Aseară am stat la masă cu Arlindo de Carvalho.  Bătrânul a fost bolnav și ieri a reușit, pentru prima oară din iarnă, să iasă din casă. ”Sunteți din România? În vară o să vin și eu la București, nu știu data exactă, dar vin. Mi-a promis prietenul meu că o să găsească un loc bun, cu pian, care să mă acompanieze.” Nu se gândește nicio clipă că are, mâine-poimâine, 84 de ani, că e mai transparent ca o bucată de tifon și că .., mă rog, nu știi niciodată. Arlindo vine la București să cânte fado. În Lisabona, Arlindo este o legendă. Prietenii lui sunt niște corbi în cămăși, însoțiți de minore cu buze siliconate, care mestecă tăcut în timp ce iubiții-bunici lansează triluri și înregistrează programul de la ”Ghitares de Lisboa”.

Unul din moșulani îmi arată pe Youtube, pe ecranul imens al Samsungul lui alb, o înregistrare cu Arlindo de acum 3 ani, dintr-o emisiune de televiziune: ”fabulos” zice și apoi face țțțțțțțțțțțțțț, încântat.

Cârciuma e plină. Brazilieni vreo 8, ei imenși, ele operate. Lângă, o familie de 4 englezi, doi tineri veniți cu părinții ei în Lisabona. Mama soacră are o față de pisică tristă și ascultă lipită cu pieptul de spătarul scaunului, perle în urechi și în ochi, cântecul trist al unei cântărețe chele. Și cabotine.

Arlindo îmi povestește că este singurul din lume care poate să cânte atât fado de Coimbra cât și pe cel de Lisabona. Bătrânul a plecat din țară înainte de venirea lui Salazar la putere si s-a întors imediat după moartea lui, în acel no men`s land politic care a fost perioada până la revoluția garoafelor din 1974. Acum, pe 25 aprilie, se fac 40 de ani de libertate, anunțați și sărbătoriți cu mare pompă de postere, întinse prin toată Lisabona. Cântăreața cheală îi face loc uneia blonde, care ridică triluri în aer, cu ochii închiși, concentrându-se de parcă trebuie să verifice prostata unui jucător de sumo, fără să fie medic specialist.

Blonda e schimbată de un domn în vestuță de blugi, cu frizură de camionagiu și vene groase pe gât. E același care a băgat, din bucătărie, backing vocals și pentru blondă și pentru cheală. Acum fetele sunt la bucătărie și, atunci când camionagiul invită audiența să cânte împreună cu el (în franceză:lalalalalalalalala, în engleză: lalalalalalalala), fetele behăie din ieslea bucătăriei, ca într-un film de animație, când toată pădurea cântă alături de Albă-ca-Zăpada.

Arlindo nu cântă, Arlindo mănâncă și bea apă. Apoi se ridică și ocupă scena. Baba englezoaică stă să izbucnească într-un bocet. Soțul are capul mai roșu ca un girofar de pompieri, e rupt de beat, emoționat si de o veselie izbitor contrastantă cu tristetea soției.

Arlindo ne explică, în engleză, ce va cânta. Vorbește 5 limbi: portugheză, spaniolă, franceză, germană și suedeză, căci a stat o vreme în Suedia unde a lucrat pentru Olof Palme. Primul ministru suedez asasinat, doamne ce vremuri. Arlindo a cântat pentru partidul lui Olof Palme și nu a apucat să învețe suedeză prea bine, dar engleza o știe îndeajuns încât să spună că vom asculta un fado trist, despre aventurierii care plecau din Lisabona, în căutarea unor lumi noi, lăsând, pentru totdeauna în urmă orașul iubit.

Toate cântecele vorbesc despre frumusețea orașului, despre farmecul lui imperfect și căzut. ”Cantu faduuuu” zice corul de după gărduțul bucătăriei și vocea tremurată dar sfășietoare a lui Arlindo, umple sala și ochii brazilienilor de lacrimi. Bătrânul termină, lumea e în picioare, femeile îl împing în poze, îl transformă în pixeli mii și mii iar prietenii corbi l-au filmat și deja e pe youtube.

Un țigan intră cu flori și ochelari de plastic cu luminițe, poate totuși cineva vrea sa cumpere, nu? Ciudat cum la 12 noaptea nimeni nu vrea o pereche de ochelari de soare. Dar poate vrem o poză. Un fotograf cu față de Baloo încearcă niște scheme. Atmosferă de revelion la ”Hanul Ancuței”. Arlindo mă întreabă atent: ”ți-a plăcut?” Foarte tare. M-a rupt. ”Uite adresa mea de mail. Vorbim când vin în România. Plec, sunt foarte obosit”. La 84 de ani, cu astfel de viață, cine nu ar fi?

http://pt.wikipedia.org/wiki/Arlindo_de_Carvalho_(músico)

hawa mahal-adica palatul vanturilor (nu are legatura cu flatulatia, cum s-ar gandi orice ghidus romanas) este locul in care maharajahul isi tinea femeile, ascunse, ca sa nu le vada tot tarabagiul care se intampla sa treaca pe linga. “dar bine papiciulo, nici chiar asa de ascunse, adica sa putem si noi sa vedem o lecuta in exterior” a cerut sefa de sindicat a haremului. si uite asa a fost construit hawa mahal, un soi de fagure dantelat, prin care domnitele puteau sa vada ce se intampla afara, dar care bara orice privire indiscreta venita din strada.

intrarea te costa mai putin de 1 dolar si asculti inepuizabila absurditate a textelor recitate emfatic, pe mai multe voci, de catre cetatenii tocmiti de audio guideul muzeului. fiecare curte interioara sau terasa are o voce a ei: “eu sunt a doua curte interioara, la mine se retrageau, in jurul havuzului, doamnele haremului si petreceau cu opium si hasis, apoi se dedicau gratios batailor cu flori, sub privirea binevoitoare a maharajahului”. “eu sunt terasa pe care fetele se retrageau sa se racoreasca, in zilele calde de vara. se spune despre mine ca sunt o minune arhitectonica. si chiar sunt pentru ca..”. si tot asa si tot asa. urmeaza platformele pe care femeile erau purtate in lectici, pina la etajul 5, ultimul, pentru ca, desi i se spune palatul vanturilor de la curentii de aer care se alearga prin miile de orificii si ferestruici, caldura de aici le rupea pe doamne la subtiori si, daca ar fi ales scarile, se imputeau ca niste capre.

e sarbatoare, ziua mondiala a zmeelor, bazarul e inchis, asa ca tot vanzatorul din bazar si-a luat familia si a venit sa viziteze obiectivele istorice ale jaipurului. nu e nimeni care sa care poporul in lectici, urcam pe scari. e cald si din gecile de piele isi scoate capul ca o cobra, un miros iute care te musca otravitor, de nas.

toata lumea ma invita sa apar in fotografiile de familie si sa zambesc neamurilor de indieni care nu au ajuns sa viziteze hawa mahal si nici nu au vazut vreun caucazian vreodata. strang maini, zambesc, spun politeturi, ma recomand, zambesc, strang maini-sunt ceausescu in vizita de lucru la salaj. “where you from?”. romania. nimeni nu stie ce e aia, gradina maicii domnului fraierilor. care domn? haideti si faceti o poza si cu mine si cu copilasul si cu adolescentul care imi pune brav, o mana dupa talie. doar femeile au curaj sa ceara ceva, barbatii stau cu falcile prinse in fulare, la doi metri distanta, sa nu se contamineze cumva si sa le creasca tzatze sau solduri de la noi. un tanar din calcutta care munceste la fabrica de calculatoare din jaipur, se ofera sa ne duca la festivalul zmeelor, la lac. nu chiar acum.

mai intai mergem la city palace, unde locuieste ultimul maharajah, uns in 2011. un pustan de 13 ani. infiat in 2002 de catre His Highness, First Amongst the Rajas of India, Lord of Princes, Great Prince over Princes, Lieutenant-General Sir Sawai Man Singhji Bahadur the Second, Knight Grand Commander of the Order of the Star of India, Grand Commander of the Order of the Indian Empire, Maharaja of Jaipur, maharajahul adolescent a picat intr-un scenariu mult mai complex decat cel din game of thrones. o particica din povestea lui este aici http://www.theguardian.com/world/2011/apr/26/jaipur-maharaja-padmanabh-singh.

inchis in palatul cu sute de camere, padmanabh, exact ca haremul stramosilor lui, nu vede strada. in curtea palatului e halimai. munti de gunoi din care se-nfrupta maimute, pisici si vite scheletice, caini si capre imbracati in tricouri jerpelite, babe cu bube. pardon, bube cu babe, caci buba e mult mai mare decat omul care o are. portile imense, ornamentate, izoleaza curtea interioara de curtea exterioara. 300 de rupee si ai acces la bucatica din palat care a fost donata de maharajah orasului jaipur. poarta de securitate, aia care ar trebui sa tiuie atunci cind iti simte placa de titan de pe cap, nu e functionala. e mai putina securitate decat la starbucksu din mumbai, chiar daca jaipurul nu a fost ferit de atentate teroriste. maine va povestesc despre expozitia de arme, trasuri si cum arata camasa celui mai gras om din lume, cel care manca 2 pui prajiti la micul dejun.

azi am ezitat in privinta subiectului blogului. de fapt nu in privinta subiectului care este  “teapa”. ci in privinta povestioarei care merge la brat cu subiectul. sa fie despre anuntul “se inteapa rotile. nu va riscati!” vazut pe o poarta in brasov? sau despre masajul ayurvedic, ala adevarat, istorioara de folos atunci cand o sa va traga de maneca iubita adolescenta, “papi, papi, vreau la masaj d-asta care incepe cu a”, ca sa nu dati banu pe replici chinezesti?

varianta doi, ca sa termin dracului cu postarile din india.

masajul ayurvedic vine din kerala si, daca nu il faci ca turistul rus, la hotel, el iti este “operat” pe corp, intr-o clinica, de catre asistentele si asistentii unui doctor. doctoru iti da ceai, vorbeste cu tine despre starea vremii si valul de violuri din delhi, este doctor in small talk. si apoi, cum spuneam, te da pe mana unei domnite, care te baga in camera incalzita la 40 de grade, te dezbraca la pasarea goala si-ti da un chilot de tifonel si, desi esti goala, c-un tifon nevolnic acoperindu-ti rusinea, dinsa se apuca si, pret de 45 de minute, iti picura ulei fierbinte pe frunte, in mijloc, la liziera parului. uleiul curge continuu, gros si cald, creierul se pune picior peste picior si ordona o pina colada, nu te mai bate la cap cu niciun gand stupid. daca ti-ar duce cineva capul la urechea lui, ai fi un soi de scoica, in care ar auzi marea. mainile cu degete fine ale domnisoarei din kerala, aduna pielea falcilor care s-au desprins extatic, sunt sigura ca arat ca un saint bernard latit in fata cabanei, la soare. in timp ce cu mana stanga tine ulciorul din care toarna ulei, cu mana dreapta maseaza fatza, pielea ta+degetele ei=love. miroase amarui, a nucsoara combinata cu ceai verde, e cald si tifonelul de la pasare s-a imbibat de uleiul care curge prin par si pe spate, se strange intr-o baltoaca pe scaunel. hopa sus, ne mutam la masa de masaj.

e din plastic, o tava dreptunghiulara cu o adancime de cam 7 centimetri. in camera mai apare o fata care pune intr-o oala mare, de 5 kile, ulei ayurvedic la incalzit. prima asistenta imi povesteste ca mai are doi ani si se marita cu baiatul pe care il iubeste, pentru ca ai ei, departe, in kerala, se chinuie sa stranga bani pentru zestre. “si daca va despartiti pana atunci?”-intreb cu ochii inchisi, latita si jumulita, ca o rata la tava. fata stie cum arata viitorul, e un jules vernes al relatiilor si nu poate fi clintita din viziunile ei: “normal ca o sa fim impreuna”. totul e stabilit cu mult timp inainte ca ea sa se nasca, parintii ei au strans banii, 15.000 de rupee, ca sa o trimita la scoala de masaj ayurvedic, asa a ajuns la jaipur, aici l-a intalnit pe el si, desi e din alta casta, toata lumea e de acord cu mariajul, deci ce rost are sa ne intrebam daca vor mai fi impreuna peste doi ani? toate obstacolele posibile au fost trecute, e mana lui vishnu, e mana lui shiva sau poate chiar a lui krishna. uleiul s-a incins.

fetele inmoaie doua prosoape in uleiul cald si le storc maiastru, pornind de la talpa pina la cap, intr-un sincron perfect, lichidul curge pe dreapta si pe stanga si trezeste stomacul, care vibreaza, se-nfiorara plamanii si inima bate altfel, apoi o noua tura de lava pe versantii trupului, se scurge in masa-tavita, cinci litri de ulei care sunt apoi colectati si revarsati din nou peste corp. “intoarce-te pe burta!” vine comanda simpla.

sunt bambi insa, abia m-am nascut si nu pot sa ma tin pe coate, alunec in tavita cu ulei si fetele trebuie sa ma ia, cu chilotul meu zdrelit care arata ca un servetel cu care ai tras zeama de pe un snitel scufundat prea tare in grasime. ma intorc miloase in bala calda si alunecoasa, plutesc in ulei si uleiul imi curge pe spate, din nou, la doua maini. pielea se ridica, vibreaza, ca o toba africana in care cineva bate cu palme invizibile, 50 de minute fetele canta la mine si eu stau in cratita mea, lobotomizata.

pe masa de masaj ayurvedic, toti oamenii sunt prosti. si fericiti. si totusi, ce legatura are asta cu teapa? raspunsul e simplu: daca iesiti de la masaj ayurvedic si nu va simtiti la fel de proasta ca elena basescu si la fel de relaxat ca iliescu, inseamna ca n-ati fost la un ayurvedic adevarat.

la 11 kilometri de jaipur e fortul amer. la fortul amer urci pe jos sau, daca esti chivernisit si iti plac fotografiile chicioase, alegi sa-ti instalezi un turban pe cap si sa te cateri intr-o ladita de rosii, fixata cu franghii pe spatele unui elefant. elefantii sunt incolonati intr-o parcare la baza fortului. sunt doar femeiusti de elefanti, masculii sunt mult prea agresivi si nimeni nu risca sa catere un american cu 6 avocati flamanzi, pe spatele unui animal nevrotic. pe langa elefantite trec indieni cu piele scofalcita, inarmati cu tepuse pe care le infig in burta animalelor, mai repede, mai la dreapta, mai incet, mai la stanga. hatanandu-se in cutii, cu monturile albite de efortul cu care le strang marginile, turistii incearca sa se simta in largul lor. largul lor e foarte mic. “maharajaaaa, maharajaaa” striga cate un sofer de elefantita, gesticuland cu mana catre aparatele foto. turistii le cedeaza cu grimase de voiosie falsa si maharaja in adidasi si cu proteza de sold va avea ce sa arate nepotilor, la intoarcerea in miami.

“maharaja”, un vanzator imi flutura in fata un turban, incercand sa-l vanda. un coleg varstanic, ma masoara din ochi, apoi il informeaza scurt pe entuziast: “they no maharaja”. asa e. am renunta la turul vandut, cu atata pompa de toate ghidurile: vizita lui amer fort, calare pe elefanti, in favoarea lui elefantastic, un parc care iti garanteaza interactiunea corecta cu pachidermul, sub supravegherea unor indivizi care stiu sa citeasca nevoile si fitzele acestuia.

la marginea satului, in vile mai smechere ca in pipera, locuiesc cei 24 de elefanti ai lui rahul. 23 de femele si un mascul pe care tanarul biznismen de 27 de ani, fost vizitiu de elefanti la fortul amer, i-a salvat de la carausia de turisti si i-a adus in elefantastic. un elefant costa cam 100.000 de dolari bucata. cu o turma de 24, rahul este unul dintre cei mai chivernisiti cetateni din jaipur.  shakuh e elefantul cu care imi voi petrece dupa amiaza. are 24 de ani si este animalul calarit de rahul, in vremurile in care lucra si el la amer fort. de ce nu mai faci asta?

rahul lasa mobilul din mana: “pentru ca elefantii sunt tratati prost. muncesc din greu, turistii vad asta, se simt prost si nu mai vor sa faca turul, asa ca proprietarii pierd din ce in ce mai multi bani si nu au din ce sa ii intretina. chiar asa, stii cat costa intretinerea unui elefant pe zi? 3000 de rupee (50 de dolari). de unde faci rost de banii astia? ii duci la fort, sa care turisti. e un cerc vicios.”. un elefant mananca de 4 ori pe zi, grau amestecat cu un anumit tip de iarba, trestie de zahar si chapati. doar vara primesc banane pentru ca fac usor intoxicatii de la ele, atunci cind nu sunt indeajuns de coapte. de fapt elefantii sunt niste animale ingrozitor de sensibile. eu sunt in tricou, dar lui shakuh ii e frig. nu dardaie, nu e albastra de frig, dar rahul zice ca 19 grade nu este defel temperatura ideala, pentru ca elefantii sunt animale de padure tropicala. in rajahstan au ajuns adusi de maharajahi, ca sa serveasca patria, luptand in armata. acum poti sa inchiriezi elefanti pentru nunti, botezuri, cumetrii. “eu nu fac asta. respect animalele si stiu ca si turistii nu vor sa le vada exploatate. elefantastic merge excelent. am aparut in lonely planet fara sa fac niciun pic de tamtam sau reclama. sunt foarte multumit, de fapt as fi daca nu ar fi aparut deja o gramada de siteuri care ma copiaza. a trebuit sa imi pun poza mare pe facebook si pe site, ca sa stie lumea cum arat, ca s-a umplut jaipurul de oameni pe care ii cheama rahul si toti au cate un parc de elefanti”.

trompa lui shakuh vibreaza si dinauntru iese un ghiortait de mate de balaur. sforaitul tine cateva secunde. “asa vorbesc elefantii. vibratiile se aud la 5 kilometri distanta. nu-ti fa griji. scoate-ti ochelarii pentru ca e important sa faci eye-contact si da-i de mancare”. urmez intocmai comenzile lui rahul. perisorii de pe trompa ma inteapa, insa pielea elefantului se simte ca o bucata de jelibon. imi vine sa il musc de nas si imi vir obrazul in trompa imensa, care miroase a bebelus scos din baita. shakuh baga un dans irlandez pe picioarele din spate si-si flutura urechile, prelata de camion dezlegata. “asta inseamna ca e relaxata si se simte bine cu tine” imi comunica atent rahul. “daca se misca picioarele si urechile e perfect. vrei sa o calaresti?” clar. rahul zice ceva. este una din cele 34 de comenzi magice, in sanscrita, pe care antreprenorul le-a invatat de la tatal sau, sofer de elefant si el, si tatal de la taica-su si taica-su de la tatane’su, care a lucrat la al mai smecher maharaja pe care l-a avut jaipurul.

shakuh se apropie de o platforma, 7 trepte, “urca. asa. acum intinde dreptul si incearca sa te relaxez”i. nu am sa (sha), deci nu am de ce sa ma tin, muschii coapselor sunt intinsi sarma, as putea sa primesc mesaje telegrafice prin ei. primul pas al elefantului este usor la vale, simt ca o sa ma prabusec peste ceafa animalului. un alt elefant, ascuns intr-un grajd, scoate un strigat lung si shakuh se opreste, adulmeca, isi ridica trompa si tipa ascutit. simt cum ma umezesc la fese. ma gandesc cum si pe ce parte sa ma arunc atunci cind va incepe galopul. rahul zice ceva-in sanscrita, unul dintre baieti o apuca pe shakuh de trompa si o trage la plimbare. nu au trecut mai mult de 78 de secunde, dar deja am facut febra musculara. trecem printr-o padurice unde ne intalnim cu elefantii iesiti din schimb de la fort amer. se intorc acasa cu vizitii prabusiti in cutiutele de lemn, numerotate, de pe spatele animalelor. nu stiu cum trece ora. elefantului i se ordona sa se aseze, moment in care ma lipesc, maieu ud, de spatele animalului. daca se va lasa in genunchi o sa vin in cap. dar nu, isi pune fundul greu-zdrang-in praful drumului si alunec cu picioare tremurande din spatele ei.

shakuh isi taraste talpile plate, ca papucii de casa ai negresei din tom si jerry, catre locul unde asteapta sa i se dea apa. bea 75 de litri de apa pe zi. iarna. vara inghite 100. ii strecor furtunul pe nara, trage-trage-trage-trage apa pe nas, apoi si-o scuipa in gura. de spalat, ii spalati? “la doua zile iarna, sa nu raceasca. si le facem saptamanal masaj cu ulei de mustar, ca e foarte bun pentru par. chiar si pentru oameni. si eu ma dau cu el”.

australienii de langa vopsesc o elefantita gravida. baga logourile de la playstation si adidas. culorile sunt naturale-ma asigura rahul. pofteste de-ti vopseste elefantul. shakuh toarce, trompa ii vibreaza data cu basii la maxim: “fata, zi si tu cat ghinion. din toata lumulita asta, sa-mi pice niste romani. toata ziua am stat cu frica in san, ca o sa-mi ciordeasca portofelu.”

pe malul marii straluceste un castel disney. sa fie hotel? sa fie parc de distractii? este spitalul luminat cu neoane, finantat de printi sauditi, care trateaza gratuit musulmani-zice soferul muhamed. cand vii de la hotel spre india gate, taxiul costa 600, soferul e imbracat in camasa si miroase a lamaita. cand te intorci de la india gate catre santa cruz, taxiul costa 300, e facut din cutii de crema de ghete iar soferul conduce descult, punand talpa de iepure, crapata si inegrita, pe pedalele care miauna isteric, la fiecare semafor. “in spitalul asta nici nu stiu cand se mai opereaza”, zice soferul scump, de 600 de rupee, “ca tot timpul se toarna cate un film de bollywood.”

hanging garden atarna ca o mesa prost lipita, pe scafarlia lui basescu, batuta de vant. gradinile sunt mandria mumbaiului. intr-un oras fara cafenele, fara terase, pe ale carui plaje nu poti sta de jeg, in ale carui ape nu poti intra fara sa ti se topeasca degetelele, gradinile suspendate deasupra golfului sunt bizar de curate. indienii se bulucesc sa-si faca poze din faimosul balcon de unde -seara-luminile marinei formeaza “colierul reginei”. e zi si cineva a ridicat capacu de pe oala cu supa, un abur umple aerul si, nici vorba sa vezi vreun lantic ceva. abia distingi soseaua, conturand delicat peninsula colaba.

in varf, la marginea marii arabiei, e poarta indiei, inconjurata de un stol de fotografi, mai multi decat turisti. campionatul mondial de fotografie cu monument in spate. sunt zeci, toti trag de tine, “pictial-pictial”, le arati aparatul propriu, nu multumesc, am si eu camera, e ok, ma descurc. indienii nu au auzit de selfie, ei vor sa te propteasca scurt, cu spatele la poarta si sa te execute sumar in timp ce iti spuna “branza” sau “pasarica”. tactica nu merge. fotografii someaza, turistii alearga alandala, in tarcul ridicat de politisti dupa atentatele din 2008, de peste drum, de la hotelul taj. antrenorul isi strange echipa in jur, le da indicatii, intremati cu sfaturi, jucatorii se risipesc in multime. pe ciuci, omul cu imprimanta portabila scoate niste poze. le pune in plastic si apoi le imparte colegutilor: mostre. uite doamna din arabia saudita, cu burka trasa sub ochi cum s-a pozat ea cu poarta indiei. putea fi oricine sub panza neagra, putea fi obama, putea fi cainele lassie, n-are a face. a facut poza la intrarea in subcontinent.

pe langa mine trec 4 romance in tricouri cu cristale si iegari pastelati. si-ar cumpara un balon gigant, tip ghioaga, dar, se intreaba, “unde il punem in avion?”. niciuneia nu-i trece prin cap ca ar putea fi dezumflat. cea mai tanara isi arata dispretul fata de paleta coloristica aleasa de artistul care a creat baloanele si apoi, dupa mai multe “no-no-no” fara efect, aruncate in directia unui fotograf de monument, ii spune romaneste “da’ mai lasa-ma mai nene in pace”.

nici la taj nu se poate bea cafea. se poate manca, se poate face pipi, dar doar o cafea nu se poate bea. pe holul catre toaleta sunt lipite fotografii cu personalitatile care au vizitat hotelul si au facut si ei pipi aici: regele juan carlos, oprah, beatles, regina angliei si fostul sot al lui lady di.

in stanga hotelului incep tarabele, fasolici varate in gogosele cuib, fierturi, fructe, iti curg balele dar nu ai voie sa mananci de pe strada. stomacu de european nu face fata incercarii indiene, digestia se naruie sub tsunamiul de microorganisme, bacterii si virusi care colcaie in apa, pe uscat si in aer. sub plapumioara fierbinte care acopera bulevardele trase cu rigla de englezi, la umbra giganticelor palate coloniale, aliniati intr-un lant uman zgomotos, vanzatorii ambulanti, exclusiv barbati, nici picior de femeie, isi vand pe paturici marfa chinezeasca: zmee si pantofi, blugi si chiloti, sosete si masti de mobil, cabluri si imprimante, jucarii de plastic, vopsele de par, bratari si cosmeticale.

reapar baloanele gigant, stropite pollockian cu prafuri roz. langa, in genunchi in fata masutelor, doua mustati impletesc coliere cu ardei verzi iuti. sunt porte bonheur pentru scutere si tuctucuri. intr-o tara in care nu trebuie sa stii sa conduci ca sa-ti iei carnet de conducere, nu scoala ci ciusca norocoasa e singura ta sansa sa scapi dintr-un accident. poate pentru ca asta inseamna ca esti mai iute.

la starbucks intri printr-o poarta de securitate care caraie atunci cind detecteaza metalul pe tine. tzipa la catarama, urla la lantic, placa de titan din cap o isterizeaza. imbracat intr-o uniforma cu pene si fireturi, paznicul cafenelei sterge poseta cu detectoru de metale: deschideti va rog, narile freamata, adulmecand bombitele si pocnitorile pe care orice femeie le poarta la ea, ascunse printre rujuri si creioane de ochi. in spatele meu, un bunic procopsit face circ ca de ce nu exista valet parking. macar au cappuccino si gogosele si un decor de ingheti. caci starbucksu de india nu e la fel ca ala din mall vitan. in india, nu ai voie sa investesti, daca nu ai un partener indian, asa ca toti: vodafone, tesco, starbucks, trebuie sa scoata la film si inghetata o companie indiana si s-o convinga sa-si deschida grabnic picioarele. starbucks s-a logodit cu tata grup, si-au construit o frumusete de lant de cafenele, da’ iaca pozna, nu au valet parking.

in fata starbucks, o fetita de 3 ani, danseaza pe o sfoara intinsa la vreun metru jumate de trotuar, pe doua bete. fetita calca sigur pe ata, in ritmul batailor la toba ale mamei, un schelet tras intr-o musama maro. la cateva strazi mai incolo avem tatal tobosar si baietelul, pe la 3-4 ani, plesnindu-se viguros peste spate cu un bici gras si umed, ca limba lui verestoy atiila. indienii ranjesc, se opresc si privesc oroarea dar nimeni nu duce mana la portofel.

intre palatele goale, au crescut bube, mucegaiuri si noroi, satrele saracilor: corturi, ceaune, oameni cu picioare strambe de la poliomelita, copii cu burti umflate, lasand siraguri de cacatei la marginea drumului. si brusc, pe linga trece un ferrari. rosu.

indienii-aia de cort, aia cu lepra muscandu-le mainile, plonjeaza in buzunare si scot telefoanele mobile si incep sa filmeze. ferrariul franeaza si opreste in fata unei cladiri coloaniale fabuloase. soferul nu coboara, se ascunde dupa geamurile fumurii. usa palatului zboara de perete si pe scari alearga elevi, in costumase cu stema heraldica aurie, lei si dragoni sprijinind un scut cu crucea templierilor. e una dintre scolile crestine. dar este sambata, ce cauta astia la scoala? 

prakesh spune ca vor sa schimbe legea si copiii sa aiba tot weekendul liber. e ingrijorat: “o sa aiba mai putin timp pentru studiu. nu o sa mai fie atat de pregatiti si nu o sa mai fie mandria indiei, exportul nostru numarul 1”

ferrariul pleaca, il privesc cu mila cum isi salta ca un porumbel olog garda prea joasa peste soseaua care valureste, ridicata de radacinile de banyan. la stanga creste imensa, cea mai scumpa casa din lume: antilia, casa miliardarului mukesh ambani.

prakesh zice ca inauntru locuiesc doar 4 oameni si sunt ingrijiti de peste 200 de servitori. wiki zice ca sunt 600 si contructia a costat aproape 2 miliarde de dolari. mukesh a luat terenul de la un orfelinat, pretinzand ca il va folosi pentru constructia unor facilitati pentru ajutorarea copiilor sarmani. hahaha. pe langa problemele morale, exista incalcari ale normelor de zgomot, ale reglementarilor armatei si ale arhitecturii vastu. asa ca nea ambani nu s-a mutat nici acum in cladire, de frica ghinionului care l-ar putea paste. mai multe aici http://en.wikipedia.org/wiki/Antilia_(building)

antilia e dovada vie ca baronii lor sunt mai smecheri decat ai nostri. dar ca si astia de teleorman sau dolj, se tem si ei de mania celui de sus. si ca nu e valet parking la starbucks.

masina lui rakesh a fost botezata “queen of the road”. pe luneta scrie “busque, compra y encuentra algo mejor comprelo”. italiana-se lauda rakesh si apoi ma intreaba, tot in italiana:che tal? e spaniola prietene. italiana, spaniola, acelasi lucru, oricum e fan messi care e ceva intre spaniol si italian. dar si “romania” e un nume foarte romantic. daca ar avea o fata, rakesh i-ar spune romania. “am cunoscut foarte multi romani, vezi acolo in caiet”. rakesh e sofer, ia turisti de la hotel si ii plimba prin desertul rajastanului sau ii cara la delhi. la finalul calatoriei, ii roaga sa ii scrie impresii in caiet, un catastif mare si gras, cat cartea de telefon a new yorkului in ’86. gasesc multi australieni si italieni si francezi dar nicio mariana si nici urma de mihut. de unde e ideea asta cu caietu? de la un cuplu de turisti englezi care i-au spus asa: rakesh, esti un baiat extraordinar dar trebuie sa faci urmatoarele lucruri- sa inveti engleza, sa vorbesti cu turistii, ca prinzi limba gratis; nu conteaza ca spui tampenii, totul e sa continui sa vorbesti, ca din greseli se invata. si trebuie neaparat sa tii un caiet in care sa ii pui pe turisti sa scrie impresii.

toata lumea il lauda pe rakesh, spun ca e un highlight al calatoriei in india, ca jaipurul fara rakesh e ca micul fara mustar si humanitasu fara liiceanu. rakesh sporovaieste in fatza: uite indragostitii, le-au spus parintilor ca se duc la scoala dar ei se intalnesc pe la colt si se pupa, si daca afla parintii ca sunt impreuna, avem remake de romeo si julieta. de ce? pentru ca orice parinte stie ca tu, copilul, nu esti in stare sa iti alegi un partener potrivit si sunt, din principiu, impotriva oricarei relatii. “uite fiica-mea (aia pe care ar fi putut sa o cheme romania), chiar daca vine cu unul frumos, destept si bogat, eu tot o sa zic ca e praf si o sa vreau sa il aleg eu.”

rakesh sare cu o statistica, zice ca doar 2% dintre parinti sunt de acord cu alegerile sentimental-sexuale-matrimoniale ale copiilor si doar 1% accepta casatoriile inter-religioase. dar, “let me tell you”, musulmanii si hindu sunt cei mai buni prieteni aici. in pakistan e nasol, ca musulmanii prind fetele hindu si le violeaza.

uitati-va in dreapta-comanda cu un ranjet viclean. ce e in dreapta? este gradina unde tinerii jaipurezi vin sa faca “ciki-ciki-bum-bum”. rakesh face cu ochiul multumit, parca spunand din pleoapa ca orice problema are o solutie. nu poti sa mergi cu iubita acasa sa va penetrati, ca iti sare maica’ta in cap? perfect. te duci la hotel. nu, nu se poate nici sa mergi la hotel pentru ca aici se pot caza numai cei care au domiciliu in alta localitate. deci-fiind localnic-nu poti lua camera la hotel. dar poti sa mergi in orasul alaturat. toata afacerea te-ar costa 300 de rupee hotelul si 100 de rupee pastila de dupa, deci 400 cu totul. si atunci, cum poti sa faci ciki-ciki-bum-bum fara sa dai faliment? daca stai prost pe cascaval, te duci la gradina publica, platesti 12 rupee intrarea, deci 24 pentru amandoi, si te bulanesti in tufisuri. care nu-s prea multe. rakesh zice ca tot jaipurul trage la marginea gradinii sa vada pornosag gratis. si live. “ciki-ciki-bum-bum. vrei sa oprim?” nu multumesc, e prea devreme. in lacul de la poalele lui amber fort, o domnita se spala vartos la subrat, asa, cu doua bluze pe ea.

rakesh zice “bano”, in italiana desigur. “ai grija si nu iti lua nici ghid, nici nu cumpara nimic de aici. jaipur e cheaty bazaar. iei tricou, il speli o data, s-a dus vopseaua. cu bijuteriile e si mai grav. cumperi unul cu 12.000 de rupee, ii arzi o ranga in ecran si bucatelele le vinzi pe post de smaralde. profit garantat”. smaralde de la samsung si erotism de gradina de zarzavat.

rakesh rade si-mi face cu ochiul. si ciki-ciki-bum-bum. si cu banii luati. iata o amintire numai buna de scris in caietul lui de impresii de calatorie

tatal lui neha a visat un barbat care i-a spus sa se mute din mahalaua unde stateau si i-a indicat unde sa se aseze. tatal fetei s-a executat, si-a luat cei 5 copii, nevasta si calabalacul si iata ca noul vecin, primul om intalnit, l-a luat de mana si l-a dus la barbatul din vis. acesta i-a oferit o farfurie cu mancare si de atunci a devenit guru-ul familiei. “tot ceea ce am facut vreodata, tot ce am intreprins se datoreaza acestui om”.

neha ma conduce, pasi mici, stransi in foldurile sariului visiniu, pana la fotografia lui Data, tata in hindi. guru-ul are parul incalcit si barba lunga, seamana leit cu rasputin si priveste cu ochi intensi, din lumea lui 2d, intinsa sub sticla tabloului, spre familia pe care a lasat-o in urma, dar care continua sa il venereze. “nu e mort. doar carnea a fost lepadata. dar sufletul lui este aici, pretutindeni.”. sub tablou este o nuca de cocos.

nuca de cocos e pe placul lui data, daca-i dai o nuca de cocos rezolva orice problema pe care i-o ridici. “era un baiat bolnav de cancer la creier. doctorii nu ii mai dadeau nicio sansa, parintii erau distrusi, sufereau si vedeau cum li se stinge baiatul. dar au fost sfatuiti sa vina la templu si data le-a cerut sa aduca o nuca de cocos si sa o aseze sub poza lui. si baiatul s-a vindecat. traieste si acum, sanatos si are familie si copii”.

neha imi vede grimasa. poate ar fi mai bine sa ma convinga cu o poveste care nu implica miracole medicale.

baga mana in desaga cu minuni si iaca istorie: sotul lui neha a fost convins de taica-su sa plece de la firma de marketing, unde era director si sa isi faca propria afacere cu textile, cam ca 99,7% din populatia jaipurului. neha si-a lasat postul de profesoara de franceza la scoala primara si, impreuna s-au inhamat sa faca bani. dar vezi bine, soarta nemiloasa si karma puturoasa, tata-socru s-a imbolnavit, fara banii lui, biznisu cu textile s-a desirat si dus a fost. erau saraci si aratati cu degetu de restu familiei: sunteti puturosi daca nu ati fost in stare sa tineti in picioare pravalia. copiii mieunau, disperarile se umflau si, strivita sub acest munte de rahat pe care viata i l-a asezat pe piept, neha l-a visat pe guru.

guru, ca si decedatul socru, i-a zis ca trebuie sa deschida alt biznis. neha s-a apucat de block printing iar barbata’su de creat ceramica albastra, traditionala in jaipur. au invatat mestesugul dar de unde bani sa investeasca? din nou apare guru in schema, acest ben bernake al “vizionarilor indieni”. in vis, guru sta in fata celor doi soti si le da fiecaruia cate o moneda.

“semn ca vin banii. si ce sa vezi: sotu scotoceste pe un dulap, cautand niste acte de care aveam nevoie si, in foiala aia, da pe jos un dosar in care gasim 800 de actiuni, fiecare valorand nimic, vreo 2 rupee juma.” (un dolar e 60 de rupee, deci aveau 13 parai).

da’ uite ca de a doua zi pretul actiunilor incepe sa creasca, mai intai cateva sute, apoi cateva mii, apoi cateva zeci de mii. neha vinde 600 si 200 le pune deoparte, sa fie pentru mai tarziu, cu banii scosi da drumu la biznis, totul merge perfect si barbat’su zice: hai sa vindem si restu de 200 de actiuni, sa ne luam si noi niscaiva lucruri noi prin casa. dar pretul cazuse din nou la 2 rupee. “primesti cat ai nevoie, nu ca sa te imbogatesti” declara neha. apoi mangaie cu privirea portretul lui data si spune “are puteri foarte mari. a fost vazut in acelasi timp si la jaipur si la varanasi. e un sfant”.

la gat ii atarna un colier de aur, in care e prinsa poza lui data, de gene ii sunt prinse lacrimi. deus ex machina.

oare ce ne face sa credem in interventii divine, in extraterestrii, miracole, sfinti si vrajitoare? aflati mai jos din fabuloasa prelegere tinuta de michael shermer, de la skeptic.com

http://www.ted.com/playlists/74/our_brains_predictably_irrati