Drumul coboară spre Seydisfjordur ca un bețiv, grăbindu-se un pic la dreapta apoi curbându-se indecis spre stânga, centrul de greutate  fugind pe piciorușele lui scurte. Pe aici, pe drumul ăsta-zice Ingman-a venit pe skateboard Ben Stiller când a filmat The Secret Life of Walter Mitty. În spatele lui exploda, în post producție, un vulcan. În fața mea-fără CGI-adevărată, mică și scumpă ca lumina ochilor-apare berea Eisbock. Noroc, skal!

Johanna închiriază camere în căsoiul pe care îl are în Seydisfjordur. E educatoare, ghidă, fost consilier local în Reykjavik, tricotează, croșetează, face ciorapi și mănuși pe care le vinde la piața de obiecte artizanale, coase goblenuri-pentru plăcerea ochiului dumneaei, are 11 nepoți, unul pe țeavă, și, în general, un mâncărici anal care n-o lasă să se lățească în fața televizorului și să se plângă de artrită.

La 58 de ani a intrat într-un clenci politic-ea e conservatoare și acum sunt socialiștii la putere-și, tragedie balcanică, coleguții de stânga i-au oprit contractele cu statul. Astfel a trebuit să înghită grădinița și să plece-n lume. S-a recalificat, că nimeni nu angaja o mamaie de 58 e ani. Și-a luat certificat de ghid și acum predă la grădinița din alt orășel din apropiere (adică o localitate cu 120 de oameni, nu 80 cât sunt în Seydisfjordur). Ce predă? Desen, islandeză, muzică, tâmplărie și living skills. Dacă nici ea nu știe să supraviețuiască, atunci cine?

Johanna e o ursoaică. Are lejer 1,90, e lată în spate și mare-n gură. În mâinile ei roșii și mari, botoșeii pentru nepoțel arată ca un suport pentru testiculele unei nutrii. ”De ce stai singură aici și nu mergi la Reykjavik să îți crești nepoții?” Johanna se scutură, ”hahaha” râde gros-uimit, cu privirea omului care tocmai a văzut un pechinez șarjând într-un galop sălbatic și atacând un rotweiler.

”Nici nu mi-a trecut prin cap să mă mut la fiică-mea. De fapt, mă și enervează că încearcă să profite de mine de câte ori mă duc pe la ea. Mă pune să fac babysitting dar eu nu sunt servitoare. Merg în Reykjavik să mă văd cu oameni, am treburi de rezolvat. Sunt un om educat, dintr-o familie bună și nu m-am gândit vreodată că o să-mi petrec bătrânețea ștergând la fund nepoți. Copiii lui fiică-mea vin peste mine noaptea în pat și patul e moale și nu pot să dorm bine. De multe ori mă gândesc să trag la hotel.”

Mă uit la ea, am câlți în cap. Johanna este biologic bunică, dar n-are nicio legătură cu doamnele cu frizuri ciocan, care împing cărucioare în parc și-ți explică beneficiul consumului de cârnați cu usturoi la copiii de 1 an. Și-a făcut datoria, a crescut doi copii și acum își păzește cu strășnicie viețișoara ei plină cu goblenuri, tâmplărie și lupte politice, în care cea mai importantă ființă este ea iar primul ministru este câinele, acum plecat în vizită la pastorul localității, tot o femeie. Johanna spune mândră ca episcopul Islandei e și el tot femeie, și încă una care încurajează o cât mai echitabilă împărțire a parohiilor între femei și bărbați și uite, în Seydisfjordur, preoteasa are 40 de ani, un copil mic, de câteva luni și n-are soț. Nimeni care să dea cu trafaletul sfințit prin casă, să strângă plasele de păianjen întinse de necuratu pe pereți.

La noi, în România, nu-i așa.-apuc să îngaim. Care crezi că e explicația?

Simplu: femeile islandeze sunt neveste de pescari. Ăștia plecau și le lăsau cu ligheanul de copii și problemele casei. Plătește, gătește,  fă, drege. ”Noi am fost mereu șefele și mereu a trebuit să ne descurcăm, gândindu-ne că poate bărbații noștri nu se mai întorc de pe mare. Deci cu ce ne descurcăm mâine? D-aia suntem independente și d-aia bărbații islandezi acum nu mai suportă independența asta. Nu toți, cei slabi, preferă asiaticele că sunt umile și ascultătoare. Dar noi oricum nu avem nevoie de ei, de ăștia slabi. Să își ia câte asiatice vor.”

Johanna pufnește ca un humpback whale. Islandezii s-au schimbat și ei. Dacă acum 100 de ani le plăceau balenele, acum se mulțumesc u o fâță cu ochi oblici. Așteaptă însă să li se facă foame, așteaptă!

În față la Blue Lagoon, două fete cu părul ud stau pe marginea drumului cu degetele mari întoarse în sus, dând like peisajului. Nu dragă, făcând bătrânul autostop. Cum să faci autostop aici, când sunt 37 de tipuri de microbuze, autobuze, remorci, camioane, care te duc la Reykjavik sau la Keflavik sau la Vik sau la ..Au pierdut autobuzu și într-o oră trebuie să fie la aeroport dar nici nu au la ele bagajele, care sunt în oraș. ”Hai că vă ducem noi. De unde sunteți?” Una e din Frankfurt și una din Munchen. ”Și, de ce ați venit în Islanda?”

Fetele își dau coate, aia din Munchen zice ”Vroiam să ajungem în Havana și..” Hahahahahahahahahaha. Normal. Când pleci înspre Havana ajungi, vrei, nu vrei, la Reykjavik. ”Da, vroiam soare, cald. Am zis o Cubă sau Caraibe ceva. Dar, uitându-ne pe net, am văzut că plouă peste tot în Caraibe așa că am luat Islanda.” Că aici nu plouă, ninge direct. Corect.

Fata din Munchen zice că prietenul ei este plecat la o petrecerea burlacilor în București. ”Cum e Bucureștiul?” Ieftin, superieftin pe șpriț, cluburi și..Mă opresc la timp, nu le spun că e plin de decolteuri în care sunt înrămate perechi de cupa D, cățărate pe tocuri de 14. Dar chiar și așa, fără să vorbim de mierlele românești, fetele au intrat în panică. Bărbații lor sunt în plin cuib al viciilor. Sunt îngrijorate că vor veni acasă cu ficatu umflat și răni pe frunte de la capete trântite de masă.

Cea din Frankfurt încearcă să învioreze atmosfera. Povestește de doi americani pe care i-au cunoscut la hotel care le-au spus de strania întâlnire cu un băboi islandez, care i-a luat cu mașina. Băboiul susținea că poate să vadă troli și chiar a vindecat un copil de trol, drept pentru care a primit daruri de la un comitet de troli recunoscători.

Întreaga Islandă e plină de povești cu iele, zâne, pitici, copiii pădurii, little people care sunt altceva decât copiii pădurii și diferiți de pitici. Pe bolovani sunt desenate căsuțe cu geamuri albe si acoperișuri roșii, ca să aibă unde să stea piticii sau omuleții când vine ploaia. De fapt aici nu plouă, că nu-i Havana.

Într-una din suburbiile Reykjavikului, în câmpul de lavă, există un muzeu în aer liber dedicat zânelor și piticilor care locuiesc gratis în crăpăturile bolovanilor de bazalt. Dacă nu vrei să dai o căruță de bani pe ghid, poți să cumperi cu 10 euro harta și să pleci tu la vânătoare.

”Chiar credeți că există troli și zâne?”. Zâmbetul de pe fața Olinei intră în nori, fiu-su răspunde cu ochii pironiți în vârful bocancilor: ”oamenii au nevoie de povești atunci când nopțile sunt lungi și aici nopțile sunt lungi și trebuie să crezi ..” ”De ce nu vă ajunge povestea feciorei care a născut un prunc care putea să învie morții, să meargă pe apă și să transforme apa în vin, ceea ce, prin asociativitate, însemna că putea să meargă pe vin?”, ”aici nopțile sunt lungi și..” reîncepe Olina litania.

Știu cum e asta. Și noi am avut o noapte de 45 de ani. Dar nu ne-am spus povești cu troli și cu pitici de grădină, ci cu americani care vor veni să ne salveze de ruși. Credeți că, dacă le desenam niște căsuțe cu acoperișuri roșii, s-ar fi înduioșat și ar fi venit mai repede?

Ușile vanului zboară și în frigul cenușiu coboară, îmbrăcați în verde țipător și roșu urlător combinat cu un violet violent, doi chinezi. Sau filipinezi sau malaezieni sau indonezieni. Cine poate știi? Sunt urmați de o cameră de luat vederi și de trei grupies și de alți chinezi-malaezieni-indonezieni care întind microfoane. Primii doi, prezentatorii, se reped în poienița plină de mormănele de pietre așezate unele peste altele. Sunt câteva zeci, arată exact ca micile temple ridicate în cinstea lui Apu, zeul munte, de către incași. Prezentatorii vorbesc repede, se precipită, își cațără și ei cuvintele unele peste altele, ridicând versanți de vorbe între ei și cameră. Neatenți, terfelesc o grămăjoară de pietre pe care, stângaci, încearcă să o dreagă dar pietrele alunecă și țara întreagă îi va vedea. De fapt nu, că se taie la montaj.

Pe marginea drumului către Þingvellir-da știu că v-am lovit; litera aia dubioasă se citește th și intregul cuvânt înseamnă Câmpia Thing, adică locul unde se întrunea parlamentul Althing-e plin de munticei de pietre. Cine îi ridică și de ce? Pe unul din panourile din sudul Islandei aflu răspunsul: turiștii. Umblă vorba că, dacă așezi pietricică peste pietricică și ajuți la crearea unui mic zgârie nor (că aici norii își târșâie burta de șosea), o să ai noroc. Așa că fiecare turist oprește ascultător, pune pie..”păi nu mai sunt pietricele tovarăși, ce ne facem?” Nu vă panicați. Autoritatea națională a drumurilor va aduce pietricele destule, să ajungă și la cei din spate, special pentru păstrarea tradiției și inmulțirea mormanelor de pe marginea șoselei. Pe bune, nu glumesc. E scris pe o tăbliță indicatoare că AND-ul lor se ocupă cu furnizarea de material de construcții pentru turiști. Asta da dedicare.

Să ne întoarcem la Þingvellir. Aici s-a întrunit pentru prima dată parlamentul Islandei, la 930 după Cristos. Aici a continuat să se întâlnească, an de an, până pe la 1800. Căpeteniile se strângeau la piatra legii și își spuneau păsurile. Sub ei, faliile tectonice Eurasiatică și Atlantică își dădeau brânci. Geologii spun că se îndepărtează cu 5 centimetri în fiecare an, lăsând o rană adâncă, acoperită cu o apă turcoaz, în care aceeași turiști care nu au avut pietricică să pună pe morman, pot să își hrănească norocul famelic aruncând monezi. Sclipesc cu miile, argintii, de pe fundul riftului în care cetățeni cu piele de lamantin și conturi grase, fac snorkel sau scuba. Dacă aș face scufundări, m-aș îmbogăți din adunatul bănuților aruncați de turiști. O familie de francezi, rârâie, cârâie și trimit între plăci un pumn de eurocenți. Ei sunt în zona euroasiatică, eu sunt în atlantică. Oficial, îmi spune un islandez, sunt în America. Așa e toată țara, ruptă în două între cele două continente. 

În 2006 baza militară NATO de la Keflavik a fost închisă. Mă rog, baza militară americană, deschisă aici în 1952, în plin război rece. De unde la începutul anilor `90 islandezii nu mai știau cum să scape de Texas Cowboys din bătătură, închiderea prăvăliei a însemnat 900 de slujbe pierdute pentru micul popor insular. Auci. Acum, autoritățile din Reykjavik, se dau de ceasul morții, încercând să găsească o destinație comercială pentru uriașele barăci lăsate de americani în urmă. Poate ar trebui să aducă niște pietre și să le spună turiștilor că aduce noroc să acopere barăcile, ca-n ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Sau să sape câteva puțuri în față, unde Jack din Arizona și Genna din Carolina să poată să arunce bănuți. Sunt atâtea oportunități de biznis, aici în Islanda.

870.000 de turiști au fost în Islanda anul trecut-zice șoferul de autocar-și anul ăsta batem milionul. Pentru ce vin? Să vadă aurora boreală și să se cațere pe vulcani și pe ghețari, să mănânce puffin și balenă și să îi vadă pe puffini și pe balene înainte să îi mănânce. ”Mă simt ca acasă”-strigă încântat un danez cu mustață, ”toată lumea aici vorbește daneză.” Mai degrabă ăștia mai în vârstă, care erau obligați prin curriculum să învețe limba foștilor suzerani. Danemarca a fost șerifă de facto în Islanda până în 1940 când, profitând de război, islandezii au venit aici, la Þingvellir, și și-au declarat independența. 

Dacă stai pe partea atlantică a marelui rift te îndepărtezi cu 5 centimetri pe an de Copenhaga. Și te apropii cu 5 de Washington. Cum se face că toți vorbiți atât de bine engleză? ”When you speak a shitty language, spoken by only 300.000 people, better try to learn another one” spune Reggie. Sau măcar aprovizionează turiștii cu pietre.