust țipător este o forță mai strașnică decât gravitația sau iubirea, conectând cocălărimea harnică din întreg Universul.
Pun pariu că pe Trafalmadorele lui Vonnegut, extratereștrii care nu au luat bacul se uită la telenovele și au spoturi în casele vopsite roz-turbat. (Scurtă enciclopedie a fricilor omenești, o călătorie prin Mexic-Africa de Sud-Rusia.)

Jair Bolsonaro este noul președinte al Braziliei, această Românie a Americii de Sud.
Make Brazil great again, l-a învățat nea Bannon să zică.
Sărăcie, lipsă de educație, corupție, naționalism, fervoare religioasă, dreptu, dreptu, stâng, drept, dreptul, armata comandantului suprem cucerind cele mai înalte culmi ale științei și tehnologiei. Petrol, papaya, platină, lemn, bauxită, uraniu. Mambo si, trabajo no.
Până acum, camionul cu brazilieni a fost condus de domnul Lula care trăgea la măsea și babardea prostituate fără prezervativ. Acum a luat volanul Bolsonaro, căpitanul decis să spulbere milioanele de votanți de stânga care fumează pe trotuar.
De fapt, Bolsonaro o să desfințeze trotuarele și o să spună că normal că a călcat sindicaliștii și muncitorii, ce dracu stăteau ca idioții în mijlocul străzii. Și comunitatea internațională va zice că e îngrijorată, va privi cu ochi umezi cum Reichul tropical face să dispară în umezeala serii dușmanii de clasă. Și așa sunt mulți, poate e mai bine să îți amputezi stânga decât să o lași să o fure.
În America dezgolită de la brâu în jos, volumul 2, am scris despre Lula și viitorul Braziliei văzut în 2012. Toate lucrurile spuse atunci de Bob Nadkarni, jurnalist, trompetist, proprietar de cârciumă și organizator de seri de jazz s-au adeverit.
Ca și la noi, semințele dezastrului sunt plantate cu zeci de ani înainte.
Nouă ni se trage de la sovietici și Ceaușescu.
Lor li se trage de la Vargas, octombrie 1930 și dictatura militară din 1968, instituită prin Ato Institucional Número Cinco.

“Nota de plată mă usucă la loc. Ai, ai, ai, ai, ai! Nu-i uşor să trăieşti într-o economie care are creştere anuală de 8%. Preţurile se uită de sus la tine, tu trebuie să dai capul pe spate şi să pui mâna la ochi, streaşină, sperând că astfel să le vezi capătul. 19 reali o sticlă de cachaca la alimentară, microbuzul până în favelă încă 2,5 reali, metroul alţi 2 reali. La un curs de 1,8 reali un dolar, fiecare lucruşor îţi produce o sângerare decisă, de lamă folosită grăbit pe picior.

— Bob, ia zi tată, care-i treaba cu economia braziliană, că nu-nţeleg nimic.

Bob îşi freacă picioruşele ca un greiere bătrân şi dă play la teorie.

— Se duce-n cap.

Mă uit în stânga în dreapta, favelarul roboteşte, trage cabluri, construieşte. Duduie înserarea de muzici şi ciocane.

— Cine se duce-n cap?

— Economia. Nu asta ai întrebat? Economia Braziliei se duce dracului. America a produs inflaţie, a aruncat multă monedă pe piaţă ca să-şi ajute exporturile şi să fie competitivă în caftul cu China. Acum realul este mult prea tare, 1,8 la dolar, e prea puţin. Exporturile Braziliei s-au prăbuşit şi ritmul de creştere e mic, comparativ cu anii trecuţi.

OK, nu e criza din Europa sau America, pentru că aici nu s-au dat credite. Erau scumpe şi nimeni nu-şi permitea să împrumute, la dobânzile pe care le cereau băncile. Tot ce s-a construit, s-a făcut cu bani reali, nu cu fantasme ca-n State. Dar înainte de Lula, inflaţia era de 18% pe lună.

— Deci Lula e ce trebuie?

Am rupt coaja unei bube vechi. Bob îşi suflecă mânecile imaginare, la fel de imaginare ca banii din America. Desigur, ca întotdeauna, e la bustul gol, înşurubat în scaunul din faţa laptopului. Un soi de centaur cu trup ergonomic de Markus, scaun rotativ de la IKEA. Sau o fi Malkolm, nu pot să spun cu certitudine. Părerea lui despre Lula, preşedintele paralăudat şi multiaplaudat al Braziliei, vine că urina împinsă de vânt împotriva nădragilor evazaţi ai majorităţii.

— Lula nu a făcut nimic, toată schema de redresare a Braziliei a fost pusă la cale de antecesorul său. Ăla era deştept.

Zice un nume, nu-l ţin minte şi nu pot să-l caut, pentru că iar a căzut netul, sub greutatea celor 2 387 de elefanţi digitali care se leagănă pe pânza de păianjen. Ca să câştig timp şi să-mi fac ordine în minte întreb:

— Deci preşedintele dinaintea lui Lula e tatăl reformei?

— Yes, darling, Lula e un cioban, un primitiv. Un soi de Lech Walesa. A făcut şi el un lucru bun, i-a ţinut în frâu pe extremiştii din partidul lui, care-s nişte câini de stânga, capabili să distrugă tot ce s-a construit până acum. Asta a făcut, da. Dar ştii că acum Lula este între cei 50 cei mai bogaţi oameni din Brazilia?

Face o pauză, mingea pe care a şutat-o este undeva sus, dar se întoarce şi el pregăteşte bombeul ca să o şpiţuiască năpraznic direct în poartă. Jbaaaaang!

— Ia zi-mi tu mie, domnişoară, cum un lider de sindicat, un coate-goale, ajunge între primii 50 cei mai bogaţi oameni în câţiva ani? Cum altfel decât furând? Eu am şi o teorie, ştiu de la cine a luat banii.

Fostul guvernator al regiunii São Paolo era cunoscut ca un cal breaz. Fura de stingea. Lula l-a băgat la pârnaie pe tătăiţă, nu i-a păsat că omul are 70 de ani. L-a închis şi pe fi-su şi, strânşi cu uşa, ăştia şi-au cumpărat libertatea vărsându-i 70 de miliarde de dolari lui Lula în cont, care acum a anunţat că bătrânelul va fi eliberat, pentru că nu suportă regimul de detenţie. Toată lumea e liberă şi fericită.

— Bob, acum pe bune, de unde crezi că vin eu? Avem şi noi Lulii noaştri, mai sărmani, dar mai fuduli. Doar România e Brazilia Europei.

Cefe late şi hoţii nemăsurate.”
(America dezgolită de la brâu în jos, 2)

Vântul se repede în geamuri ca un soldat SWAT în ușa unui terorist arab. Cu umărul intră în fereastră, mă gândesc să o deschid și să las vântul să se izbească de perete, să cadă lat, cu nasul spart și privirea injectată.
Copacii sunt sculați pe ceafa falezei, un câine nervos e malul. Mârâie la muntele adormit peste drum. Îl simt în noapte, foindu-se în somn ca un bolnav cu Alzheimer, încurcat în amintiri.
Ce an este?
Pe apă sunt stele, sus sunt stele. Aș putea să cad în sus, în cer, ca anti-materia. Scriau oamenii de știință că anti-materia cade în sus, cu viteze de până la 56 de ori mai mari decât cade în jos materia. Mai fac experimente. Anulează câmpuri electrice și câmpuri electromagnetice, izolează protoni și încarcă negativ pozitroni.
Ce nu fac oamenii de știință de la CERN.
O pisică trece printre molizi. E singură. Cel mai singur suflet din lume. Așa trebuie să se simtă pozitronul încărcat negativ de la CERN, izolat în accelerator. Nici măcar eu nu sunt atât de singură, eu am fricile mele cu mine.
De exemplu frica aia teribilă că asta e ultima noapte pe pământ. Că de azi, de la 12.48, o să înceapă războiul, ăla de care se tem estonii și polonezii, finlandezii și cine s-o mai teme. The past is still ahead of us. A zis cineva asta.
Un rus trebuie că a zis asta. Ei sunt faimoși pentru că se uită înainte și văd mereu că după curbă drumul se întoarce înapoi.
Antimateria pesemne că merge în față dar dă cu spatele.
Asta e Europa de Est. Antimaterie.
Mai puțină decât materia. Mai greu de strunit.
Miroase a clor printre pini. De la piscinele a căror apă e plină de lumină.
Așa trebuie să fie moartea clinică. O piscină sticlind azuriu într-o noapte cu stele sus și jos. James Brown cântă între pini: this is a maaan s world, this is a maaaan s world.
Pe marginea piscinelor, așteptând să fie chemați, stau bătrâni îmbrăcați în treninguri. Vor să alerge către Dumnezeu, să cadă în sus în fugă, de 56 de ori mai repede decât materia și atunci, normal, au nevoie să fie încălțați cu pantofi de sport, să poată să fugă mai iute. Primii 100 care ajung la Doamne, Doamne primesc o brichetă cu lanternă.
Dragan spune: pe vremuri bătrânețea avea pălărie și baston cu măciulie de argint, pe vremuri existau costume la 2 rânduri, batistă la piept și revere cu boboci de trandafir.
Bătrânețea de acum este un soi de creșă dureroasă.
Mergem înainte, ducându-ne înapoi. Domnul ăsta nu are 82 de ani ci 4. Îi curg mucii și nu se mai poate încheia la șireturi.
It is a maaaan s wooorld.
Pe dracu.
Un ghid trece pe lângă mine, anunțând grupul de turiști că albul de pe steag reprezintă libertatea pe care croații mereu și-au dorit-o și niciodată nu au avut-o. Și roșul de pe steag este sângele eroilor. Eroii au încercat să obțină libertatea cea albă.
În fizică albul nu e o culoare. Nu are o lungime de undă specifică ci conține toate lungimile de undă ale luminii vizibile. Albul conține albastru și roșu, verde și indigo, portocaliu și violet.
Albul libertății cuprinde curcubeul diversității. Așa cum omătul înghite grâu și gunoi, conducte și plopi, cauciucuri și urme de urs.
Albul conține libertatea prietenului și a dușmanului. Ciudat, croații nu au cuvântul dușman în vocabular. Doar neprieten.
Neprijatelj.
Materie. Antimaterie.
Anja spune că sârbii sunt bine veniți aici.
Și bosniacii sunt bineveniți aici.
Vremurile ălea rele au trecut. Sunt un popor nou croații. Se înțeleg bine cu toată lumea. Sunt în Uniunea Europeană. Cooperează. Conlucrează. Evoluează.
Când te uiți în apă, fundul mării pare mai aproape.
Dar când încerci să-l atingi, trebuie să-ți iei avânt, să tragi aer în piept și să te-mpingi în jos. Marea e sărată și ochii te ustură. Și lacrimile sunt sărate și ochii te ustură.
Dar trebuie să ții ochii deschiși în apă căci apa e o lupă și trecutul se vede mai aproape prin apa sărată a mării.
Când ieși din mare e frig și vântul te dărâmă.
This is not a man`s world. Ci a repetițiilor nesfârșite.
De ce atunci când spunem adevărul sună ca o minciună oribilă?

În fața cafenelei, un bărbat cântă grăbit la chitară. Cântă ca și cum fiecare ciupitură de coardă înseamnă un dolărel ajuns în cont. O femeie se oprește lângă el îi dă niște bani, apoi pornește să danseze, la fel de grăbită, dansează cu scop, dansează ca să-și plătească o datorie la bancă. Dă din buze, îngânând versurile strigate de chitaristul iute de mână, apoi se oprește brusc și pleacă.
Un bărbat îmi spune ceva din gura care se deschide defrișată, Schweighoffer a trecut pe acolo, împărțind securi în stânga și în dreapta. Cuvintele ies șuierate, pardon, ce ați spus?
De unde suntem?
România.
Uau, ce țară frumoasă. Nu aveți niște mărunt, mi-e foame, mi-e sete.
Avem mărunt căci în țara noastră frumoasă totul e mărunt, sufletul omului a fost și el mărunțit, mestecat, făcut pastă și turnat în mațe de plastic. Cremvurști de suflet de român, cu E17, E201 și aromă de omenie.
Ieri au închis o stradă și au făcut petrecere pe ea.
O scenă într-un capăt, jazz. Lângă, 4 terase cu ravioli, cu cârnați trași în țeapă, cu bere artizanală, guacamole și DJ hip-hoperi care suflă în microfon, ciuf-ciufiii-ciuf, bagă bași și doi nonagenari chinezi se opresc să îi privească. El are mustăți albe și ochelarii lui Bono din 92, pare Stela Popescu deghizată la Cu mască și fără mască. Ea e Rodica Bitănescu, se ține dură de un baston în care sigur ascunde o katană.
La 10 metri de ei, un bărbat cu perucă roșie, 120 de kile strânse într-un costum de balerină, mulat și sclipitor pe burta, fundul și picioarele cocoțate pe pantofi cu toc, filmează un meci de wrestling. Un colos tatuat cu figură de tahitian se bate cu un pakistanez în blugi și tricou. Pe ring intră și un fecior cu bărbuță blondă, bustul gol și iegări mov, lucioși. Zbang, tahitianul îi frige un scaun de metal pe spate. Mulțimea urlă, tahitianul întreabă cine e cel mai bun și dacă suntem gata de o înfruntare adevărată cu lanțuri la marginea ringului în loc de sfori.
Daaaa, suntem gata.
Nu e ușor să instalezi lanțuri în loc de sfori. Poporul se plictisește cât timp se întâmplă administrativele și bagă pase cu o minge de fotbal american pe deasupra ringului. Stela Popescu și Rodica Bitănescu pleacă șontâc, șontâc spre sectorul grecesc al străzii.
O coadă de 60 de persoane se termină la taraba unde servește Adonis. Grecul taie carnea de pe cele trei țepușe gigant care se învârt la trei metri în spate. Dar cine stă la coadă ca să își cumpere carne arsă? Toți așteaptă ca grecul cu brațe tatuate și torso de balerin să-și ridice ochii din gyros, să-și treacă, eventual, mâna peste fața ușor transpirată și să-și pironească ochii negri în ochii tăi, întrebându-te: cu țe te țervesc?
Ăsta trebuie să fie cel mai bun biznis din lume într-un oraș în care stoluri de băieți în pantaloni scurți și maieuri cu găurele trec dezinteresați pe lângă cete de muieret cocoțate pe tocuri, tatuate pe orice bucățică de piele iese de sub haine și, de obicei avem de-a face cu un sutien și o pereche de pantaloni rămași mici când erau în clasa a IV-a. Angajezi un grec frumos, nedefinit sexual, e și pentru ei, e și pentru ele, e chiar și pentru cuplul Triadelor chinezești care bălește privind mișcările brațelor lui Adonis care nu se oprește din tăiat și împachetat dar dă din cap pe ritmul muzicii negrilor de lângă.

Sunt mese de ping-pong, sunt butoaie de bere și aici, întins la soare pe o bancă este un domn care recită din Shakespeare. Richard al III lea.

Now is the winter of our discontent
Made glorious summer by this sun of York;
And all the clouds that lour’d upon our house
In the deep bosom of the ocean buried.
Now are our brows bound with victorious wreaths;
Our bruised arms hung up for monuments;
Nici domnul acesta nu are dinți.
Îmi aduce aminte de o poveste auzită acum 10 ani despre o pereche de nemți ajunși în anii 20 în Galapagos. El, doctor Ritter și-a scos dinții ca să observe dacă i se vor întări gingiile cu timpul și dacă gura lui va suferi o mutație, se va adapta noii diete chiar din timpul vieții. Soției, venită complet nepregătită, i-au putrezit dinții, a trebuit să îi scoată cu hârlețul. Apoi cei doi au împărțit o pereche de dinți făcuți de domnul Ritter din oțel.
Dinți de oțel pentru omul nou.
Petrecerea bulevardului torontez arată ca un bairam de țigani în Ferentari, când închid o stradă, dau drumu la un grătar, scot boxele în geam și pornesc o horă. Doar că acolo nu se perpelește gyros și nici nu se recită Shakespeare.
Dar cine are nevoie de Shakespeare când îl ai pe Adi Minune. Toți banii din lume nu există, așa a spus el într-un moment de revelație.
Dar nimeni nu l-a auzit. Căci dacă îl auzeau, Dragnea și Vâlcov, Ghiță și Ponta și Udrea, poate acum nu mai eram unde suntem, pe marginea drumului, așteptând o rată să ne ducă departe.
În altă parte.
Oriunde. Chiar și într-o țară unde nu ai nevoie de dinți ca să supraviețuiești. Doar de niște mărunt și de bunăvoința semenilor tăi.

I, that am curtail’d of this fair proportion,
Cheated of feature by dissembling nature,
Deformed, unfinish’d, sent before my time
Into this breathing world, scarce half made up,
And that so lamely and unfashionable
That dogs bark at me as I halt by them.

Coboară din mașină, se dezmorțesc și se uită lung după șoldurile șoferiței din SUV-ul care a oprit în fața lor. Unul din ei își aprinde o țigară, vorbesc tare, aud ceva despre cauciucuri. Închid portbagajul și mă uit în direcția lor. Unul are ochiul stâng acoperit cu o pâclă albă. Celălalt are ochi verzi deschis. Amândoi sunt tineri, maxim 30 de ani, tricouri mulate peste burți umflate, parcă au un colac pus în jurul pântecului care să-i ajute să plutească în caz de naufragiu.
Și ce altceva sunt ei decât niște naufragiați?
-Hei, hei, strigă ochi verzi, do you know how much pay for ferry?
-I don`t know. I am a tourist.
-We are tourists.
Cel cu ochiul ascuns în ceața cataractei vorbește un pic mai bine engleză.
-We are from Toronto. You?
-I am from Romania, like you boys. 
-Yes, spune ochi verzi apoi înțelege brusc: din România doamnă?
-Da.
Se repede să-mi pupe mâna. O ridică spre buze și, când ajunge în dreptul lor, întoarce mâna lui și își sărută încheietura.
-Sunteți de mult plecată din țară?
-Nu. 3 săptămâni. Voi?
-De 15 ani suntem aici, spune ochi verzi. O.V., ca să fie mai scurt. Deci nu stați aici?
-Nu. Turistă.
-Și aveți viză?
-Nu e nevoie de vi..
-Cum să nu fie? Niște prieteni d-ai mei au vrut să vină și nu au putut, că nu aveau..
-Este eTA, electronic travel authorization.
-Aia e o viză falsă.
-O iei pe 7 dolari, trebuie doar să ai pașaport biometric, d-ăsta nou, pe 5 ani.
Intrăm împreună în clădirea administrației ferryboatului. Ochi Alb și O.V. se plâng că e închisă cafeteria. Le e foame. Se plâng și de compania de la care au închiriat mașina, cauciucurile sunt tocite. 
-Ce faceți în insula Prince Edward? îi întreb.
-Turiști, cum ce?
Nu mă pot opri să nu mă gândesc că au furat mașina și au venit aici să o vândă vreunui cumpărător. Mi-au spus că au venit 2 zile din Toronto încoace, s-au oprit la hoteluri frumoase, așa au spus, frumoase, atunci când le-a fost somn și apoi au continuat să conducă, bucurându-se de țara în care stau de 13 ani.
Acum sunt doar 13.
Pe ferryboat se bucură ca niște copii. Își fac selfieuri, filmează.
O.V. spune că îi trimite nevestei care este în România. Părinții lui sunt aici, așa zice. Au venit acum 18 ani, ba nu, acum 25 de ani, imediat după ce a picat Ceaușescu. Ochi Alb mănâncă singur la masă, O.V. bântuie. Ne vede la coadă la cafeterie, se bagă în fața unei familii cu 2 copii mici, scuze me, scuze me. E în spatele meu. Face calcule cu voce tare adunând ce are în mâini: un hotdog, o cola, un biscuite, o salată. Nu-i ajung bani, ar mai avea nevoie de 1 dolar. Nu avem noi 1 dolar? Nu că nu ar avea bani, are, are și cash și card dar sunt în mașină. Mașina este în burta ferryului, la 2 minute de cafeterie pe scări. Ochi Alb a dispărut și din nou mă gândesc că încearcă pe undeva portierele celorlalte vehicule.
-Nu am, am doar card.
-Mi-am permis că nah, suntem români.
-Îmi pare rău, chiar nu am decât card dar uite, hotdogul este la jumate de preț, deci îți ajung banii.
Plecăm la masă. Îl aud spunându-i casieriței: god bless you, thank you, thank you, god bless you.
E clar că a obținut o extrareducere.
Un grup de bărbați de la masa vecină cu el îl întreabă de unde e. Spune România. 
-Ce faci în Canada? 
-Turism.
-De când ai venit?
-2 săptămâni.
Așa mai vii de acasă. Termină de mâncat și începe să se învârtă iar printre scaune, iese pe punte, intră. E surescitat.
Se așează lângă noi și spune că  are 28 de ani și 3 copii. 
-Unii la 40 de ani nu au 3 copii, adaugă, cumva mândru de el, cumva îngrijorat.
-Unde sunt copiii?
Acum spune că în Canada. Peste 5 minute spune că sunt în România. Unde nu se va mai întoarce niciodată, e belea în România. Surorile și frații lui, 8 frați și 3 surori, sunt toți în România și el îi va aduce aici.
-Cum Dumnezeu sunt în România dacă părinții tăi sunt de 25 de ani aici?
Tace un pic apoi spune că el aici muncește onest. E măturător, câștigă 6000 de dolari pe lună. E foarte bine în Canada unde nu este rasism. El e aici de 7 ani și toată lumea se poartă frumos nu ca acasă, în Ferentari. 
-Da, acolo e urgie, spun eu și el brusc se uită chiorâș la mine.
-Comunitatea voastră e victima rasismului, îi spun. În Ferentari.
Se mai liniștește. Nu am zis că e țigan. Nu am rostit cuvântul, am spus comunitate.
Dar totuși aici e scump și nu poate să-și cumpere casă, cu tot cei 6000 de dolari pe lună câștigați ca măturător. Dar acasă are casă, în Pipera și-a luat, lângă Gigi Becali cu care are și un filmuleț de când a fost în vizită în Canada. 
Se străduiește să-l găsească și în timpul ăsta apare Ochi Alb care începe să vorbească țigănește.
-Ce limbă e asta?, întreb eu cu o voce prefăcută.
-Țigănește, spune Ochi Alb relaxat. Sunt multe, cum se zice, dialecte. Sunt argintarii, cocalarii, costorarii, aurarii, gaborii. Uneori ne înțelegem, uneori nu. Dar noi suntem țigani românizați, adică ne îmbrăcăm ca voi, nu e nicio diferență.
E din Vâlcea el. Nu are copii și nici nevastă. Vrea să știe dacă atunci când am depus cerere de viză ne-au păstrat pașapoartele?
Nu. Că avem eTA. Nu viză. Pașapoartele le păstrează la cerere de azil. Noi nu avem treabă.
Ochi Verzi e încurcat. Repetă într-una că nevastă-sa, care nu a venit până acum din România că are o problemă de familie, trebuie să se predea, așa cum s-a predat el și gata. O să aibă acte, tot.
Ochi Alb e degajat. Spune că a fost înainte în Statele Unite unde colecta și recicla deșeuri.
-Pe lună ajungi, într-o echipă de 5 oameni, la 10.000 de dolari. Dar aici până nu ai actele în regulă ăștia nu te lasă să faci afacerea ta. Asta aș face, o afacere cu reciclare.
Am ajuns pe insula Prinț Eduard. Coborâm la mașini. Baftă le spunem și ei pleacă undeva, să facă turism în beznă.
Sunt primii români de etnie romă pe care i-am întâlnit în 3 săptămâni de când sunt aici. Nu am auzit vreun român emigrat în Canada să se plângă de sosirea lor masivă.
Cu toate astea, în luna mai a apărut știrea că un val de cereri de azil ale românilor ajunși în Canada după eliminarea vizei a fost întâmpinat de autorități cu îngrijorare și este posibil să conducă la reintroducerea acesteia. 
https://globalnews.ca/news/4245044/asylum-seekers-border-canada-number-drops-romania-visa/
“As of Dec. 1, 2017, citizens of Romania and Bulgaria no longer need a visa to travel to Canada for short stays of up to six months. Hussen was asked how many asylum claims there have been from Romanian citizens since that time, and Paul MacKinnon, assistant deputy minister for strategic and program policy, informed the committee that it stood at 1,022.
That’s a significant rise since February, when the total stood at 232. By comparison, just 120 Romanians claimed asylum in Canada in all of 2016.
The increase was enough to prompt a meeting with Romania’s ambassador to Canada over the winter months, and officials confirmed on Thursday that a limit has been set for the number of asylum claims Canada will accept from Romania before it reinstates the visa requirement.
The committee was told that the government would not disclose that number “out of respect for the relationship” between the two countries.”
În muzeul migrației din Halifax te izbești de dovezile rasismului practicat de autoritățile canadiene de când e lumea.
Nu numai populațiile First Nations (indienii din Canada) au fost victimele persecuțiilor rasiale ale autorităților din teritoriile canadiene ci și chinezii, indienii subcontinentali, africanii, japonezii și, desigur, evreii. Povestea celor 907 evrei ajunși în 1939 pe vasul St. Louis în Halifax și întorși de autorități în Germania nazistă a dus la crearea unui monument al Holocaustului care a fost inaugurat în septembrie 2017 și a costat aproape 9 milioane de dolari. În același timp, primul ministru Justin Trudeau a anunțat pe 8 mai că guvernul canadian își va cere oficial scuze pentru refuzul primirii celor 900 de evrei germani. 
Dacă evreii chinezii, japonezii și triburile de nativi au primit scuze din partea autorităților pentru tratamentul suferit (nu știu dacă au primit și monument, ca evreii), țiganii încă sunt persecutați.
O știre CBC din octombrie 2015 spunea :
”Canada-bound Hungarians with valid travel documents have been interrogated at Budapest’s international airport and denied permission to travel by unidentified officials dozens of times in recent months.” Those pulled out of the line have been asked, “Are you Roma?” The CBC article adds, “The airline [Air Transat] said Canadian officials have recently been present in Budapest to screen passengers about the purpose of their planned trips to Canada. …[Canada Border Services Agency] spokesperson Line Guibert-Wolff [says] the CBSA has ‘liaison officers’ who help airlines ensure passengers are properly documented.” (https://canadians.org/blog/canada-blocks-roma-refugees-visa-tensions-threaten-ceta)
În Montreal, de ziua Canadei, pe 1 iulie, găști de bărbați și femei în negru mărșăluiau prin centrul orașului cerîndu-i lui Trudeau să nu mai primească refugiați. Liberalismul o să distrugă țara. Și emigranții o să distrugă țara. Apoi se opreau la magazinul chinezesc și-și luau o bere mai ieftină.
Cum sunt văzuți românii în Canada?
Aurelia spune: foarte bine. E de 17 ani aici predă animație la o universitate din Montreal. Câștigă foarte bine, are mașină și un apartament într-un bloc plasat central, cu mochetă pe holuri, piscină și grătar pe acoperiș. Nu are de-a face cu prea mulți români dar nu a auzit vreodată de vreun pocinog în care să fie implicat vreun român. Nimeni nu clipește când spui: sunt din România.
E undeva în Europa, deci e bine, înseamnă că nu ești vreun american stupid care a votat cu Trump.
Românii sunt disperați să se asimileze, să dea bine, să fie acceptați. Canadienii spun că sunt muncitori, inteligenți, educați. 
Într-adevăr, de fiecare dată în interacțiunea cu localnicii, suntem tratați ca niște oameni care înțeleg cu ce se mănâncă orice subiect mai delicat. Un emigrant din El Salvador este încântat că știm rolul Statelor Unite în războiul civil și cade pe spate când zicem Farabundo Marti.
Noi, emigranții, posibilii emigranți, noi copiii popoarelor mici și violate de vecini mai mari și răi, ne admirăm metodele de supraviețuire.
Noi știm că, orice am face, pentru țările în care vrem să emigrăm, suntem cu toții niște țigani. Cândva poate un guvern ne va cere și nouă scuze.
Până una alta îmi amintesc semnul făcut cu o carioca roșie pe formularul de la intrare în Canada. Ofițerul de frontieră a fost uimit când a văzut că vrem să stăm o lună și 2 săptămâni.
Poate vrem să cerem azil. Poate vrem să profităm de eTA.
-Scriu o carte despre Canada, am spus. Scriu despre călătorii.
Și pentru că sunt albă și am păr aproape blond, am reușit să trec. Mă gândesc la Ochi Alb, care avea și-un dinte îmbrăcat în aur, și mă întreb ce a zis el că face în Canada, pentru cât timp a venit. Și mai ales pe unde. 
Pentru unii nu e niciodată duminică.